Poftă

Brusc mi-a venit o poftă nebună de dulce. Nebună, nebună. Am aruncat un ochi împrejur şi am găsit repede o bucăţică de ciocolată, la vecini. Nu a fost decât una, minusculă de tot. Nu vreau să mă gândesc prin ce stări trec dependenţii de ţigări, alcool sau drog. Atunci când vor să se lase. Dacă eu nu pot să mă lupt cu pofta de dulce! Iar vreau să renunţ. Şi nici măcar nu îmi mai e foame. Dar aş mânca o "prăji". Sau o "înghe". Am crezut că pericolul a trecut. Dar nu, el e la doi paşi de mine. Şi îşi arată din când în când, colţii. Am fost cândva la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. Şi ei îmi spuneau că un singur pahar te poate aduce înapoi. Asta e dependenţa. OK!!! OK!!!! Mă declar dependenţă de ciocolată. De dulciuri în general. Şi de ciocolată în special. E suficient să-mi declar slăbiciunea????

Mai aproape

Mai am fix o săptămână până la concediu. Practic, şapte zile. De fapt, cinci dacă mă gândesc că în weekend sunt liberă. În realitate, patru şi jumătate dacă iau în calcul că azi a trecut deja, o jumătate de zi.

Povestea în imagini

Ieri am avut am avut aşa, o zi mai ciudată. Am sărit peste ora de pui şi peste ora de fruct. Nu am vrut să sar eu. AM FOST NEVOITĂ!!!! Ce credeaţi? Acum nu ştiu dacă de foame, dar mi-a fost rău în avionul militar AN 26. Doar la dus. Eu cred că de foame, pentru că, de obicei nu am rău de avion.

Oricum mă lua cu călduri. Nu râdeţi, e vorba de senzaţia aia de dinainte de leşin. Norocul meu e, că nu dau la raţe decât fooooarte rar. Avantaj, mie. Pentru că nu îmi venea să vomit. Sincer mă gândeam la un singur lucru. Mi-era ruşine. Adică mi-ar fi fost ruşine, dacă mi s-ar fi făcut rău şi mai tare. Pentru că, după mine asta era o dovadă de slăbiciune. În definitiv, avionul pleca să preia de la

Târgu-Mureş mai mulţi oameni, răniţi grav. Ar fi fost culmea să mi se facă rău. M-am uitat în jur. În avion erau 15 medici şi asistenţi SMURD. Aşa că, practic eram în siguranţă. Mă gândeam însă la puiul care a rămas în frigider. Poate că m-ar mai fi binedispus şi nectarinele, dacă îmi aminteam să le iau la plecare. Asta e. Mi-am lipit spatele de avion. Era rece. Şi am încercat să nu mă mai gândesc la starea de rău. Recunosc că operatorul mi-a dat un biscuit. Avea şi cremă, deci bănuiesc că numărul caloriilor era mai mare. Oricum nu mai contează.

După ce am văzut răniţii mi-a trecut şi răul, şi foamea, şi tot. M-am simţit mai bine când am văzut că o asistentă SMURD le povestea colegelor că i-a fost rău în avion. În definitiv suntem toţi oameni. Chiar şi salvatorii trebuie să-şi depăşească stările proaste.

Dintr-o dată, imaginea părea de front. Era un du-te vino continuu. Militarii au vrut să bage un rănit în avion. Dar nu era el, cel mai grav. Aşa că au renunţat şi l-au luat pe celălalt. Oamenii erau împachetaţi în folie lucioasă. Arşi.

Imaginea mi-a rămas în memorie. Zece răniţi, îngrămădiţi într-un AN 26. Şi medicii care aveau grijă de ei. La întoarcere am stat lângă piloţi. Un mecanic m-a lăsat să stau câteva clipe pe scaunul lui, să mă uit pe geam. Eram deasupra norilor şi pentru o clipă m-am simţit fericită. Nu ştiu de ce, poate pentru că eram în viaţă în timp ce alături, oamenii de zbăteau între viaţă şi moarte. E un fel de lege perfidă a compensaţiei. Vezi un rănit şi dintr-o dată îţi dai seama ce frumoasă e viaţa când eşti sănătos.

