Italia. Ca-n prima zi

Cred că sunt îndrăgostită. De Italia. O dragoste tandră.

Ultimele zile petrecute acolo m-au purtat pe aripi de vis. Italia mă face să o iubesc mai mult şi mai mult, de fiecare dată. Cred că aş putea sta acolo şi nu m-aş plictisi în nicio zi.

Mi se pare mană cerească să ai aproape muntele şi marea, istoria, trecutul, toate la o aruncătură de băţ.

Şi Veneţia! Ah Doamne, Veneţia! Bucurie. Multă bucurie am simţit când m-am plimbat printre măştile de carnaval, când i-am studiat pe gondolierii care îşi racolau clienţii, mai mult sau mai puţini îndrăgostiţi. Unul i-a şoptit unei doamne că dacă se va plimba doar câteva clipe cu el, va dori cu siguranţă să prelungească hoinăreala pe apă, sedusă de modul în care gondolierul atinge vâsla.

În Veneţia poţi fi oricine. Aş fi putut rămâne acolo pentru totdeauna. Biserica San Marco e copleşitoare. Am fost uimită când la etaj, în balcon am găsit pe perete un mozaic cu Sfântul Nicolae.

Cred că el m-a purtat la Veneţia. Aşa vreau să cred.

Am fost un mic chinez. Am făcut poze în neştire.

Nu am rezistat îngheţatei. Cred că alături de paste şi pizza, face parte din deliciile culinare ale Italiei.

Am stat într-un sătuc. Cavalcasele. Aşa zice prietena mea, că e sătuc. Poate doar cu numele. Vilele luxoase, construite în trepte te întâmpinau la tot pasul pe străduţele pietruite. Totul se împleteşte, nou cu vechi, trecut cu prezent şi culmea, nimic nu te agasează vizual. Am decis că, dacă voi avea vreodată în viaţa mea o casă pe pământ o zugrăvesc la fel ca italienii, în tonuri moi, uşor patinate care dau mereu senzaţia că vopseaua nu s-a uscat uniform. Desigur, în Italia doar primăria poate decide dacă o culoare aleasă pentru casa ta e potrivită sau nu cu întregul ansamblu al regiunii.

În rest, plin de turişti. Am făcut turul lacului Garda. Am înţeles că e unul dintre cele mai mari lacuri naturale din Europa. Printre turişti, foarte mulţi nemţi. Trebuie să recunosc că am invidiat băbuţele care stăteau în balconul sufocat de flori multicolore, deasupra tavernelor luxoase. Le-am invidiat bătrăneţea tihnită. O căsuţă acolo, valorează milioane. Am văzut şi turişti extravaganţi. Un moş care îşi ducea câinele cu căruciorul. Câinele era dichisit, parcă proaspăt ieşit de la coafor. Iar căruciorul era decorat cu fundiţe roz. Am ştiut în momentul acela că astfel de oameni îşi lasă toată averea, prin testament câinelui favorit.

Milano. Mi-a plăcut Domul cu dantelăria lui arhitecturală. Am stat clipe bune şi i-am studiat pe diverşii cerşetori din Piaţa Domului. Tehnicile, diferite. Unii îţi aştern în palmă grăunţe iar porumbeii ţi se aşează în palmă. Apoi devin insistenţi – cinci euro, madam! Alţii, cei cu pielea neagră ca tăciunele le seduc pe tinerele domnişoare. Le leagă la mână o brăţară împletită din aţă de papiotă, le şoptesc vorbe dulci, îşi fac poze iar la sfârşit le spun că nimic nu e gratis şi le cer mărunţiş.

Mai există şi cei care oferă doamnelor flori. Trandafiri sănătoşi. Apoi insistă pe lângă partenerul femeii să scoată câţiva gologani din buzunar.

La metrou, mi-am amintit nu ştiu de ce, de cazul româncelor care au omorât o italiancă cu umbrela. Când am urcat pe scări mi-am amintit de celebrele imagini de pe camerele de supraveghere cu româncele noastre care au speriat Italia. În plus, am înghiţit în sec când vânzătoarea de la bilete s-a uitat spre mâna în care ţineam aparatul foto şi m-a avertizat – „Aveţi grijă la ţigani!”. Sunt sigură că nu şi-a dat seama că suntem români. Am avut senzaţia că cineva mă scuipă în obraz, ştiu că a fost bine intenţionată, dar pur şi simplu aşa m-am simţit.

În rest, Milano nu m-a impresionat în mod deosebit. Nu ca Veneţia, care m-a cucerit cred înainte să ajung acolo.

Gările de tren sunt şi la ei infecte. Şi trenurile la fel. Am văzut că în Italia, prostituatele muncesc la orice oră. Adică şi ziua. Pe marginea străzii te întâmpină negrese trecute şi poate şi românce, nu ştiu, care îşi mişcă provocator sânii, la fiecare maşină care îşi face vânt prin preajmă. Doar duminica le vezi mai rar. Poate pentru că italienii, potenţialii clienţi petrec ziua asta mai mult în familie.

Balconul Julietei din Verona nu mi-a dat fiori. Am păstrat totuşi tradiţia şi am atins statuia ca să-mi poarte noroc. Nici Arena, care imită Coloseumul din Roma nu te dă pe spate. Cel puţin în interior. Exteriorul păstrează totuşi ceva din frumuseţea şi proporţiile arenelor tipic romane.

Mai sunt şi alte locuri care îmi vor rămâne dragi. Biserica construită în munte sau cascada de la Moline.

Locul unde muntele e înghiţit de apă, tunelele din stâncă şi tavernele din staţiunile aruncate parcă de o mână fermecată de-a lungul lacului.

Locuri pe care parcă nu le pot descrie. Le păstrez numai în fotografii şi în suflet.