În lumea viselor

Azi noapte eram într-o ţară străină. Nu pot să precizez cu exactitate unde. Dar parcă eram în Rusia. Nu ştiu sigur. Oricum era o ţară pe care o percepeam drept nesigură şi în care nu înţelegeam deloc limba. Îmi căutam maşina (aşadar în vis, conduceam). O căutam disperată pe nişte străzi şi eram sigură că cineva mi-o furase.

Pe străzi era agitaţie mare. Parcă era o sărbătoare populară. Toată lumea se foia încoace şi încolo, doar eu îmi căutam maşina.

Dintr-o dată, parcă era întuneric. În noaptea aia neagră un avion de luptă a brăzdat văzduhul. Zic, uite un F16. Mă minunam în gând. Nu îmi venea să cred că oamenii ăia, pentru o sărbătoare populară nesemnificativă au scos avionul din hangar pentru o demonstraţie aeriană. Dar avionul se rostogolea periculos pe cer. Doamne, ce pilot priceput, gândeam. Tot mai periculos, şi tot mai aproape de pământ. Cade, mi-a fulgerat un gând prin minte. I-am şi spus asta cuiva, persoanei care era cu mine. Nu ştiu cine. Nu i-am desluşit faţa.

Avionul s-a prăbuşit. O mare de flăcări l-a cuprins. Să fugim! Explodează! Să fugim. Totuşi m-am apropiat, periculos de aproape de flăcările portocalii. Pentru că eu încă mai vroiam să mă conving că maşina mea lipseşte, adică mi-a furat-o cineva şi nu am uitat eu unde am parcat-o.

Apoi m-am trezit.

Am adormit la loc, cu gândul la acelaşi vis. M-am întors tot acolo, lângă avionul în flăcări. Incendiul era pe terminate şi o comisie de anchetă era deja acolo. Am dat mâna cu doi, trei generali. Spuneam cuiva, uite un avion F 16 s-a prăbuşit. Un general mi-a şoptit - că avionul nu era F 16. Nu am reţinut exact ce mi-a spus. Parcă, Suhoi. Nu ştiu sigur. M-am trezit iar.

Al treilea vis. Eram într-o gară. Simţeam că nu pot să respir. Trebuia să plec cât mai repede de acolo. Eram undeva, în Valea Jiului. M-am uitat la ceasul gării. Vechi şi aproape ruginit. Era ora 1 fără 25 de minute. Încercam să mă gândesc la ce oră era ultimul tren. Parcă la 12 şi ceva. Cred că l-am pierdut îmi spuneam. Era ultimul tren, de asta eram sigură. Ultimul. Pe care trebuia să-l prind cu orice preţ. Cu mine mai era o fată tânără. Nu ştiu cine. Am alergat la ghişeul de informaţii. Geamul era vechi iar în sală mirosea a stătut. Am întrebat-o pe casieră la ce oră e trenul şi cât costă biletul. Trenul nu plecase dar biletul costa enorm. De fapt nu biletul. Se percepea o taxă de câteva sute de euro, ca să poţi pleca. Ştiţi, îmi spunea taxatoarea, taxa asta se percepe pentru că minerii din Valea Jiului nu plătesc impozitele la stat, din cauza sărăciei, iar asta e o formă prin care îi constrângem să contribuie la buget. Eram tot mai revoltată. Doamnă, eu stau în Bucureşti, i-am spus. Am buletin de Bucureşti. Iar ceea ce spuneţi dumneavoastră e un abuz. Cucoana nu vroia să audă. Nici să înţeleagă. Eu îmi număram banii în gând. Nu îmi ajungeau nici pentru un sfert de bilet. Ştiam însă că mă voi întoarce acolo. Şi voi face un scandal monstru pentru nedreptate. Voi face publică, toată mârşăvia. Asta gândeam.

Nu aveam însă timp de pierdut. Trebuia să prind ultimul tren. Cu sau fără bilet. Mă urc fără bilet, mi-am spus. Nu am altă variantă. Nu ştiu dacă am prins trenul ăla blestemat. Pentru că m-am trezit iar. În cameră era cald iar soarele se lupta cu draperia portocalie. Oasele mă dureau şi inima îmi bătea cu putere, gata să-mi spargă pieptul.

Doar nişte vise.

Dau drumul al televizor. Marian Cozma a fost înjunghiat mortal. Ştire de ultimă oră. Stăruiesc minute în şir cu ochii în ecran. Apoi renunţ.