Pe ultima sută, o pacientă a făcut stop cardiac. Asistentul o resuscita. Şeful de la Floreasca, vorbea grav prin staţie. Mă gândeam, că pacientul va muri. Asistentul transpira. Nu eram suficient de aproape ca să şi aud discuţiile dintre salvatorii SMURD. Îmi doream să aterizăm mai repede. Mă gândeam că, poate aşa omul va fi salvat. Era o femeie. Medicii au scos-o din avion. Şi asistentul

i-a palpat inima continuu. De la Baza 90, femeia a pleacat stabilizată. Şi azi e încă în viaţă. Mâine, nu se ştie. Am mers spre asistent. N-a vrut să vorbească. A preferat să rămână salvatorul anonim.

PS: Sincer, ziua de ieri a avut următorul efect. Nu ştiu dacă din cauză că ieri am mâncat, fooooarte puţin azi nu prea mi-a fost foame. Ba mai mult, nu am putut să mănânc puiul de la prânz. L-am molfăit în scârbă, pe jumătate. Să vedem mâine.

Prima săptămână

Cred că m-am mai obişnuit cu dieta, dar stări de nervi şi de slăbiciune am în continuare. Nu ştiu dacă aş putea s-o numesc chiar ameţeală, dar parcă nu îmi simt mintea limpede iar dacă dau din cap, ameţesc.

Poate că e normal să mă simt aşa. M-am mai obişnuit şi cu starea de foame permanentă. Nu e o foame nebună, e mai mult o stare de agitaţie în stomac.

Aseară mă simţeam ca un balon în ciuda faptului că nu am mâncat mai nimic. De fapt am mâncat aceleaşi alimente pe care le mânânc în fiecare zi. Cred că asta mi se pare cel mai enervant - să mânânc aceleaşi chestii fade şi lipsite de gust.

Recunosc că, pentru mine, hrana e una dintre plăcerile vieţii. Îmi place să mănânc cu poftă iar acum sunt în impas. Mănânc fără tragere de inimă, puiul e o corvoadă iar brânza mozarella va fi înlăturată din meniul meu, după terminarea dietei, cu siguranţă, pentru mult timp.

Ceva mai multă bucurie îmi aduc fructele. O dată cu ele apar şi durerile de stomac. Şi iaurtul de seară e destul de ok. Dar nu tolerez decât iaurtul de băut. Atât.

În rest apă. Valuri de apă plată. Am motiv să mă ridic de la calculator, umplu cana, o beau şi iar fac drumul până la aparat.

Cam asta ar fi prima săptămână. Rezultatele sunt slabe deocamdată iar concediul "all inclusive" sună deocamdată ca o puternică o ameninţare. Îi anunţ de pe acum pe toţi cei pe care îi voi vizita în concediu să nu mă ispitească cu bunătăţi culinare.

Motto-ul zilei - nervi

Nu ştiu dacă de foame, de oboseală sau pur şi simplu de la vreme astăzi mă enervează tot ce mişcă. Nu am un motiv anume. Dar dacă mă vedeţi azi, poate e mai bine să mă ocoliţi. Preventiv, cel puţin. Sau să nu mă sâcâiţi suplimentar. Deja m-am certat cu o persoană. Sper să rămână singura pe ziua de azi.

În aşteptarea orei de iaurt

Iar mă ia cu leşin. Ca să se înţeleagă, de trei zile sunt prizoniera deciziilor mele. Cică ţin cură. Spun cică ţin, pentru simplul motiv că nu pot să ţin. Asta mă umple de nervi şi de sentimente de vinovăţie. Cum pot fi atât de slabă? Îmi vine să renunţ la fiecare două ore!

Dar încă nu am renuţat. Şi nici ciocolată nu am mâncat până la urmă. Şi totuşi ziua se împarte în ora de fruct, ora de pui, ora de iaurt. Numai la orele astea mă gândesc.

Azi noapte eram gata să renunţ. Am ieşit în oraş şi am rezistat cu brio tentaţiilor. Am băut două ceaiuri verzi şi o apă plată. Dar spre miezul nopţii, când am ajuns acasă am simţit că mă ia cu leşin. Şi tremuram.

