Scrisoare către Sofia (VII)

Azi - 9 luni. Nouă luni de când ai venit pe lume. E ziua copilului. Ar fi putut fi și ziua ta. Dar tu ești acum acolo unde fericirea se măsoară cu unități neștiute de noi.

Ieri ți-am cântat din nou "Veșnica pomenire". În loc să te țin în brațe mi-am găsit alinare încercând să curăț pietricele pe care ploaia le-a aruncat pe mormântul tău. 

Înainte de fiecare parastas se coboară din nou în inima mea durerea. Durerea aceea. Am impresia că te duc din nou la groapă, că mă despart din nou de tine, încă și încă o dată. Rup bucăți din inima mea, la nesfârșit.

Niciodată nu o să treacă. Niciodată nu va trece pustiul pe care l-am simţit în fiecare clipă trăită în spital. Oricât aș vrea să merg înainte imaginile de atunci revin ceas. Revăd totul ca pe un ecran, revăd fiecare secundă, travaliul de suferință din spital, aud în urechi cu ecou verdictele medicilor, le văd privirile, retrăiesc spaima mea și mă doare, mă doare infinit să-ți văd suferința, prinsă între niște aparate, să-ți văd trupușorul firav înțepat de mii și mii de ace. Mă ajută doar amintirile din ziua aceea. Ziua aceea în care m-am rugat să nu mori, să nu mori de ziua tatălui tău.

Și tu m-ai auzit. Ai căscat, ți-ai întins mânuțele și piciorușele. Și am crezut că va fi bine. 

Te îngrop mami, din nou. La fiecare parastas ne despărțim iar sau poate doar ne întâlnim și mă doare că te simt aproape dar nu te pot atinge. După slujbă și masă, când liniștea se lasă simt o scurtă eliberare. Iar apoi o tristețe profundă. Ca acum.

Ieri, de pe treptele bisericuței din cimitir priveam spre salcia sub care a stat și micul tău sicriu alb. Privirea mi-a căzut pe un mormânt plin cu maci. Poate că ăsta a fost semnul tău.

Poate că toți macii care-mi ies în cale îmi șoptesc de mii de ori că tu ești bine, într-o fericire pe care eu poate nu o voi cunoaște niciodată. Și sunt mulți. Îi văd peste tot. Parcă se încăpățânează să-mi spună că Raiul nu-l vom putea percepe niciodată cu simțurile noastre de oameni, nu vom putea înțelege nimic cu adevărat până când nu vom ajunge Acolo.

Aș vrea să-ți umplu mormântul de flori. Sunt sigură însă că nicio floare de aici nu e la fel de parfumată ca florile din Rai.

Cred că întotdeauna o să trăiesc cu sentimentul acesta de așteptare. E ca și cum aștept să mă trezesc. Să te regăsesc. 

Poate că Acolo macii sunt precum acest mac pe care l-am primit astăzi printr-un mesaj pe facebook. Un mac înalt care leagă pământul de cer şi cerul de pământ.

Fotografia pe care am primit-o astăzi pe facebook, de la Daniela Stroescu