Pentru cei (cele) care locuiesc în cartierul Bucureştii Noi

Am făcut de curând un material despre o grupare de hoţi care acţionează în cartierul Bucureştii Noi. Sincer, până în momentul în care am vorbit cu câteva dintre victime, nu am realizat cât de ageri sunt hoţii aştia.

Metoda e simplă - atacă femeile singure, aflate la volan, care nu asigură portierele maşinii. Locurile preferate - parcări, semafor, trecere de pietoni sau benzinării. Practic deschid portiera şi smulg geanta aflată pe bancheta din dreapta. La colţ, hoţul e aşteptat de alţi doi puşti, într-o maşină străină - un BMW negru.

Gruparea e formată din 15 puşti. 12 sunt minori. Doar minorii acţionează. Poliţiştii sunt exasperaţi. Mi-au arătat pozele hoţilor. Au până în 16 ani. Cel mai ager e "Mânuţă de Aur", un puşti care nu are mai mult de 1.20 m.

Poliţiştii îi cunosc pe hoţi. Ştiu cine sunt. Ştiu unde stau. Le cunosc familiile, rudele, tot. O parte din grupare locuieşte în Mogoşoaia. Ei au scos peri albi poliţiştilor, acum doi ani când au jefuit-o la o benzinărie, pe fosta atletă Doina Melinte. Nu am uitat nici acum privirea dezamăgită de atunci a femeii care a pierdut în câteva clipe aproape un miliard de lei vechi. Unul dintre puşti a fost săltat. Restul au rămas afară. Banii, nerecuperaţi.

Pentru a reţine un minor, procedura e complicată. Poliţiştii trebuie mai întâi să solicite o anchetă socială, care trebuie să fie făcută de un departament special al instanţei de judecată. Apoi minorul trebuie trimis la IML, pentru expertiză psihiatrică. Oricum minorul nu poate fi internat într-un centru special, împotriva voinţei lui. Aşa că, totul se învârte într-un cerc vicios.

Hoţii aştia atacă în fiecare zi. De câteva ori. Pe străduţele dosnice, sau chiar în văzul lumii, lângă piaţă. Stând în secţia de poliţie m-am întâlnit cu un cunoscut, un pilot. Şi el a fost jefuit, chiar dacă în maşină mai erau încă două femei, soacra şi soţia.

Sincer, sunt ferm convinsă că foarte puţini dintre noi blochează uşile autoturismului în momentul în care aşteaptă pe cineva în parcare.

Ieri, la o filmare care avea alt subiect una dintre femei mi-a spus că era să fie jefuită, chiar în faţa casei. Bineînţeles că locuieşte în cartierul Bucureştii Noi.

Aşa că, atenţie mare în zona Teatrului Masca dar şi pe Bucureşti Târgovişte, de la Restaurantul Doi Cocoşi, spre ieşirea din Capitală.

Oamenii mă dezamăgesc în fiecare zi

Aştept mult de la oameni. Recunosc. Şi oamenii mă dezamăgesc în fiecare zi. Azi m-a dezamăgit încă un om, unul din mulţi. O picătură de ploaie într-o mare de asfalt.

Cel mai mult mă enervează că uit repede. Şi iert. De fiecare dată îmi spun - de data asta nu voi ierta. În definitiv nu trebuie să fim prieteni,

nu-i aşa? E suficient ca fiecare să meargă pe drumul lui.

Lucrul acesta l-am învăţat în Bucureşti - să fii discret şi rezervat. Mai puţin prieten. Mai puţin deschis. Mai puţin vorbăreţ. Să-ţi deschizi sufletul cu atenţie. Să nu întinzi mâna oricui. Să răspunzi agresiv când cei din jur te tratează la fel. Să nu întinzi şi celălalt obraz, după ce ai fost scuipat în faţă. Să laşi lumea să creadă că eşti rău. Să pari ursuz. Urâcios, chiar. Toate astea le-am învăţat de la oameni. De la cei care

s-au uitat pe lângă ochii mei.

De aceea am momente în care sunt câte puţin din toate - rea, urăcioasă, închisă.

Şi cel mai mult mă enervează când uit să fiu aşa, las garda jos. Mă apropii de oameni, le dau o şansă chiar şi după ce m-au dezamăgit.