Am încălcat regulile. Am mâncat o nectarină. Uff. Şi după aia m-am simţit puţin vinovată, aşa ca atunci când ţii post şi uiţi, şi te delectezi cu o bucată de ciocolată.

De trei zile studiez pe net diverse diete. Citesc cum au reuşit alţii. Altele. Toţi erau cu siguranţă mai ambiţioşi ca mine. Am citit şi cum se comportă Scorpionii într-o cură de slăbire. Cică slăbesc uşor şi ţin cu dinţii de cură. Pe naiba! Eu cred că la capitolul ăsta la mine nu se mai manifestă zodia ci ascendentul :) .

Acum iar sunt străvezie. M-am trezit devreme aşa că orele au fost şi mai lungi. Astăzi la prânz m-am liniştit după ora de pui. Acum aştept ora de iaurt. Problema e, că după ora de iaurt nu mai urmează nimic. Nici o oră de mâncat. :(

Eu am crezut că e simplu. Dar nu e simplu deloc. Cine a făcut reclama cu grupul femeilor care beau apă plată, ştia el ce ştia. Cred că ar trebui să mă înscriu într-un grup de susţinere a curelor de slăbire. La fel ca la Alcoolici anonimi. Să fie ceva de genul - "Sunt Nicoleta, şi de două luni nu am mai mâncat ciocolată!"

Azi la primă oră, discuţiile cu două colege care au trecut prin acelaşi calvar m-au mai liniştit. Am înţeles că e normal să mă simt aşa şi că la început e greu. Dar am mai înţeles ceva, care nu m-a încurajat deloc - foamea o simţi şi înainte, şi după, şi mai târziu. Dar cică trece... cu apă plată.

La mine nu funcţionează. Nu cred că mănânc cu mult mai puţin decât de obicei. Dar ideea de dietă mă înnebuneşte. De foame. Nu de altceva. Oricum aştept idei de la cele mult mai ambiţioase decât mine. Ştiu că sunt multe. Le văd în fiecare zi.

Eu nu cred că pot duce la bun sfârşit ceea ce am început. Dar încă nu renunţ. Încă.

Tentaţii dulci

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine foamea mă paralizează. Nu pot nici să gândesc. Şi colega mea a adus bomboane de ciocolată. Uff. Până acum am rezistat tentaţiei. Dar numai după ce am căutat pe net valoarea energetică a unei bomboane. 570 de calorii?!!! Asta e chiar culmea. Eu cred că datele sunt greşite. Adică o treime din valoarea calorică pe care trebuie s-o consumi într-o zi ca să subţiezi piciorul, cum se spune.

Aşa că, NU. Nu mănânc bomboane de cioco. Cel puţin pentru moment.

Dor de ducă

Azi dimineaţă m-am uitat la poze cu marea. Marea albastră, marea azurie, marea mare.

Şi am simţit şi mai mult dorul de vacanţă. O vacanţă nesfârşită. Zilele se scurg greu până la concediu. Pereţii apartamentului ard iar aerul te sufocă. Nici să dorm nu pot. Tot la mare mă gândesc, de câte ori închid ochii. Dar o dată cu ea, dau năvală tot felul de gânduri.

Vreau să evadez. Iar două săptămâni înseamnă atât de puţin. Aş vrea să văd şi marea şi muntele, şi Delta şi mănăstirile din Moldova. Aş vrea să dau o fugă şi în Apuseni unde mă aşteaptă o prietenă dragă. Aş vrea să stau în tihnă cu ai mei dar şi cu prietenii risipiţi în diverse colţuri ale ţării, să sorbim cu nesaţ dintr-o cafea caldă, să stăm la taifas.

Timpul nu se opreşte însă. Vacanţa e comprimată. Şi selectivă în acelaşi la timp. Poate la anul ajung să-mi văd şi prietenii, sau poate nu ştiu, într-un weekend lung cât o lună.

Şi totuşi mi-e un dor nebun de vacanţă. O vacanţă în care să uit de tot şi de toate. Să închid telefonul într-un sertar. Şi să dau timpul meu, doar celor dragi.

