Nu am votat

Îi înţeleg pe toţi cei care nu s-au dus la vot. Pentru că fac parte din gaşca lor. Nu votez pentru că pur şi simplu nu mai cred demult în politică.

Cunosc teoriile despre datoria de cetăţean. Dar dacă nu mă reprezintă nimeni atunci mă aflu în postura cetăţeanului turmentat din piesa lui Caragiale...şi mă întreb ...cu cine să votez?

Pentru mine politicienii sunt la fel. Indiferent de culoarea politică.

Am citit azi un articol despre ce au făcut parlamentarii români în 2007 la Bruxelles. Mulţi recunosc că nu au strălucit. Dar...se bucură că au legat relaţii:)

Păi şi atunci, cu cine să votez? Cine să mă reprezinte?

O zi perfectă

Dorm. Visele mă poartă spre tărâmuri îndepărtate. Visez că zbor. E aşa de frumos să simţi că eşti în aer. Avionul prinde înălţime. Parcă sufletul mi se desprinde o dată cu el. Ceas nu mai există. Timpul nu mai e măsurat. Nimeni nu îmi cere să mă trezesc. Şi bineînţeles, nu trebuie să merg la serviciu.

Nu se aud manele. E linişte. Mă întorc de pe o parte pe alta. Nu mă interesează că e ora prânzului. Că am haine de spălat. Nu, nu mă interesează deloc! Că trebuie să fac curat. Nu! Oricum nu am musafiri. Aşa că...îmi pot face de cap.

Mă trezesc alene. Mă ridic din pat şi îmi fac o cafea tare. Şi două felii de pâine prăjită. Le mănânc în timp ce stau tolănită în vârful patului. Sorb din cafea, cu înghiţituri mici. Telefonul nu sună. Ce bine! Mă uit la televizor la o emisiune care nu îmi solicită neuronii. Termin cafeaua. Mi se face...ce credeaţi? Somn.

Mai dorm o tură. E încă linişte. Mă trezesc şi mă uit la un film. Tot în pat. Citesc câteva pagini dintr-o revistă. Îl sun pe tata. Să-i spun că am ajuns cu bine. Chiar dacă e ceaţă.

Mă gândesc dacă să mai dau sau nu vreun telefon. Mai bine nu! Poate mai târziu. Încerc să nu mă gândesc la ziua de mâine, de poimâine, de răspoimâine. Şterg încet cu buretele ultimele date. Nu simt nevoia să văd pe nimeni. Nici să vorbesc. Închid televizorul şi mă uit pe tavanul portocaliu. Privesc în gol. Închid ochii şi visez. Cu ochii închişi. Nu dorm. Adulmec doar liniştea.

Ce bine e acasă.

Din nou internetul

Cine a zis că lucrurile mici se realizează cu eforturi mari, nu a glumit.

Să-l ia naiba de internet. Că mă apucă nervii.

Am schimbat firma. Am ales astral. Că alta de cartier nu mai există. Şi nici RDS nu e în zonă. În fine. Am semnat contractul, a venit un agent acasă. Azi aveam programare pentru conectare.

Am lăsat din nou ajutoare acasă. Două ore de aşteptare. Nici un semn de la firmă. Sun la agentul cu care am încheiat contractul. Aceeaşi poveste ca la Estel. "Doamnă, nu aţi vorbit cu mine".În fine. Îmi promite că în jumătate de oră, vin sigur cei de la tehnic. Mai trece o oră. Nimeni. Sun din nou la agent. Nu mai răspunde. Insist. Nimic.

Sun la firmă. Da, spune operatoarea. "Aveţi o întârziere de trei ore. Vă fac o altă programare?"

Simt că sângele îmi pulsează în vene. Mă gândesc să tai răul de la rădăcină. "Nu doamnă, nu vreau o altă programare! Pentru că, după cum ştiţi firma dumneavoastră nu deţine monopol pentru serviciile de internet". Tonul doamnei se nuanţează. Bine, îi trimitem pe cei de la tehnic.

