Amestecat

Îmi plesneşte capul de oboseală. Am impresia că am în cap ceva greu, care mă trage în jos ca o piatră de moară.

Mă trezesc în fiecare dimineaţă cu faţa umflată de căldură. Cearcăne imense. Parcă toată apa din corp s-a adunat sub ochi.

În miezul nopţii intru în casă şi îmi vine să înjur. Saună. Îmi vine să scot geamurile din ţâţâni, doar, doar se va răcori puţin. Floarea mea roz, din ghiveciul de aceiaşi culoare a cedat şi ea treptat din cauza căldurii ucigaşe.

Noaptea dorm puţin. Afară lumea stă la taifas, că de, în cutiuţele de chibrituri te sufoci. Mă trezesc râsetele celor tineri. Alteori câte o înjurătură. Sau frânele unei maşini. E un teribilist în zonă care le încearcă noapte, de noapte. Bagă omul viteză, apoi pune frână sub geamurile apartamentului meu. Într-o noapte am vrut să-l filmez. Dar am un copac în faţa geamului ce îmi fură din vizibilitate.

Simt amestecat zilele astea. Nici pe mine nu mă mai suport din cauza căldurii. Cu atât mai puţin pe cei din jurul meu.

Mă gândesc la ultima săptămână. Văd trenul personal, apoi nisip, mare, furtună puternică. Cluburi de fiţe în Mamaia. Live-uri pe banană, în staţiunea fiţoşilor. Drum de noapte spre Bucureşti.

Căldură mare. Giurgiu. Teren mâncat de arşiţă. O baltă devenită deşert. Grâu nesfârşit, ars. Drum spre casă. Tot căldură. Noapte petrecută în beznă. Nu e curent. Stau cuibărită în pat. Poate adorm. Fac un duş. Mă asfixiez. Geamurile se trântesc cu putere. E furtună şi în Bucureşti. Copacul din faţa geamului vâjâie. Prietenii îmi trimit mesaje şi mă anunţă unde sunt tornade. Unul e în Dâmboviţa unde vântul a luat casele pe sus. Curentul tot nu vine. Frigiderul mi se dezgheaţă.

Moţăi trei ore. Sună ceasul. Futui! Mă trezesc şi mă îmbrac repede. Mă întâlnesc cu o doamnă de la Ministerul Apărării care mi-a tocat nervii sistematic în ultimele zile. Mi-a dat trei patru telefoane pe zi şi de fiecare dată, m-a întrebat cine sunt. În fine. Evit conversaţia. Aflu că zece ziarişti au suportat aceiaşi corvoadă. Urc în microbuz. Incomod. Nu pot să dorm.

Adorm totuşi ţintuită într-un scaun. Organizatorii nu ştiu să ne spună ce şi cum. Mă enervez. Mă calmez. Şi mă enervez din nou. Facem un ocol prin Drobeta. Ca să primim o mapă de presă. Un ocol de o oră. În fine. Destinaţie - Porţile de Fier. Exerciţiu îndoielnic. Nu mai contează. Nu am băut nici apă. Repede! În microbuz. Trecem la sârbi. Alergăm după preşedinte. Ajungem la locul conferinţei. E deja full din cauza ziariştilor străini. Nu vreau decât să se termine. Mai repede.

Trecem înapoi. Eu rămân în Drobeta. Acolo a fost furtună. Vine ploaia. În cinci minute mă udă până la piele. Nu am haine de schimb. Ce mai contează, zic. Mă întorc acasă măcar.

Târziu, noapte. Tot cald. Adorm frântă.

Ce urmează?

Îmi place marea, nu şi litoralul!

Iubesc marea. Apa lină şi valurile mă liniştesc. Litoralul românesc nu îmi place însă.

Nu sunt pretenţioasă. Dar în ultimii ani, niciodată nu am petrecut un sejur la mare fără să fi fost nemulţumită. Fie din cauza condiţiilor, fie din cauza preţurilor.

Weekendul ăsta am stat două zile la mare. La Mamaia. Nimic de zis. Apa caldă şi nisipul fin.

Cazare am avut în Constanţa. Hotel bunicel. Arăta bine. La intrare. Am ajuns sămbătă dimineaţa după 7 ore petrecute într-un tren personal.

Intru în cameră. Căldură mare. Caut aerul condiţionat. Îl găsesc deasupra dulapului. Văd şi telecomanda. Butonez disperată. Nimic.

Sun la recepţie. Îmi răspunde o doamnă. Acră. Îi spun că nu merge aerul condiţionat. Îmi recomandă să aştept vreo jumătate de oră. Dacă nu merge trimite ea pe cineva! Eu am la dispoziţie două ore pentru somn. Nu am timp să aştept jumătate de oră. Sunt frântă. Aşa că renunţ. Dă-o încolo de căldură, zic! După o noapte în curent, ce mai contează două ore de saună. Mă culc. Aţipesc. Sună telefonul. Recepţia! Vă trimit pe cineva pentru aerul condiţionat!

