O brumă de noroc!

M-a întrebat recent cineva dacă mă consider o persoană norocoasă. Am ezitat să dau un răspuns. Chiar aşa, sunt norocoasă? Dacă e să privesc înapoi în timp au fost momente în care am avut noroc chior dar şi momente în care norocul m-a ocolit. Cred că mă încadrez mai degrabă în categoria celor pentru care recunoaşterea vine după multă muncă. După mai multe încercări. Nu mi s-a părut că viaţa mi-a pus ceva pe tavă. Aşa, direct. Pentru că nu am obţinut nimic din prima. Totul a venit după nopţi şi zile de zbatere. Nu mă plâng. Dar aşa a fost.

Totuşi există un capitol la care am avut întotdeauna, noroc. La examene. Mai puţin atunci când am dat la facultate. Mediile mele şcolare s-au situat întotdeauna, în anii de şcoală, de liceu sau de facultate undeva peste nota nouă. Uneori au sărit chiar de 9.50.

La examene am avut noroc. Ăsta este adevărul. Am intrat printre primii la liceu, am luat cea mai bună notă la BAC iar la licenţă am avut cea mai bună notă. Am avut cea mai bună notă în condiţiile în care anii de facultate, i-am petrecut la serviciu. Practic, aş putea spune că am făcut facultatea la fără frecvenţă. Din acest motiv, mă întâlnesc cu foşti colegi de facultate şi nu îmi amintesc cum îi cheamă.

Tipul ăsta de noroc nu m-a ajutat prea mult în viaţă. Nicăieri nu m-a întrebat nimeni dacă am fost un elev eminent. Nu mi-a cerut nimeni nici o dovadă că am avut rezultate bune. Deci, şcoala nu e o garanţie sigură a reuşitei profesionale.

Să revenim la noroc. Spuneam că nimic nu am obţinut aşa, din prima. Cel mai mare eşec a fost atunci când am picat la facultate. Iniţial am ales Istoria Artei. Visam să devin critic de artă, să merg la expoziţii să călătoresc, să văd muzee. Nu a fost să fie. Eşecul examenului m-a trezit din visare. A doua opţiune a fost jurnalistica. La particulară. Recunosc. Am fost frustrată că am făcut şcoala pe bani. Mă simţeam inferioară celor care învaţă la stat. Mă simţeam vinovată că învăţ pe bani. Pe banii părinţilor. Şcoala pe bani mi-a tăiat şi din pretenţiile de confort. Am încercat să recuperez din ruşine. Ruşinea pe care o percepeam doar eu. Că lumea nu mă privea oricum altfel. M-am angajat şi am încercat să învăţ. Nu mi-am găsit serviciu din prima. Cel puţin nu în domeniu. Primul an de facultate am făcut de toate. Promoţii la margarină. Desene pentru o agenţie de publicitate. Proiecte pentru spoturi radio. Am vândut cosmetice. Am lucrat la târguri de frumuseţe. Am făcut şi pe "make-up artistul". Am machiat doamne simandicoase. A fost distractiv. Dacă mă gândesc acum.

Al doilea an de facultate m-am angajat în domeniu. Muncă cinstită. Pe bani puţini. Asta mi-a dat stabilitate.

Revin la şcoală. Facultatea ne-a promis bursă celor cu rezultate bune. Asta la admitere. Un truc. Am avut în fiecare an cea mai mare medie dintre colegii mei. Visam la o bursă care ar fi redus la jumătate costurile anuale pe care le dădeam la şcoală. Făceam cerere de bursă la fiecare sfârşit de an iar secretara mă înşela întotdeauna. Mi-a spus că bursă se dă de fapt persoanei care are cea mai mare medie din toţi anii. Practic un student din anul 1 concura cu cei din anii 2 şi 3. O prostie. Şi întotdeauna îmi spunea că există o medie mai mare decît a mea în alt an. Mă resemnasem. În anul trei am avut o străfulgerare bruscă. I-am cerut să-mi dea un răspuns scris la cererea mea de bursă. A doua zi m-a chemat. Cererea îmi fusese acceptată.

Deci am sau nu noroc? Am obţinut ceea ce mi se cuvenea în fiecare an, doar în ultimul. Dacă aş fi avut noroc ar fi trebuit să iau bursa aşa, cum mi s-a promis iniţial, anual.

În fine. Se spune că îl superi pe Dumnezeu dacă spui că nu ai noroc. Am avut norocul de a fi sănătoasă, de a fi iubită de familie, de a avea mereu prieteni.

Sunt o persoană norocoasă. Dar în salturi. Şansa nu mi se dă niciodată din prima. Totuşi, asta mă face să apreciez reuşita mai mult.