Între bine şi rău

Ieri noapte am visat urât. Îmi amintesc destul de multe detalii din vis, dar cel mai bine îmi amintesc spaima pe care am simţit-o.

De frică, m-am trezit din somn.

La scurt timp, mama şi tata au intrat în cameră să-şi ia la revedere. Toată ziua am avut însă aşa, o stare de nelinişte. Am privit cu ochi mari oamenii pe care i-am întâlnit pe stradă. Suspicios. Mă aşteptam ca fiecare să mă atace, să-mi dea una în cap, sau să-mi smulgă geanta. Recunosc sunt paranoică.

Spre prânz am ajuns la gară. Renovată recent. Bucăţile de marmură nu au reuşit să schimbe sentimentul de murdărie umană. O lume pestriţă. Şi mult jeg. Câteva şatre stăteau grupate. Fiecare cu zona ei. Am cumpărat o mână de reviste.

Vine trenul. Aleg un loc unde nu e nimeni. Mă aşez comod. Alături, patru locuri libere. Un bărbat, beat mort se aşează acolo. Vine naşul. Omul îi arată unde are loc. Mă gândesc că poate pleacă. Nici gând. Rămâne acolo. Nu are linişte. Vorbeşte la telefon. Limba i se împleticeşte. Urlă. Înjură. Se plimbă agasant. Aduce două beri. Mi-e teamă să nu încerce vreo conversaţie. Îmi ascund nasul în reviste. Bărbatul se împrieteneşte subit cu un tânăr aflat pe o banchetă alăturată. Încearcă să-i dea de băut. Tânărul refuză. Apoi se preface că intră într-un somn adânc.

Beţivul se uită la mine. Vreo trei ore. Mă enervează teribil să mă privească cineva insistent. Apoi aflu o veste proastă.

Mă simt tot mai rău. Ajung. Târziu. E noapte. Sunt obosită dar nu pot să dorm. Am impresia că în jocul de domino fiecare piesă care se prăbuşeşte ia cu ea, alte piese.

Azi mi-e mai bine. Mâine, nu ştiu.