 |
| sursa foto: cuvantul-ortodox.ro |
Lasă-mă să-ţi sărut tălpile mici şi goale, care aleargă prin iarba umedă de rouă.
Acolo unde tu eşti fericită, atât de fericită cât eu nu voi putea simţi vreodată.
Lasă-mă să te strâng în braţe, să-ţi sărut ochii mari şi părul care miroase a soare.
Lasă-mă să cred că fetiţa aceea din visul de acum două nopţi, cu chip luminos şi năframă, în port popular, care mi-a ieşit în tinda bisericii ticsită de oameni eşti chiar tu.
Tu eşti cea care mi-a primit lumânarea aprinsă şi ai rostit o rugăciune care m-a pus pe gânduri. Mă gândeam că, uite când primeşti o lumânare trebuie să spui o rugăciune. O anumită rugăciune. M-am chinuit s-o reţin. Dar dimineaţa nu am mai ştiut decât că lumina aceea ajunge Sus, şi de acolo, rugăciunile vin de la tine înapoi, jos. Acesta este cadoul tău.
Rugăciunile sunt cadoul tău. Chiar dacă dorul nu se stinge niciodată.
Chiar dacă braţele rămân goale. Chiar dacă pătuţul tău portocaliu există numai în memoria mea afectivă.
Nu pot să înţeleg oamenii care fură de la mormântul tău.
Ce vor face cu micile felinare pe care le-am pus special ca să-ţi lumineze dulce, mormântul? Ce vor face cu floarea pe care ai primit-o cadou, cu ghiveciul cu lavandă desenată discret? Şi cu jucăria de lemn care reprezenta o fetiţă micuţă?
Un an şi nouă luni s-au scurs de la ultimul tău drum, pe care l-am făcut împreună, în trecerea ta pe pământ.
Nici acum nu o să pot să înţeleg cum jucăria de pluş pe care am primit-o în ziua aceea are inima cusută, afară?! De ce tocmai acea jucărie? Ursuleţul tău doarme, mami, cu ochii închişi, pe veci, pentru că nu mai are inimă. El primeşte îmbrăţişările mele. Apoi se odihneşte în coşul tău care e tot mai plin, de lacrimi.