Nocturnă

Azi noapte mă mutam. Obsesia mea permanentă că îmi iau catrafusele şi o iau de la capăt. Şi geamurile casei erau murdare. Murdare şi sparte. Iar eu mă chinuiam să dau jos jegul ăla. Frecam geamurile de zor. Nu ştiu de ce mă chinuiam să şterg jegul, de vreme ce, oricum prin geamuri sufla vântul. Apoi m-am tăiat într-un ciob. Aveam sânge pe degete şi simţeam fizic, durerea. Dar o clipă, m-am bucurat că am reuşit să înlătur murdăria. Nu ştiu de ce m-am bucurat. De fapt, nu înţeleg sensul. Senzaţia de durere din vis mi-a rămas azi în minte, toată ziua.

Stomacul - bombă cu ceas

Mă doare stomacul. De vreo două ore, puternic. De câteva zile, surd. Stomacul meu e o bombă cu ceas. Cred că e al doilea suflet al meu pentru că preia toate stările mele.

M-ai enervat? Eu nu am nimic. Mie îmi trece repede. Dar stomacului, nu. Brusc, se răsuceşte, se învârteşte şi mă chinuie. Aşa că... dacă de mine nu ţi-e milă, ai măcar înduplecare pentru ... stomacul meu.

Cum mi-am început săptămâna

Ieri dimineaţă. Îmi simt capul greu de pe drum. Şi mi-e cald. Foarte cald. Nu e timp de moţăială. O femeie de 40 de ani s-a aruncat de la etaj. De la nouă. Ajung repede la filmare. Femeia zace cu capul zdrobit pe caldarâm. Nu vreau să văd. Dar deja am văzut. Câteva clipe de tăcere. Angajaţii IML ridică trupul neînsufleţit. Mi-e tot mai cald. Şi parcă ameţesc puţin.

Vecinele de vârsta a treia şuşotesc. Povesc că femeia asta a mai sărit o dată de la etaj acum şase ani. Atunci a scăpat. Dar şi-a rupt picioarele. A avut şi alte tentative de sinucidere. Se pare că era depresivă. Avea o fată studentă, plecată la mare.

Oamenii ies din bloc. O femeie îşi pune mâna la gură. E îngrozită. O vecină mi-l arată pe tatăl femeii. Îl numeşte nenorocit. Nu ştiu ce să fac. Să vorbesc sau nu, cu bătrânul care se mişcă încoace şi încolo. Îmi fac curaj.

Bătrânul stă de vorbă cu vecină. Pare detaşat. "Era nebună, doamnă!" spune cu înverşunare. Era fata dumneavoastră, întreb? Nu era fata mea! Am înfiat-o. Se întoarce spre vecină şi îi spune: "Îţi dai seama ce pensie am pierdut acum!" (nr. femeia avea pensie de handicap). "Lasă, tu să fii sănătos", îi şopteşte vecina.

Nu îmi vine să cred. Înfiată sau nu, femeia aceea de pe caldarâm era totuşi fata lui. Iar bătrânul se gândea că nu va mai beneficia de banii de pensie pe care îi lua lunar, de pe urma ei.

Pot să înţeleg orice, când pierzi pe cineva drag. Tăcerea, râsul, plânsul, reacţiile necontrolate, urletul. Dar modul ăsta de a privi lucrurile, chiar mă depăşeşte.

Întâlnirea de 10 ani

A fost. Întâlnirea de 10 ani. Şi a fost ... emoţionantă. Mi s-a tăiat respiraţia când am păşit în curtea liceului. Şi am privit din nou spre zidurile pictate. Nu de noi, de alţii care au trecut, după noi, pe acolo.

Şi în clasa noastră, la fel. Parcă era ceva mai mare, în liceu. Poate am crescut noi, nu ştiu. Sau poate acum zece ani percepeam dimensiunile, distanţele, altfel. Pe fundalul încăperii era pictată în mărime naturală, o altă generaţie. Bune idee, m-am gândit. Noi nu am lăsat nimic fizic, în urmă. Aveam să constat că am lăsat însă, o groază de amintiri în memoria profesorilor noştri, cei care ne-au fost alături un an sau chiar mai mult, patru sau cinci ani.

Pe un coleg nu l-am recunoscut. Mă gândeam al cui soţ o fi. Era însă colegul nostru.

Strigatul catalogului a început cu lacrimi. Parcă tensiunea era prea mare.