Uff! Mă ridic şi mă îmbrac repede. Până la urmă se rezolvă. Mai prind o oră de somn. Mă trezesc moartă de foame. Mă gândesc - merg repede în restarantul hotelului, mânânc o ciorbă şi am rezolvat. Restaurantul e la etaj. La şase. Urc. Nimeni. Mă uit la ceas. 12.30. Program de prânz. De la 13.00. Asta e. Plec nemâncată.

Mă întorc seara. Aproape de nouă. Mă grăbesc să mă odihnesc puţin. Vreau să mănânc totuşi ceva la restaurant. Urc la şase. Iar linişte. Nimeni, nimeni. Cobor în cameră.

Ultima zi. Dorm ceva mai mult. După o noapte petrecută prin cluburi, la filmare. Ştiu sigur că nu mai pot lua micul dejun. Mă gândesc că la restaurant aş putea comanda o cafea. Nu mai fac drumul până la şase. Sun la recepţie. O doamnă mai amabilă. A, nu v-am spus? Restaurantul e închis. Totuşi există şi oameni buni. Femeii i se face milă de mine şi îmi dă o cană din cafeaua ei. Cobor la recepţie iau cafeaua şi sunt fericită.

Există oameni şi oameni. Rămân totuşi la părerea mea. Iubesc marea, nu şi litoralul!

Jocul de-a visul

Cred că

m-am născut cu două vieţi. Una palpabilă, reală, şi una ireală. Cea de-a doua se manifestă în somn.

Visez excesiv în fiecare noapte. În culori. Noaptea am conectate în vis toate simţurile din viaţa reală. Gust, miros. Am sentimente, gânduri, trăiri.

Azi noapte am visat o catastrofă aviatică. Două avioane s-au ciocnit spectaculos, în aer. Impactul a provocat un nor imens de fum.

La scurt timp am aterizat în mijlocul unui trib unde un băştinaş participa la un ritual de chemat ploaia.

Aş putea ţine un jurnal de vise. Aş avea cu siguranţă ce să scriu. Nu ştiu dacă noaptea se manifestă de fapt imaginaţia pe care nu o mai folosesc în timpul zilei sau totul ţine de subconştient.

Pare straniu dar pentru mine visele chiar contează.

Am vise şi vise. Vise coşmar în care cineva aleargă după mine sau vise în care trec obsesiv dintr-o încăpere într-alta.

Vise film. Acestea sunt cele în care se ţes poveşti şi mă simt ca la cinematograf. Singura diferenţă? Dacă soneria ceasului deşteptător mă trezeşte într-un moment nepotrivit mă culc din nou şi schimb finalul visului, dacă nu îmi place cum s-a terminat. Prefer întotdeauna să fie cu "happy end".

Mai există o categorie. Cea a viselor premonitorii. Recunosc de departe aceste vise. Au o stare de veridic, asemănătoare cu cea din viaţa reală. Mult timp le-am negat şi le-am numit coincidenţe. Apoi le-am acceptat. Pentru că am aflat în vis că a murit tatăl vecinei mele de exemplu, deşi nu comunicam în nici un fel de femeia respectivă. Am aflat când a murit bunica mea şi cum, şi altele de acest fel.

Totuşi, inevitabilul se produce. Nu poţi schimba nimic. Nici măcar dacă afli, cu câteva momente înainte, viitorul.

Dreptatea vine uneori prea târziu!

Dreptatea vine uneori prea târziu. Sau atunci când nu mai ai nevoie de ea.

Am crezut întotdeauna despre mine că fac parte din acea categorie de oameni care pot să întoarcă şi al doilea obraz.

Ei bine, nu! Experienţa mi-a dovedit că sunt momente în care nu pot ierta. Am simţit asta încă o dată, chiar în această seară.

Mă lupt de doi ani de zile să iert. O femeie. Nici măcar un bărbat. Se ştie că în dragoste de pildă, accepţi cel mai greu trădarea.

Culmea. Şi trădarea care vine de la prieteni e la fel de puternică. Îţi marchează sufletul. Trădarea acestei femei m-a urmărit.

M-am gândit deseori la ea.

Azi am

reîntâlnit-o. Nu am putut nici măcar s-o privesc în ochi. A venit lângă mine. Mi-a adresat două cuvinte. De abia am răspuns. NU POT SĂ IERT!

Aproape că nu mă recunosc. Dar anumite întâmplări ne marchează. În aceşti doi ani m-am rugat deseori să o iert şi să o uit. Poate ar fi mai simplă iertarea. Sau poate că încă nu a venit momentul. Nu ştiu.

