Primii maci

Primii maci nu pot să mă ducă decât cu gândul la tine. 

Așteptarea nu s-a terminat. Doar că uneori agitația cotidiană îmi consumă atât de mult energia încât nu mai am așa mult timp să plâng. Lacrimile se nasc în pauzele de respirație. 

Aproape că nu este Sfântă Liturghie în timpul căreia să nu plâng. Poate că atunci ești mai aproape de mine. Nu pot să nu plâng când biserica se roagă pentru cei adormiți. Lumânările aprinse, de pe masa pentru parastase topesc parcă gheața în care îngrop uneori inima mea. 

Unul dintre lucrurile cu care nu am reușit să mă împac este acela că nu te-am visat. E atât de lumesc ceea ce-mi doresc, să te visez, să te văd ACOLO, în lumea fără de durere, să te strâng în brațe, în spațiul dintre două lumi, să fac ceea ce nu am apucat să fac cât ai fost cu noi aici. E lumesc și totuși îmi doresc asta. Mă întreb și nu pot să înțeleg, deci, gata, asta a fost tot? Asta a fost tot????? Existența ta s-a oprit odată cu inima și noi nu ne vom mai întâlni până când eu nu voi trece DINCOLO? Și dacă nu voi ajunge la tine, dacă păcatele ne vor despărți pentru totdeauna și te voi pierde pentru veșnicie?! 

Știu că acolo unde ești tu este prea frumos ca să te mai întorci pe pământ. Pe pământul acesta unde există atâta suferință, durere și urâțenie sufletească. De ce te-ai întoarce? Și totuși mă doare, mă doare până la cer și înapoi, mă doare dorul de tine. Și încă mai aștept. Chiar dacă fac eforturi și evit să mă rog să te visez. Mă gândesc că poate ți-ar face rău să te întorci, nu știu. Poate nu-ți e îngăduit. Dar de împăcat, încă nu mă pot împăca cu asta.

Știu că îmi trimiți mesaje. Mi-ai trimis mesaje de iubire din lumea întreagă. Din America, Portugalia, chiar și din Hong Kong, acolo unde Maggie Tumenbatur și-a mobilizat prietenii, le-a gătit, le-a povestit despre tine și i-a invitat să pună într-o gentuță, alături de un gând bun și un bănuț pentru asociație, pentru a o ajuta pe mami, să facă și mai multe fapte bune. 

Mesajele de iubire și gândurile bune, împachetate cu imagini cu maci au venit de peste tot. 

Azi la biserică am tresărit. Pe masa unde se pun parastasele o bătrână care a adus o farfurie cu cozonac, pentru a fi slujită a pus într-un pahar patru maci fragili. Toată slujba i-am privit și m-am gândit la tine. M-am întrebat cum de i-a venit această idee, de-a pune macii acolo, mai ales că niciodată nu am văzut pe nimeni să aducă flori, să așeze flori pe acea masă. Și de ce tocmai maci? 

La ieșire, pe scări am găsit un mac singuratic... Cred că era de la tine. 

Am aflat că în câmpul din apropiere, macii au apărut deja și  m-am dus să culeg câțiva. Am privit cum li se scutură petalele în mâinile mele și m-am gândit a nu știu câta oară cum pot fi florile astea atât de frumoase, dar cu viața atât de scurtă? Cum pot florile astea să reziste în bătaia vântului, dar să rămână fără petale, la cea mai mică atingere, a omului. Câtă delicatețe pot ele să ascundă!

Am reușit să aduc câțiva, acasă. Sunt și maci albi. Doamne, cât pot fi de frumoși! Sunt sigură că macii de azi sunt cumva, un mesaj de la tine. Ca să-mi mai aline, dorul. 

Sunt sigură că nu e întâmplător că macii îmi amintesc de tine. Nu cred că există flori mai frumoase și mai fragile... 

"Cancerul, dragostea mea" - o carte testament despre boală şi iubire

Dacă doriți să o ajutați pe această mamă se pot face donații în contul RO03BTRL04801201225679XX, deschis pe numele soțului, Viorel Grigore. 

Pentru mai multe detalii despre cum puteți ajuta această familie o puteți suna pe doamna Mioara la numărul de telefon 0766414565. Familia locuiește la 25 de kilometri de București, în Tărtășești.

De dragul Sofiei și al pruncilor născuți sau nenăscuți...

sursa foto: www.debanat.ro

"Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumuseţea a biruit dubiile şi moartea. De atunci eu ştiu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Şi atunci Cel care a creat aceşti copii va umple viaţa lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)

Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ţinut-o în braţe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puţin, încât aveam senzaţia că oricine greşeşte cu ceva, nu-şi va mai vedea copilul, niciodată. 

Pare iraţional, tot ceea ce scriu acum, dar aşa simţeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri şi sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.

Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune. 

În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai "scape" o informație despre starea Sofiei. Așa mi se "traduceau" și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.

O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul şi să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.

La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărţit  de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ţinut la piept, iar copilul şi-a revenit miraculos, după două ore.

Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.

Ştiu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în braţele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați. 

Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe. 

Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aş dori enorm să pot schimba această percepţie în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-şi vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi. 

Ştiu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timişoara i se permite mamei să-şi ţină pruncul la piept. Uf...

Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail şi a scos la suprafaţă exact ceea ce mă doare cel mai tare. 

O să-mi reproşez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.

Îmi doresc din tot sufletul să existe şi în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformaţie, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susţină pe părinţii care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduieşte să celebreze viaţa. Orele sau zilele de viaţă ale bebeluşului oferindu-i confort. Dragoste şi confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei şi să stea la sânul mamei.

Medicul din New York a avut pacienţi care au supravieţuit. Au supravieţuit chiar dacă nu aveau nicio şansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.

Citiţi articolul şi daţi-l mai departe. M-aş bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii. 

M-aş bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viaţă. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.

M-aş bucura ca în spitalele din România, în secţiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i ţină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.

Dacă aveţi idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieţi. Dacă sunteţi medic şi doriţi să schimbaţi ceva vă rog să-mi daţi de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!

Aştept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com