Dar oamenii au grijă să-mi amintească. În fiecare zi. Aşa că mă trezesc repede.

Aseară

Aseară am tras o spaimă straşnică. Ne întorceam de la nişte prieteni, cu o maşină. Aproape de Podul Constanţa, privim îngroziţi cum o maşină, un BMW se strecoară printre trei autoturisme, două veneau dintr-un sens, unul din celălalt. Aproape închid ochii, am impresia că impactul nu poate fi evitat. Maşinile trec razant. BMW-ul nu e lovit. Dăm să înaintăm, dar BMW-ul face mai multe cercuri, halucinant în centrul intersecţiei. Încetinim. Atunci observ că şoferul, aflat la volan stă aplecat. Nu pare să aibă nici o reacţie. Tragem pe dreapta. Panicată, sun la 112. Spun cum mă numesc şi dau numărul maşinii cu probleme.

BMW-ul se oprise. În mijlocul intersecţiei. Mergem la şofer. Nici o reacţie.

Vorbesc precipitat. Îi explic operatoarei de la 112 că bărbatul e în stare de inconştienţă şi că, în urmă cu puţin timp, era cât pe ce să provoace un accident.

Alături, opresc şi alte maşini.

Mă trezesc înconjurată de mai mulţi cetăţeni de etnie romă. Răsăriţi de niciunde. Ce faceţi, mă întreabă ei. Sun la poliţie, le răspund. Mă privesc ameninţător. Nu sunaţi, nu sunaţi, urlă către mine. Simt că sunt în pericol. Privesc spre şoferul aplecat pe volan. E la fel de inert. Mă gândesc că fie îi e rău, fie e băut sau drogat. Are nevoie de ajutor. Nu ştiu ce intenţii aveau cetăţenii care urlau la mine. Nu bune, cu siguranţă. Intru în maşină. Vorbesc în acest timp cu operatoarea de la 112. Îi explic că nu pot zăbovi acolo, spun adresa şi plec.

La nici o sută de metri văd o maşină de poliţie comunitară. Le fac semn şi îi rog să se ducă repede în intersecţia cu pricina. Poliţiştii, trei bărbaţi de vârsta a treia aproape, se mişcă cu încetinitorul. Mă privesc suspicios. În final întorc maşina şi pleacă spre Podul Constanţa.

După douăzeci de minute primesc un telefon cu număr ascuns. O femeie. Unde sunteţi, mă întreabă pe un ton ridicat. Aţi cerut Ambulanţa! Da, îi spun. Eu am plecat pentru că eram în pericol. Şi mai sunteţi şi de la Antena3, mă ceartă operatoarea. Semn că numărul fusese deja verificat. Oricum nu am înţeles relevanţa. Nu am sunat în calitate de ziarist, ci ca simplu cetăţean. Mi-am spus numele, nu şi locul unde lucrez. Doamnă, îi explic din nou, înţelegeţi că nu puteam să rămân acolo.

Mă ceartă din nou. În fine. Sun la poliţie. Aflu că de fapt omului i se făcuse rău şi a fost dus la spital. Maşina era uşor zgâriată, probabil se lovise înainte de incident de vreun parapet.

Pe moment m-am enervat. Mă întreb, data viitoare, dacă voi mai fi

într-o astfel de situaţie să mai sun la 112, sau să mă fac că plouă, că nu am văzut nimic? Eu cred că mi-am făcut datoria....

Voi aţi fi rămas acolo, până sosea Ambulanţa?

Nervi de prânz

La mine funcţionează destul de des principiul - dacă am început ziua bine o voi sfârşi prost şi invers. Dimineaţa sunt rareori bine dispusă. Nu ştiu de ce, dar nu sunt matinală şi de abia pe la prânz simt că m-am trezit pe deplin.

Azi mi-am început ziua bine. Bine dispusă. Nu a durat însă mult şi am reuşit să mă enervez.

Ce mă enervează cel mai mult? Nesimţirea.

Prima rază

O rază de soare s-a strecurat complice în cameră. Se lupta să răzbată printre faldurile portocalii ale draperiei.

A ajuns până la mine, m-a sărutat pe frunte şi atunci m-am trezit.

M-am uitat la ceas - mai aveam o jumătate de oră de somn. M-am întors pe partea cealaltă şi am închis ochii complice. M-am prefăcut că dorm în continuare.