Oricum dreptatea vine uneori prea târziu. Atunci când nu mai ai nevoie de ea.

Sau alteori vine ca o eliberare.

Despre dreptatea care eliberează voi scrie însă altădată.

A fi sau a nu fi!

Zilele astea mă gândesc tot mai mult la ce e important pe lumea asta. Sau în viaţa de zi cu zi. Devin melancolică, vreau să evadez din lumea reală. Să fug. Deocamdată nu ştiu unde.

Încerc terapia antitelevizor. Nu prea îmi reuşeşte. Seară de seară, butonez non stop telecomanda dar liniştea tot nu o găsesc. Nu rămân mai mult de cinci minute pe un post. Nu am răbdare. În medie stau 2, 3 minute apoi iau grila de la capăt.

Se face miezul nopţii şi de fapt nu am văzut mai nimic. Să-l ia naiba de televizor! Soluţia ar fi să-l mut în cealaltă cameră. Norocul meu, că am unde. Dar mi-e teamă că o dată cu el, mă mut şi eu în camera alăturată.

Aşa că, de câteva zile încerc să sting televizorul mai devreme. O linişte binefăcătoare se lasă când îl închid.

Citesc câteva rânduri. Adorm repede şi mă trezesc udă leorcă. Noaptea încerc să aflu cine a fost criminalul din nu ştiu ce poveste sau alte chestii asemănătoare care au legătură cu munca mea de zi cu zi. De fapt merg şi noaptea la serviciu, în somn. Uff.

Uite detectorul, nu e detectorul!

Nu cred că există şofer care să nu fi călcat, măcar o dată, ceva mai tare piciorul de pe acceleraţie.

Nu sunt de acord cu vitezomanii şi în plus de asta, nici măcar nu conduc.

Am studiat însă din scoarţă în scoarţă, noul Cod Rutier. Am făcut mai multe ştiri din el, am văzut care sunt noutăţile, părerile pro şi contra şi aşa mai departe. Aş putea spune chiar că m-am împrietenit cu poliţiştii care au lucrat la noua lege a circulaţiei.

De multe ori, le-am înţeles neîmplinirile. Legea asta a trecut prin durerile facerii. A fost dată, de la unul la altul, ca la popice.

A stat câţiva ani numai în Senat. Apoi Guvernul a dat o ordonanţă de urgenţă care a intrat în vigoare în martie 2003. Au urmat modificările. A ajustat fiecare. Legea a fost supusă dezbaterii publice. S-a negociat cu sindicatele. Modificările au trecut prin Parlament, au fost trimise la Cotroceni şi de la Cotroceni, înapoi la parlamentari.

Vreo doi ani am tot scris că ...de luna viitoare intră în vigoare noul Cod Rutier. N-a fost să fie. Momentul s-a tot amânat până în decembrie 2006.

Unde vroiam să ajung? În 2005 poliţiştii declarau sus şi tare că vor da undă verde la detectoarele de radar. Oamenii motivau la vremea respectivă că în acest mod poliţia îşi atingea scopul. Şoferii depistau la timp radarele, încetineau viteza şi toată lumea era mulţumită.

Şi aşa a fost. S-a dat liber la detectoare. Şi probabil amenzile pentru viteză s-au redus.

Foaia se schimbă acum. Conducerea Poliţiei Rutiere vrea să modifice legea, adică noul Cod Rutier. Ce înseamnă asta? Alte negocieri, alte tărăgănări. Şefii de la circulaţie spun acum că legea nu e conformă cu legislaţia europeană. Brusc, Codul Rutier nu mai e armonizat.

Păi, bre, ca să zic aşa şi în cei cinci ani de când se tot lucrează la lege, nimeni nu şi-a dat seama că documentul nu respectă legislaţia europeană?

Chiar nu înţeleg. Tot şefii poliţiei spun că detectoarele de radar nu sunt acceptate în nici o ţară din Europa. Nimic mai fals. Bulgaria, Marea Britanie şi Norvegia acceptă folosirea detectoarelor.

I-am întrebat pe poliţişti de ce vor să interzică detectoarele. Surpriză...Mi s-a spus că din cauza acestor dispozitive au loc mai multe accidente rutiere. Păi cum, am întrebat? Adică, mi-au răspuns ei, în momentul în care depistează radarul, şoferii încetinesc iar apoi cresc brusc viteza şi produc accidente.

Sunt în ceaţă totală. Păi, cum nu spuneaţi voi, acum doi ani, că detectoarele de radar reduc numărul de accidente?

Nu mă chinui să mai înţeleg nimic. Aştept să văd ce urmează.