M-am văzut iar acum zece ani. Profesoara de română mi-a spus că am întrebat-o la sfârşitul unei ore de română la ce bun să lupţi dacă totul duce la nimicnicie. Uitasem episodul ăsta. Dar ştiu că eram mai profundă pe atunci, îmi puneam mai multe întrebări, căutam sensul vieţii şi al morţii.

Profesorul de matematică, acum director al liceului a adus zâmbetele de feţele tuturor. Ne-a citit povestea liceului, văzută prin ochii lui. Cu personaje pe care noi, le-am recunoscut în spatele unor nume fictive. Ne-am amintit despre unele dintre tensiunile pe care le-am resimţit şi noi. Sau

le-am aflat pe la colţuri, pe şoptite. Scrisă aşa, povestea liceului pare însă povestea lui Făt- Frumos din lacrimă, povestea copilului care creşte într-o zi câţi alţii în zece, sau povestea Cenuşeresei care reuşeşte să strălucească, înainte de miezul nopţii.

Ce am simţit. Că timpul trece repede. Că viaţa e totuşi scurtă. Că printr-o minune, cineva drag a putut fi alături de noi.

Ce am văzut. Colegii mei sunt realizaţi. Le-am simţit fericirea pe chip. Au familii împlinite. Unii au fost harnici - au deja patru copii. Alţii au început mai târziu, iar alţii deloc. Am simţit la unii mici tristeţi. Dar nu ştiu de ce, sunt sigură că vor trece peste încercările pe care le au.

Artişti au rămas puţini. Foarte puţini. Totuşi, destul de mulţi mai dau încă cu pensula, din când în când. Din păcate, eu nu mă număr printre ei.

Ce aş vrea acum. Să ne întâlnim mai des. Poate peste cinci ani, poate la vară. Să vorbim mai mult. Să dăm timpul înapoi. Să fim iar în liceu. Să visăm mai mult. Să credem iar că totul ni se cuvine. Că nimic nu e imposibil. Să credem din nou în steaua noastră. În şansa noastră. În talentul nostru.

Prietenie - oglindă cu două feţe

Doamne, uneori mă comport în prietenie la fel ca în dragoste. Poate părea ciudat dar trădarea are acelaşi gust.

Poate exagerez dar aşa simt. Simţurile sunt la fel de răvăşite iar sufletul e frânt în două. Lumea e dintr-o dată, cu susul în jos iar pustiul mă copleşeşte.

Cine mă cunoaşte ştie că mă enervez des dar mă supăr rar. Supărarea e cea care doare şi care durează. Gustul respingerii rămâne pe retina sufletului mult timp. Gustul trădării, în locul gustului prieteniei.

Îmi pare rău că s-a ajuns aici.

Întâlnirea de 10 ani

Nu am crezut că poate fi atât de greu să participi la o întâlnire de 10 de ani de la terminarea liceului. Nu am crezut că o astfel de întâlnire poate ridica probleme atât de grele de conştiinţă. Dileme pe viaţă şi pe moarte. "Nu pot să vin pentru că nu am cu ce să mă îmbrac" şi aşa mai departe.

Hello, fraţilor! Aţi uitat? Suntem doar noi. Tot ăia de acum zece ani, cei care înfundau câte o ţigară în beciul ăla umed de la Mişu, care umblau în blugi şi nu aveau nici o problemă că stropii de culoare le binecuvântau, aproape zi de zi, hainele.

Îmi pare sincer rău că într-adevăr sunt colegi pentru care o astfel de întâlnire presupune un efort material major. Am vorbit deja, reducem costurile, reducem tot, dar vă rog eu, veniţi să ne vedem. M-am întristat să aflu că unora le e greu. Dar avantajul e că au familii frumoase, deci la capitolul ăsta ne-au bătut pe toţi.

Îmi pare rău. Am auzit tot felul de pretexte zilele astea. Pe unele

mi-e ruşine să le împărtăşesc. Mi-e ruşine pentru că au venit din partea unor oameni cu care eu am împărţit mult. Foarte mult. Ore multe de lacrimi şi de zâmbete. Bucurie şi tristeţe. Vise şi speranţe. Ce naiba, unde ne-am pierdut cu toţii? Pe bune. Nu e întâlnirea mea! E a noastră, a tuturor celor de care eu mă simt încă legată.