Sunt conectată. Am toată casa plină de cabluri. Cablul de televizor nu a putut fi folosit. Deşi iniţial agentul mi-a spus că e suficient pentru a fi băgat şi netul. În plus, aflu că din cauza bormaşinei s-a stricat "puţin" şi peretele. Cât de puţin, voi vedea când ajung acasă.

Oricum sunt nervoasă. Nu înţeleg de ce nu funcţionează un principiu simplu- acela al cuvântului dat. Adică dacă o firmă face o programare să o şi respecte. Sau să dea un telefon. Pentru că timpul înseamnă bani. Şi nu numai. Mă enervează să plătesc diverse servicii dar să nu fiu respectată.

Acum singurul lucru pe care mi-l doresc este să meargă internetul. Pentru că mi-am devastat casa, trebuie să bag firul într-o baghetă, să dau cu vopsea, să repar peretele şi mă gândesc că ar fi culmea să nu mă pot bucura nici de internet.

Îmi place Oprah

Îmi place Oprah. Şi prezentatoarea şi emisiunea. Oprah mi se pare că poate fi un exemplu pentru toate prezentatoarele emisiunilor lacrimogene din România.
Ştiu sigur că emisiunea e rezultatul unei echipe. O echipă care găseşte cazurile, le documentează şi le filmează.
Îmi place însă că Oprah reuşeşte cu o deosebită decenţă, fără a fi patetică să dirijeze discuţiile cu oameni din toate categoriile sociale. Reuşeşte să nu joace teatru atunci când vorbeşte cu părinţi care şi-au pierdut copiii sau invers. Asta îmi place la nebunie. Că reuşeşte să nu-i facă pe oamenii ăia să plângă. Că îi tratează cu respect. Şi chiar glumeşte fără a-i jigni. Eu cred că ăsta e talent.
Şi reportajele din emisiune îmi plac. Tare mult aş vrea să se găsească şi la noi undeva un spaţiu pentru un format asemănător. Un format care să pună problema unor boli necruţătoare, a anomaliilor fizice sau psihice, a eroilor care trăiesc lângă noi şi a oamenilor obişnuiţi cu poveşti impresionante. Există emisiuni care imită pe undeva ideea dar sunt departe de orginal. Şi asta pentru că prezentatoarele plâng de mila invitaţilor. Dar plâng cu ipocrizie. Aşa mi se pare. Sau poate că mă înşel.

La noi, ca la nimenea

Culmea internetului. Să-ţi instalezi net acasă, dar să nu meargă. Să suni de cel puţin zece ori la firmă, asta timp de o lună şi jumătate. Să vină cei de la firmă şi să spună că internetul, merge. Merge desigur, dar numai până pleacă ei.

De la telefoane, ajungem la ameninţări. Le spun că reziliez contractul. Promit solemn că vin din nou, a doua zi. A doua zi...pauză însă. Nu vine nimeni. Sun din nou. Bărbatul vorbeşte ca şi cum aş fi nebună. Aaaa...probabil că aţi vorbit cu colegul, nu ştiam că trebuia să venim. Asta în condiţiile în care numărul era de mobil.

În fine. Lăsaţi că trimitem pe cineva. Spune. Acasă, las ajutoare. Într-un final soseşte un bărbat de la firmă, înarmat cu cabluri şi toate cele. Vrea să mă conecteze la net. I se spune că sunt deja conectată, de mai bine de o lună. Nu se poate. El e de la conectări, l-au trimis de la firmă. În fine, se semnează un proces verbal şi omul pleacă.

Sun din nou la omul de la tehnic. A zice el, nu a venit nimeni de la noi. Ba da, îi spun, am semnat şi un proces verbal. Nu, nu se poate. "Domnule", îi spun. "Să înţeleg că în casa mea a intrat unul de pe stradă?".

În fine, zice bărbatul. Trimitem pe altcineva. De la tehnic de această dată. Vă sunăm imediat. Orele trec, nu sună nimeni. Cedez nervos.

