Mai aproape de concediu, de vis, de tot. Întind mâna şi ating voluptos ...visul. Văd cu ochii minţii cum se construieşte imensul puzzle. Mai am puţin şi trăieşte.
Coşmarurile mai apar doar noaptea. Numai atunci revin monştrii. Totul se dărâmă. Alerg şi o forţă malefică vrea să mă stăpânească. Iau liftul.
Scările sunt tot mai întortocheate şi lumina, de negăsit. Etajele se surpă unul după altul.
Zilele acestea nu mai vreau să cred în visele nocturne. Cred doar în ceea ce simt, miros, respir. Cred numai în visele trăite cu ochii deschişi. Sau în cele pe care le văd aievea cu ochii minţii.
Urăsc labirintul în care mă afund, noapte de noapte. Şi aştept nopţile în care voi visa din nou, că zbor.
Nu sunt psiholog, dar daca ceea ce spui despre visele tale nocturne e adevarat, pot spune ca te temi, esti speriata, dar mai mult decat toate, esti disperata (scarile care nu se termina). De urgenta ia-ti un confident si descarca-te. Ai acumulat multe in sine si te reversi in timpul viselor. Ai nevoie de un prieten. Unul de suflet, caruia sa nu-ti fie teama sa-i spui cele mai adanci temeri ale tale. Unul care sa te inteleaga si sa te ajute sa-ti infrangi temerile.
RăspundețiȘtergereScuza-ma ca intervin destul de brutal cu aceste sfaturi, dar am mai intalnit asa ceva, poate chiar cazuri mai disperate. Nu trebuie sa lasi lucrurile sa treneze, caci ajungi foarte usor la depresie.
Te rog, ai grija de tine, de sufletul tau...
Multumesc mult. Poate că sunt disperată. Îmi trece însă repede:)
RăspundețiȘtergere