Nu puteam să mă supăr pe raza jucăuşă, chiar dacă mi-a furat clipele pline de somn. Raza mi-a zâmbit şi mi-a spus un secret - vine căldura, vine primăvara.

M-am trezit fericită şi am privit pe geam. Am muşcat cu nesaţ din mănunchiul de raze care dansau deja în faţa geamului.

I-am şoptit în gând frigului, să-şi ocupe pentru câteva luni culcuşul lui de hibernare.

Nu mai vreau niciun strop de iarnă!

Doamna învăţătoare

Azi noapte am visat-o pe doamna învăţătoare. Nu pot să-mi explic de ce. Nu am mai văzut-o de foarte mulţi ani.

Amintirile mele din clasele I-IV sunt destul de şterse. Îmi amintesc însă zâmbetul cald al învăţătoarei, părul bălai, frumuseţea şi calmul ei.

În vis o întrebam despre fetele ei, ce fac, unde sunt, ce au ajuns.

Când m-am trezit mi-am dat seama că mi-e dor de doamna învăţătoare, chiar mi-e dor s-o revăd.

E ciudat subconştientul ăsta. Uneori ne trimite mesaje dintr-o lume demult uitată.

Numărătoare inversă

Ce poţi să faci dacă cineva îţi spune că mai ai doar un an de trăit?

Eu una nu pot accepta ideea morţii. A nimănui.

Un astfel de verdict e prea dur, pentru oricine, din partea oricui.

Prietena mea spune că în astfel de situaţii există două soluţii - să te războieşti cu Dumnezeu sau să întăreşti legătura cu el.

Problema morţii m-a făcut să măsor altfel clipele.

Precizez - verdictul nu mă priveşte pe mine.

Un escroc cu umor

foto: Evenimentul Zilei

El e Romi Varga. Are 25 de ani. L-aş numi „Escrocul inteligent”. Ieri

i-am luat un interviu. A trăit prin case de copii. La 18 ani şi-a luat viaţa în mâini. A realizat că nimeni nu îl bagă în seamă dacă îşi oferă pur şi simplu serviciile, că nu poate obţine un loc de muncă dacă nu are o recomandare bună.
Nu ştiu cum a reuşit, dar în repetate rânduri a făcut rost de numerele de telefon ale unor persoane importante, de la oameni de afaceri la oameni politici.
Metoda – simplă. Suna de exemplu la secretara persoanei respective.
„Bună ziua, sunt Nadia Constantinescu, soţia lui Emil Constantinescu. Aş dori să vorbesc cu domnul X.”
Apoi urma discursul propriu zis. „Bună ziua. Am şi eu un tănâr orfan lângă mine. Vă rog dacă puteţi să-l ajutaţi cu un loc de muncă. Sau cu o sponsorizare. Vă rog, nu aş vrea să mă simt prost, ca şi cum v-aş fi cerut bani.”
Metoda a funcţionat în repetate rânduri. Cei mai căutaţi au fost cei din cabinetul Năstase. Romi Varga se prezenta apoi la persoana respectivă şi primea ajutorul.
O singură instituţie a depus plângere penală împotriva lui.
„E foarte uşor să depui plângere şi să faci rău cuiva”, zice Romi. „Ce rău am făcut eu, am dat în cap, am violat? Alţii fac fraude de miliarde. Eu am sunat şi am cerut un loc de muncă. Atât."
Ultima dată l-a sunat pe vicepreşedintele Lukoil de la Moscova. A spus că e Nadia Constantinescu. Şi a cerut un loc de muncă. Asta spune Romi. Poliţia spune că a cerut bani, şi că i-a şi primit. Romi spune că oamenii au vrut să-i dea, nu i-a cerut el.
Ce mai contează?
În faţa mea, nu vrea să imite pe nimeni. Şi nici să recunoască că s-a dat drept Nadia Constantinescu. Mă priveşte şiret. „Ştiu unde vreţi să ajungeţi, dar nu veţi ajunge. Ştiu ce vreţi de la mine!”
Îi întind telefonul şi îl împinge mai încolo, cu mâinile strânse în cătuşe.
„Poate că am zis că sunt Teo Trandafir. Sau Andreea Berecleanu”, zice Romi.
„Am văzut ştirea la televizor. Cică voi sta ani grei la închisoare. Grei e atunci când stai 25 de ani.”
Râde. Nu-ţi pare rău, îl întreb. Ba da. Dar eu nu am cerut decât un loc de muncă, zice Romi. Omul îşi schimbă atitudinea dacă aude un nume important.
Mă face şi pe mine să râd.

