Amestecat

Acasă nu am net. De mai bine de o lună. M-am războit cu sistemul. Am chemat firma de internet de câteva ori. Practic, i-am exasperat. Apoi am dat calculatorul la curăţat. Am crezut ca eu sunt problema. Am semnal, dar nu am net. Probabil voi schimba firma. Probabil. Asta înseamnă să îmi trag fire prin casă. Mă mai gândesc. Poate îmi iau un abonament mai scump. Nu ştiu.

În fine. Ajung acasă şi nu mă dau bătută. În fiecare seară mă uit să văd dacă nu cumva netul nu a revenit, aşa din senin. Am încă poze nedescărcate din concediu în aparatul foto (Doamne, parcă a trecut o veşnicie de la concediu). Poze pe care trebuie să le trimit pe net prietenilor. Aşa că am început să cumpăr carduri ca să pot face alte fotografii.

Timpul trece repede. Repede, repede. Parcă nu am timp să respir. În fiecare seară ajung acasă şi rememorez lucrurile pe care le mai am de făcut. Multe. De dat cu aspiratorul, de cumpărat autocolant pentru uşi, de lipit autocolantul minune, de pus perdeaua, de călcat perdeaua din dormitor, de cumpărat canapea, de spălat câteva rânduri de faianţă. Baia am spălat-o în reprize. Până la Crăciun, o termin sigur :). Pe bufetul din bucutărie praful e de un deget. De fapt, pot chiar să desenez. Oricum nu mi-am mai pus demult în aplicare talentele artistice. Lista e lungă, lungă.

Urmează capitolul prieteni. Mă gândesc unde am cele mai mari restanţe. Câteva zile, poate câteva săptămâni de când nu am mai dat nici un semn. Mă simt vinovată. Fac eforturi să-mi amintesc a cui e ziua în perioada asta. Scotocesc prin sertare, mă uit prin hârtiuţe şi găsesc sărbătoriţii plus încă vreo doi, care au fost sărbătoriţi acum trei săptămâni. Pun memento pe telefon, sun sărbătoriţii restanţi, îmi cer scuze. Îmi propun în fiecare seară să găsesc timp să trec pe la un magazin să cumpăr şi cadourile restante. Am deja de luat vreo trei. Tot pentru aniversări. Anul ăsta m-am purtat mai rău ca niciodată.

Prietenii îmi dau buzz-uri pe messenger. Şi mă întreabă de ce nu le răspund la mesaje altor prieteni comuni plecaţi în ţări mai calde. Răspund mirată că nu am primit nimic. Mă uit la telefonul personal şi realizez că de trei zile mi-e descărcat. Şi alte vreo trei l-am ţinut închis, cât am fost plecată. Uff.

Ajung acasă seara. Nu mai trec pe la supermarket. Încerc să-mi amintesc dacă mai am ceva în frigider. Ceva pentru supravieţuire. Ştiu că am fulgi şi iaurt. Ajung acasă. Fulgii s-au terminat. Beau o gură de iaurt. E suficient. Oricum mâncarea îngraşă.

Dimineaţa mă trezesc în zori. Am vecini noi şi metehne de asemenea. Unii au copii plângăcioşi şi jur că pe cei mici nu mă supăr. Mă oftic însă în momentul în care părinţii lor dau muzica la maxim. Manele. Off, Doamne, de ce am fugit nu am scăpat.

Cu prietenul meu câinele cel rău nu m-am mai întâlnit. Sper să nu ne revedem prea curând. Am rămas cu frica. Ieri un alt patruped de rasă, la fel de negru însă mi-a ieşit în întâmpinare şi am tresărit. Noroc că era paşnic:)

Totuşi viaţa e frumoasă zilele astea şi printre picături, sunt fericită.

Zile mai bune

Am zile bune în care iubesc. Iubesc oamenii, iubesc strălucirea dulce a soarelui. Iubesc frunzele îngălbenite din copacii din faţa geamului meu. Îl iubesc pe necunoscutul de pe stradă. Îi iubesc pe cei care sunt lângă mine. Sau care îmi sunt aproape doar prin gând. Atunci le trimit tuturor gânduri bune. Sărutări şi îmbrăţişări calde. Dintr-o dată parcă sunt şi eu mai înţelegătoare. Văd mai mult plinul decât golul. Lumina, în locul umbrei. Liniştea, în locul haosului. În astfel de momente fiecare bucată din puzzle îşi ocupă locul care îi era destinat. Încă de la început. Fără eforturi, fără griji.

Pe un balcon, din apropierea casei mele scrie cu litere imense, roşii - IUBESC. Nu ştiu cui vroia proprietarul să-şi declare iubirea, dar declaraţia mi s-a părut duioasă.

Azi iubesc şi eu...

Despre frică şi căţei

Cred că frica este unul din cele mai puternice sentimente. Poate pentru că îţi paralizează simţirile. Sângele îngheaţă brusc în vene, iar extremităţile devin reci.

Nu ştiu dacă sunt fricoasă. Am temeri ca oricine. Situaţii de care îmi e frică. Zone în care mă simt rău. Şi aşa mai departe.

Acum am o altă problemă. Mi-e frică în fiecare zi. În zona în care m-am mutat e un câine agresiv care mă paralizează de teamă. Ştiu, câinii simt frica. Nu am nici o problemă cu patrupezii. La fostul apartament chiar aveam prieten, un căţel care mă însoţea la etaj ca să-l hrănesc. Era blajin şi bun. Dar cu noul vecin nu mă înţeleg şi pace.

L-am zărit din prima zi. Hau, hau. El. Nu i-am dat importanţă. Într-o dimineaţă am plecat însă de acasă pe la 5 dimineaţa. A apărut de sub o maşină şi s-a repezit la piciorul meu. Şi-a chemat ajutoare - toţi câinii din cartier. Am înţepenit. Am simţit frică, o frică puternică. Noroc că un vecin m-a văzut şi a alungat câinii.

De atunci nu mai am linişte. Pur şi simplu. Mă uit în stânga şi în dreapta de câte ori ies din bloc. Mai rău e că pericolul poate veni de oriunde. Aseară îl văd. E mic şi negru. Îi spun, cuţu, cuţu. Mă gândesc că poate ne împrietenim. El ripostează. Mă latră amarnic.

Azi dimineaţă am luat mâncare. Să-i dau. Nu mi-a ieşit însă în cale.

Am stat şi m-am tot gândit la câinele ăsta. Cred că şi câinii sunt la fel ca oamenii. Unii au suflet bun, alţii suflet rău, alţii doar latră. Încă nu m-am decis în ce categorie să-l încadrez pe vecinul meu patruped. Totuşi, frica rămâne.