Apoi am constatat cât de puţin am vorbit în tot acest timp. De unii nu mai pot da în nici un fel. Parcă au intrat în pământ. Li s-a şters urma. Sunt cei care nu au ţinut de fapt, în nici un fel legătura cu nimeni. Eu încă îi caut. Dacă voi îi găsiţi, mai e încă timp. Puţin timp. Trei zile. Suficient cât să ajungă la întâlnire.

Dincolo de supărările mele să ştiţi că de abia aştept să ne întâlnim. De abia aştept să vă văd pe toţi. Indiferent dacă veniţi îmbrăcaţi la costum sau în blugi.

Povestea pe scurt

Suedia

Ce am remarcat în Suedia.

Oamenii zâmbesc. Mult şi cu toată gura.

Am văzut oameni frumoşi. Şi bărbaţi şi femei deopotrivă. Adică, deşi nu mă omor în general după blonzi trebuie să recunosc că alăturarea de ochi albaştri şi păr blond m-a fascinat.

Să o iau cu începutul.

Linkoping. Mi-a plăcut oraşul vechi. Un muzeu în aer liber. Suedezii au mutat toate clădirile vechi într-un singur loc. Casele sunt însă locuite. Aşa că, o dată ajuns acolo ai impresia că timpul s-a oprit în loc. Există chiar şi o cabină telefonică veche, vechea poştă şi clădirea Poliţiei.
În rest oraşul pare părăsit. Cel puţin după-amiaza. Pe o stradă vezi doar trei, patru maşini, doi, trei oameni. Totul pare îngheţat, aşa fără oameni. Nimeni nu fuge după nimeni, nimeni nu pare să se grăbească să ajungă nicăieri. Maşinile circulă cu 30 de kilometri pe oră. Nu glumesc. Pe bune. Un organizator de excursii îmi spunea că asta îi atrage pe turişti, că nu e aglomeraţie. Multă lumină. Asta m-a urmărit peste tot. În Linkoping sunt câteva ore de semiîntuneric pe noapte. În rest, în partea de Nord a Suediei soarele nu apune niciodată vara. Sunt cam patru luni de soare, non-stop.

Trebuie să recunosc că nicăieri nu am văzut un cer mai fascinant decât în Suedia. Într-o singură paletă poţi regăsi nuanţe de tonuri roşiatice sau albastru lacrimă. Cele mai tulburătoare sunt însă griurile tăciune smulse parcă din fumul scos de furnalele fabricilor. Mi-a plăcut modul în care lumina, de fapt soarele se ascunde dincolo de nori şi difuzează din loc în loc o strălucire aparte.

Lumina asta nesfârşită mi-a dat uşoare probleme de genul, unde sunt, cât e ceasul, e noapte sau e zi. Dar toţi spun că astfel de stări sunt normale pentru toţi cei care calcă pentru prima dată în Suedia.

Luleà. Nu am văzut decât împrejurimile hotelului. Pentru că era lumină oamenii stăteau şi noaptea la terasă. În apropiere, lângă apă zeci de vase aşteptau turiştii. Am plecat într-o excursie spre insula Junkon.

Sunt firme specializate care organizează astfel de excursii. Turiştii pot să pescuiască şi să facă sport. Pe insulă găseşti chiar şi un joc "Nu te supăra frate" la scară imensă. Plimbarea pe apă e de milioane. Tot pentru priveliştea oferită de cer. Am făcut zeci de poze la norişori.

Pe insulă trăiesc două familii de pescari. E şi o moară de vânt veche. Există şi reflectoare care o pun în valoare, dar nu e nevoie de ele decât iarna, pentru că vara nu se face întuneric.

În schimb eşti deranjat de ţânţarii care te atacă, chiar şi prin haine. Cât timp turiştii se plimbă pe insulă, organizatorii pregătesc masa pe grătar. Lângă sala de mese e şi un mini muzeu cu pânze şi obiecte de pescuit din alte vremuri.

Cu cât urci spre Nord, spre Cercul Polar peisajul devine tulburător. La câţiva kilometri de Vidsel e o zonă de munte cu o cascadă imensă. Apa curge atât de repede şi se loveşte de bolovani încât aerul e cuprins parcă de un abur intens.