A doua zi, vreau să reziliez contractul. Surpriză ...softul de la firma de internet nu merge. Contractul nu poate fi prin urmare reziliat.

Culmea culmilor.

La o zi distanţă, victorie! Reziliez. Plătesc şi netul pe două luni, chiar dacă nu l-am folosit nici măcar o secundă. Gata. Am scăpat.

Ajung acasă. Rămân mască. Merge netul.

Totul până la manele

Am declarat război. Vecinei care stă cu un etaj mai sus. Suport multe. Totul până la manele însă. Piesele dezlănţuite îmi provoacă o reacţie de respingere. Nu am o explicaţie logică. Dar reacţia e atât de puternică încât mă domină. Ochii mi se înceţoşează şi nu mai gândesc limpede. Pur şi simplu. Nu mai văd, nu mai aud, nu mai gândesc. Tot ce vreau e să se oprească muzica aceea stupidă, cu versurile ei la fel de "profunde".

Sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, vecina de sus o ţine numai cu manele. Am înţeles că pentru ea comunicarea se face prin ţipete, am înţeles că pentru copiii ei apartamentul e o pistă de alergare, am înţeles şi am acceptat, totul până la manele însă.

Am fost servită cu acelaşi meniu, câteva weekend-uri la rând. În prima fază am crezut că e ziua cuiva din familie. La scurt timp am realizat însă că aşa înţelege vecina să se bucure de sfârşitul de săptămână. Recunosc că fiecare poate să facă tot ce vrea în casa lui, dacă prin asta înţelege să nu-i lezeze pe ceilalţi.

Vecina mea iubeşte se pare manelele. Matinală, dă muzica la maxim de la 8 dimineaţa până seara, la 22. Mie însă mi-e imposibil să mă odihnesc.

Duminică dimineaţa am fost trezită în urlete. M-am întors de pe o parte pe alta. Asta e, viaţa la bloc, mi-am zis. În câteva minute urletele au fost acoperite de muzica. Ce credeaţi? Manele pe pâine. M-am sucit, m-am învârtit, somnul a fugit şi pace. Manelele mă zgâriau însă pe creier. Nu am mai rezistat. M-am îmbrăcat şi m-am dus la vecina. Am fost calmă şi am rugat-o să asculte muzica la o limită a decenţei. Mi-a răspuns în sictir "bine, bine", şi mi-a trântit uşa în nas.

Nu a mişcat însă un deget. În apartamentul meu, muzica duduia parcă şi mai aprig.

Am mai aşteptat vreo jumătate de oră. Într-un final am cedat. Am sunat la poliţie. Practic am declanşat războiul. Le-am spus poliţiştilor că nu vreau s-o amendeze, ci doar să oprească într-un fel muzica aceea asurzitoare. Prima bătălie am câştigat-o. Decibelii s-au redus la scurt timp după venirea poliţiştilor. Şi eu am dormit în neştire. Nu ştiu dacă am greşit sunând la poliţie. Cunosc principiul acela al înţelegerii depline şi al bunei convieţuiri între vecini. Totuşi, în cazul ăsta nu l-am putut aplica.

Voi ce aţi fi făcut?

...

Zilele astea au parfum de sărbătoare. Vorbesc la telefon, pălăvrăgesc cu prietenii. Mă simt bine. Casa mea îmi e tot mai dragă. Am uitam de autocolantul pe care trebuie să-l mai lipesc, de faianţa pe care trebuie s-o spăl şi de geamurile murdare.

Mai e timp. Pentru toate astea. Şi oricum mai e timp pentru treburile casnice. M-am hotărât să mă văd mai des cu cei dragi, să ies mai mult, să mă plimb mai mult...

Nu ştiu cât mă ţine. Am făcut un pact. Pentru casă, termenul e sfârşitul anului. Pentru prieteni, oricând.

Am chef să visez, să ies la un cico, să înşir pe aţă amintiri frumoase.