Nu am permis de conducere şi totuşi sunt de acord cu folosirea detectoarelor de radar. Nu strică să eviţi o amendă de circulaţie. Sau să fi mai prudent.

Mai am câteva întrebări însă. Mă întreb cui i-a folosit această lege. Câte firme s-au bucurat, pentru o jumătate de an de schimbarea legislativă. Altfel spus cine s-a îmbogăţit de pe urma "tenisului" cu noul Cod Rutier.

Nu încercaţi asta acasă! S-ar putea să vă reuşească!

Toată lumea vorbeşte zilele acestea despre sinucidere.

Un elev de 19 ani se aruncă de la etajul 9 al blocului rănit din dragoste, alt copil de 14 ani al cărui tată s-a sinucis acum numai o lună, se spânzură de un copac iar cel mai cutremurător caz, două tinere de 25 de ani, gemene îşi găsesc sfârşitul împreună într-un parc.

M-am întrebat întotdeauna care e limita dintre viaţă şi moarte. Şi cât de disperat trebuie să fi ca să renunţi la viaţă.

Cred că în viaţa unui om pot apărea astfel de momente critice, în care sufletul stă să cadă de pe marginea prăpastiei.

Se spune că oamenii care reuşesc să se sinucidă sunt părăsiţi în acele momente de îngerul păzitor.

Am in faţă trei fotografii. Foarte violente. Cu trei bărbaţi care şi-au luat viaţa. Adică s-au spânzurat. Trei cazuri diferite. Am vrut să le pun pe blog. Dar m-am răzgândit. Sunt prea dure.

Mă uit la ele şi văd că toate trei victimele stau cu picioarele sprijinite de podea. Îmi amintesc de controversele iscate în jurul cazului Florian Anghelescu când o poziţie asemănătoare a picioarelor a dat naştere la tot felul de discuţii, cum că nu s-ar fi sinucis şi aşa mai departe. Aceeaşi poziţie se regăseşte şi la cele două fete gemene, care au murit in Cluj.

Se vede însă cu ochiul limpede. Oamenii aceştia şi-au pus capăt zilelor. Nu ştiu ce forţă malefică a strâns laţul, dar un lucru e cert "cineva" te ajută atunci când ai astfel de intenţii.

Aşa că vă rog, nu încercaţi aşa ceva! Pentru că s-ar putea să vă reuşească!

Probabil cuiva nu i-a plăcut filmul!

Profesoara si elevul

De câteva zile încoace toată lumea discută cazul profesoarei Corina şi a elevul ei, Bogdan.

M-a urmărit şi pe mine povestea, câteva zile. Acum a scăzut în intensitate, aşa cum s-a întâmplat şi cu povestea doctorului Trancă şi a pacientei Andreea.

Într-un fel cele două poveşti seamănă - amândouă relaţiile vorbesc despre o legătură interzisă - cea dintre doctor şi pacient, profesoară şi elev.

Culmea e, că primul lucru care mi-a trecut prin minte în ziua în care tânărul s-a aruncat de la etaj a fost acela că între cei doi exista o legătură. Apoi, mi-am nuanţat reacţiile şi mă gândeam că probabil doar tânărul a făcut o pasiune pentru profesoară aşa cum se întâmplă deseori în adolescenţă.

Cred sincer că între profesori şi elevi se leagă deseori o relaţie specială. Profesorii sunt îndrumători, ne marchează destinul şi vedem în ei adeseori nişte modele.

Totuşi o relaţie între o profesoară de 26 de ani, măritată şi un elev de 18 ani, necopt încă depăşeşte conceptele unanim acceptate despre dragoste.

Cred sincer că doi oameni se pot îndrăgosti, indiferent de vârstă, statut social sau considerente religioase. Totuşi cel mai grav mi se pare că profesoara din filmul nostru s-a jucat cu două vieţi, cea a lui Bogdan şi cea a soţului ei Dragoş.

Nimeni nu are dreptul să judece, dar pare un fel de joc cu focul, acest teatru al Corinei. Adică, lasă-mă în pace, te iubesc dar rămân cu soţul meu. Dacă profa îl iubea cu adevărat pe Bogdan trebuia să-şi asume relaţia, dar cred că nu a avut puterea să treacă peste toate greutăţile implicate de această legătură.

Îl compătimesc şi îl admir pe soţul Corinei. Îl compătimesc pentru suferinţa prin care trece şi îl admir pentru că, îşi protejează însă soţia, chiar şi în aceste condiţii.

Nu sunt cea care ridică piatra. Oricum, Corina a primit o cruce foarte grea pentru faptele ei. Ar fi trebuit poate să aibă poate mai multă răspundere şi să nu bulverseze un tânăr impulsiv şi imprevizibil.