Vis

Azi noapte am visat că m-am desprins din corp. Mă asista bunica mea, plecată dintre noi. M-am desprins încet, încet până când am devenit parcă un abur. Mi s-a făcut brusc teamă şi m-am întors. Am avut aşa o senzaţie de corp greu. Apoi m-am trezit.

Tipul ăsta de vis nu-mi e străin. L-am retrăit de multe ori în copilărie.

Sunt sensibilă...

Zilele acestea sunt sensibilă. Nu mă întrebaţi de ce!!! Pur şi simplu fără motiv. Am o stare febrilă de câteva zile şi am impresia că somnul nu-mi ajunge nici pe o măsea. Aşa că de preferinţă, nu mă deranjaţi, nu mă supăraţi.

Două lucruri care mă deprimă

1. M-am trezit la ora şase dimineaţa.
2. Lucrez.

Ispite culinare

Pizza!!! Miroase a pizza!!! Cineva mănâncă pizza la câteva birouri distanţă!!!!! În astfel de momente urăsc cura de slăbire.

Vreau şi eu o felie de pizza. De ce să mănânc tot iaurt, pui fiert şi fructe?

Am scăpat de cinci kilograme. Dar ca să nu le capăt înapoi am senzaţia că trebuie să fac foamea toată viaţa mea de acum încolo.

Sunt deja două luni de când sunt la dietă.

Ok, două luni, treacă meargă, dar o viaţă?????

Încă nu mă pot obişnui cu ideea. Lupta e grea uneori, chiar şi acum. De trişat, trişez, dar mai rar. Dar nu renunţ.

Mesaj pentru motociclişti

Am primit aseară un mail. De la mama Elei, o tânără de 18 ani care a fost spulberată de un camion, acum un an. Mesajul a fost postat şi pe forumul motocicliştilor. L-am preluat integral, aşa cum l-am primit. Mesajul e adresat tuturor celor care i-au cunoscut pe Traian şi pe Ela, dar mai ales motocicliştilor care vor să fie alături de cele două familii.

Despre accident am scris şi aici.

"Un an 13.09.2007 .... 13.09.2008.... Pentru foarte multi membri ai acestui forum poate timpul a trecut repede, dar pentru noi parintii lui Traian si ai Elei cred ca putem spune ca am atins infinitul. Multa, multa durere fara copiii nostri, alinare cand v-am simtit alaturi de noi si multa deznadejde legata de incompetenta organelor care trebuie sa faca dreptate pentru plecarea mult prea devreme a copiilor nostri. Sunt mama Elei, poate cea mai "tare" dintre cei patru, dar simt ca trebuie sa ma adun si sa ma ridic din marea durere de fiecare data cand datoria imi cere sa fac totul pentru copilasii nostri. Va asteptam pe data de 13 septembrie 2008, la Cimitirul Adormirea Maicii Domnului din Calea Giulesti cu plecare din strada Agnita nr.18 in jurul orei 12.00, pentru a le mai transmite un ropot de motoare la un an de la plecarea lor de langa noi. Va asteptam sa veniti in numar cat mai mare si fiti convinsi ca prezenta voastra ne va bucura.
Da, cred ca am atins infinitul, pentru ca o durere mai mare si o deznadejde ca nu putem face nimic pentru adevar in tara asta nu exista. A fost un an ingrozitor. In fiecare copil care a trecut prin emotia si bucuria rezultatelor de sfarsit de liceu si inceput de alt drum ne vedeam sufletelele noastre ridicate la cer. Este mult prea mult pentru niste parinti care si-au pierdut totul!!!!!!!!
Nu mai avem puterea sa ne adresam la nimeni.... Am incercat sa ma lupt pentru dreptate, dar nu mai suportam cuvintele frumoase spuse in fata de oficialitatile la usa carora batem si de indata ce iesim nu se mai face nimic, chiar mai mult "erorile de procedura" parca sunt aruncate asupra noastra intentionat pentru a ne spune ca nu se va face nimic.
Noi, cele 2 familii am ajuns ca 2 bucati de fier pe care le-a sudat barosul durerii, adica una si aceeasi bucatica de durere cu speranta ca zilele care ne-au ramas le vom duce impreuna sprijinindu-ne unii pe altii.
Va asteptam in data de 13 septembrie in strada Agnita nr.18 in incercarea de a-i face fericiti, acolo sus, pe ingerasii nostri.
Tel 0788.234.083 Mia Dan si 021.220.0807 Fam. Diaconeasa"

Vecini

Duminică. Ora prânzului. Sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor. Un moş. Nu-l cunosc. Deschid. "Bună ziua", îi spun.

"Aţi fost vineri la bătător", răbufneşte el. "Şi aţi făcut grătar", adaugă cu năduf.

Eu calmă, îi explic că vinerea trecută nici măcar nu eram în ţară.

"Ba da. Aţi fost la bătător şi aţi făcut grătar. Şi aţi mai fost o dată" exclamă bătrânul.

E clar. Nu am cu cine mă înţelege. Îl privesc din cap până în picioare. Dacă ripostez sunt sigură că va ridica toată scara blocului în picioare.

Îi mai spun încă o dată că nu fac grătare în faţa blocului. După care, adaug un "la revedere" şi închid uşa.

Nu m-am înşelat. Bătrânul bombăne singur în faţa uşii.

"Data viitoare voi arunca cu apă", ţipă el.

Aşa să faceţi! Mă gândesc. Pentru că, întâmplător ştiu cine face acolo grătare. Ţăţica cu gaşca.

PS. Pentru cei care nu sunt la curent, Ţăţica e vecina de deasupra care mă tratează weekend de weekend cu manele.

Când planetele se aliniază

Cred că în perioada asta mi s-au aliniat toate planetele. Cele care mă guvernează.

Nimic nu mă mulţumeşte, nimic nu îmi prieşte. Nu ştiu de ce am firea asta, atât de nehotărâtă. Duc bolovanul până sus, mă decid, apoi bolovanul cade şi reiau seria de întrebări chinuitoare.

În fiecare zi mă hotărăsc şi tot în fiecare zi mă răzgândesc.

Nici mâncarea nu îmi prieşte. Şi nici de dormit nu pot să dorm.

Nu ştiu dacă dieta joacă rolul ei în haosul acesta pe care îl percep doar eu. Dar oricum mă simt străvezie şi mi-e foame tot timpul. Şi dimineaţa, şi seara. Acum ţin altă dietă, bazată mai mult pe fructe. E ca şi cum am luat totul de la început, stările de nervozitate şi foamea nebună. În plus, şi stomacul mă chinuie uneori.

Nu am timp. Nu am timp. Clipele se scurg printre degete. Uit, uit de toate. Şi alerg. În fiecare zi, colo şi colo. Uff.

Dacă aş putea să iau totul mai uşor. Dar nu pot şi nu pot.