Pe cine vrei să imit? Pe Oana Vrânceanu Firea, mă întreabă. Gabriela, spun. Gabriela, repetă Romi după mine. Devine brusc serios, îşi îndreaptă spatele şi priveşte fix în cameră. Uite eu pot să mă uit direct în camera de filmat, îmi spune cu un ton important. Nu poate oricine să facă asta, adaugă el.
„Totul este invenţia mea. Ştiu de unde ştiţi despre mine. Au venit unii de la Evenimentul Zilei mai demult la mine, şi acum povestea mea circulă pe internet.”
Îmi povesteşte cum a abordat-o cândva pe Daniela Bartoş. Îşi piţigăie vocea. Are talent. „Doamna Bartoş...Ce vrei măi băiatule?...Du-te de aici.” Imită sunetul produs de uşa unei maşini atunci când e închisă violent. Poliţiştii care l-au scos pe Romi din arest, râd şi ei.
A trecut mult timp de când nu am mai râs la o filmare aşa ca ieri. Îmi dau seama că Romi şi-ar fi dorit să fie actor. A învăţat o lecţie dură. Nu eşti nimic fără un pic de ajutor.
Romi e un escroc. Ăsta e adevărul. Un escroc cu umor.

Ultima oră: Mi-am luat canapea!

Mi-am luat canapea...De fapt am dat comandă. Vine peste o lună. O noapte dormită pe jos, pe o saltea folosită la mare m-a convins mai rapid decât mă aşteaptam. După luni de căutări, astăzi m-am decis în câteva minute. Nu am mai stat pe gânduri, nu am mai analizat

design-ul, culoarea, husa etc. Dă-o naibii, e doar o canapea!

Îmi programasem să ajung la Elvila, am aflat că aveau şi canapeaua şi materialul asupra cărora m-am decis acum câteva săptămâni. Dar am ajuns prin Pantelimon şi am comandat la Eurocanapele. Da, ştiu tot eu am zis că ei au materiale înflorate, dar atunci nu am văzut toate mostrele de material. E adevărat şi azi mi-a fost tăiat elanul de vreo câteva ori de vânzătoare. Pentru că, materialele care îmi plăceau nu le aveau, fireşte pe stoc.

Dar m-am încăpăţânat şi nu m-am ridicat, de pe canapeaua din magazin până când nu m-am decis. Recunosc i-am spus vânzătoarei de vreo două ori că vreau canapeaua cu tăietură şi tot de vreo două ori, fără, dar nu puteam să îmi dezmint firea nehotărâtă :)

În fine. Am ales o canapea deschisă la culoare (da, ştiu tata mă va certa, că iar nu am ştiut să mă orientez, pentru că nu-i aşa, dacă e alb se murdăreşte repede) şi două periniţe ciclam care se asortează, ura, cu peretele. Mie mi-a plăcut culoarea aceea deschisă, aş fi făcut canapeaua albă ca spuma laptelui, dar pentru că nu sunt probabil suficienţi clienţi cu preferinţe la fel de imaculate, materialul respectiv NU SE LUCREAZĂ. (De ce oare, nu înţeleg!). În fine, am ales un alb unt şi mi-am spus că dacă se murdăreşte îi voi schimba tapiseria.

(M-am gândit bine, nu ştiu?).

Canapeaua trebuie să fie gata până la sfârşitul lunii când aştept musafiri şi de abia aştept să o văd în sufragerie....

Am cumpărat pe nerăsuflate şi un covoraş, alb miţos, mi-a plăcut la nebunie. Când am ajuns acasă am constatat că e cam mic pentru sufrageria mea spaţioasă, dar nu-i bai, ce nu pot să fiu o fiţoasă şi

să-mi iau mai multe covoare pe care să le schimb în funcţie de starea mea de spirit?

Oricum pentru mine e un eveniment că am ales în sfârşit o canapea, care nu e extravagantă cum mi-am dorit, ci mai degrabă clasică. Da, ce clasic nu e ok? Cine şi-a amenajat de curând casa mă va înţelege cu siguranţă.