Pe tărâmul bolii...

Între Rai şi Iad nu e decât un pas.

Am fost trei zile bolnavă de moarte şi încă câteva, doar bolnavă. Prima noapte nu am scăpat de ideea de frig. Acoperită cu două pilote, nu puteam să mă încălzesc. Am adormit obosită. M-am trezit în zori. Nu puteam respira. Căile respiratorii erau blocate total. În încercarea de a trage o gură de aer, scoteam sunete ciudate. Am băut puţină apă. Nimic. M-am gândit că pot muri. Că mă voi asfixia şi voi rămâne fără aer. Am intrat în panică. Am bătut cu putere în uşa vecină, cerând ajutor. Ambulanţa a ajuns repede. Un medic şi o asistentă. Mi-au făcut o injecţie pentru dilatarea căilor respiratorii. Mi-au prescris o reţetă cu o tonă de medicamente. De teamă să nu rămân iar fără aer nu am mai adormit.

Am plecat spre casă, apoi. Vroiam să ţin ochii închişi ca să nu mai văd blestemata de zăpadă. Hotelul era înconjurat de troiene. La fel şi drumul. Am stat tot timpul acoperită cu o pătură. În Bucureşti, vremea era la fel de năprasnică. Am intrat într-o farmacie. Farmacistul m-a privit cu milă. Cred că aveam o faţă groaznică. La sfârşit a strigat după mine...vă rog, vreau să vă ofer ceva....Mi-a dat cadou un săpun. Mi s-a părut un gest frumos.

Dar cadoul nu mi-a luat boala. Ajunsă acasă, a devenit stăpână. M-a pus la pământ. Câteva ore parcă am fost în agonie. Spre seară, am ajuns la spital. Când am intrat şi am văzut forfota de medici şi infirmiere m-a luat cu leşin. Un asistent mi-a pus o perfuzie şi m-a luat tremuratul. Apoi mi-a luat sânge şi am simţit din nou că lumea se învârte cu mine. Urăsc acele şi injecţiile. Alături, un boschetar venise pentru schimbarea pansamentului. Avea un picior cu cangrenă. Acelaşi asistent îi curăţa rana. Bărbatul nu vroia să fie anesteziat. Nu puteam să privesc cum îi curăţă rana. Tânărul părea totuşi vesel. Un alt asistent îl întreabă dacă nu se duce să-i cumpere o shaorma. În final, o infirmieră le dă asistenţilor de mâncare salam, iar boschetarul e alungat afară.

Eu stau cu perfuzia, întinsă pe pat. Tremur şi mă simt neputincioasă. Mă gândesc la toţi prietenii mei bolnavi. La prietena mea care e în cărucior, la prietenul meu care nu mai poate să-şi simtă mâinile şi picioarele. Acum mă simt mai aproape de ei.

Nimic nu e mai crunt decât boala. Tot ce vreau e să fug. Spitalul mă deprimă. Doamna doctor mă întreabă dacă nu vreau să mă internez. Îi spun că nu. Dau să plec. Dar mă ia iar cu leşin. Mă întind pe pat şi aştept. Încet ajung la uşă şi mai târziu acasă.

Noaptea dorm. Epuizată. Ziua la fel. Parcă sunt într-o groapă din care nu pot ieşi. Muşchii mă dor. Ochii şi capul, la fel. Tuşesc îngrozitor. Şi nu pot să mă întorc de pe o parte pe alta. Dorm în neştire. Ai mei mă sună şi mă ceartă. Că eu sunt de vină, că m-am îmbolnăvit. Ascult doar, nu ripostez. Nu pot vorbi. Ştiu că aşa fac ei, sunt supăraţi că nu sunt lângă mine. Urmează încă o noapte şi încă o zi de boală. Spre seară, am mintea ceva mai limpede. Calvarul a trecut. Doamne ajută!