Excursia acolo a fost ca un fel de expediţie. Zona e de fapt o rezervaţie naturală. Accesul e gratuit dar e bine să mergi acolo însoţit. Organizatorii au adus o firmă de catering care a pregătit cina la foc, în ceaun. Din păcate a plouat în draci. Norocul nostru că am primit însă pelerine, iar apa nu ne-a murat chiar până la piele.

Am urcat şi mai sus, iar pe drum zona era total nepopulată. Sau cel puţin aşa părea. Păduri imense şi cerul cuprins de tonuri roşiatice. Se apropia miezul nopţii. Am oprit la o rezervaţie de reni. Câţiva suedezi, despre care am aflat că vin acolo, din când în când, special pentru a sta cu animalele, îi agitau de zor pe mesagerii lui Moş Crăciun. Alături am văzut o cocioabă unde stăteau probabil, în condiţii rudimentare câţiva localnici.

După alte câteva ore, am ajuns la Cercul Polar. Frig, foarte frig. Nu cred că termomentrul a coborât sub 0 grade, dar bătea vântul şi poate din cauza asta dârdâiam de frig. Chiar şi geaca de rezervă pe care am primit-o nu făcea faţă. Era deja ora unu noaptea, adică ora două în România. Afară era lumină. Cerul era totuşi acoperit de o perdea de nori, dar în zare, dâre portocalii străluceau în spatele cortinei.

Am avut impresia că am ajuns pe platoul unui film SF. Multe dealuri şi câteva ochiuri de apă. Pe un deal, era montată o antenă şi aparatură militară. Pe alt deal ne aştepta un cort, iar câţiva turişti se încălzeau afară, la foc. Am băut ceai cald şi am mâncat carne de ren. Am ajuns la hotel târziu. Era deja patru dimineaţa. Eram obosiţi iar afară, era tot lumină.

Stockholm. Mi-a plăcut că aeroportul era legat de oraş printr-o linie de tren rapid. Într-un sfert de oră erai deja în buricul târgului. Mi-am imaginat o linie asemănătoare care să lege Bucureştiul de Aeroportul Otopeni. Să circuli cu 200 de km/h iar o voce suavă să îţi ureze bun venit. Frumos, nu? Dar era doar un vis.

Oraşul. Frumos. Se plăteşte ca să circuli cu maşina. Aşa că, fiind destul de scump, în miezul zilei circulă cam jumătate din maşinile din Bucureşti. Poate exagerez dar mie aşa mi s-a părut. În rest, se circulă cu ...BICICLETA. Nici măcar cu motorul. Sau mai bine spus, destul de rar cu motorul.

Găseşti din stâlp în stâlp zeci de biciclete. Am impresia că poţi să le închiriezi ca să te deplasezi. Pistele pentru biciclete sunt bine organizate iar pe stradă găseşti chiar pompă ca să-ţi umfli roata, în caz că ai probleme.

Suedezii sunt destul de prietenoşi dacă le ceri informaţii. Cei mai mulţi vorbesc engleza (nu am găsit nici unul care să nu vorbească) şi încearcă să te ajute, atât cât pot. Şi în magazine am rămas surprinsă. Căutam un anumit produs şi vânzătoarea ne-a indicat imediat magazinul şi ne-a explicat şi cum să ajungem la el.

În rest, oraşul e destul de scump. Sunt mulţi turişti şi foarte multe magazine cu reduceri. Zona frumoasă a oraşului e lângă apă. Adică acolo mi-a plăcut mie. Sute de yahturi aşteaptă cuminţi pe margine. Poţi oricând să pleci într-o excursie pe apă. Mulţi au yahtul lor şi alături ţin maşina parcată. Pe yaht un cuplu de moşuleţi îşi pregătesc cina. De pe masă nu lipsesc ghivecele cu flori multicolore. În vizită mai apare câte un biciclist. Clipele se numără ...altfel.

Spre seară povestea se repetă. Oraşul se goleşte. Sunt trei maşini pe stradă. Nimeni nu aleargă pe nimeni. Doar câteva o biciclistă, în fustă şi pe tocuri, mai agită atmosfera. Timpul se opreşte în loc. Şi e linişte, linişte.