Aşteptare

Cred că am mai spus că la naştere ursitoarele nu m-au înzestrat cu răbdare. Mă enervează cumplit să aştept. Eu aş vrea ca lucrurile să se rezolve aşa... într-o secundă. Mă scoate din minţi aşteptarea. Aştept o ofertă, o propunere, îmi verific mail-ul de o mie de ori şi nu înţeleg. Eu nu pot să înţeleg pentru că eu vreau să se întâmple totul REPEDE. MAI REPEDE.

De ce oamenii au nevoie de atât de mult timp? De ce atunci când spun marţi pentru ei înseamnă de fapt sâmbătă, iar sâmbătă înseamnă de fapt duminica următoare?

Nu înţeleg.

Uneori e mai bine să nu smulg nimănui nicio o promisiune ca să nu mă enervez. Numai că, eu sunt destul de abilă şi de cele mai multe ori smulg ACELE CUVINTE. Promisiunea. Şi tot eu am apoi de suferit.

Vreau somnul înapoi

Aş vrea ca cineva să-mi dea lecţii de somn. Să mă înveţe să dorm din nou. Să mă cufund lesne în lumea dulce şi caldă a viselor. Să mă cuprindă toropeala aceea plăcută imediat. Atunci când vreau.

Aş vrea ca cineva să mă înveţe din nou să dorm. Lecţiile alea vechi pe care le practicam în adolescenţă nu mai funcţionează demult. Nici număratul oilor, în sens crescător sau descrescător, nici gândul că sunt pe o plajă pustie, cu valuri care se apropie şi se îndepărtează nu mai funcţionează.

Uneori nu ştiu dacă să plâng sau râd. Şi nu ştiu dacă somnul meu a fugit din pricina vârstei, a gândurilor sau pur şi simplu a stresului provocat de vecinii din marea familie a categoriei numită generic "Ţăţica".

Da. Nu ştiu dacă să râd sau să plâng. Pentru că din fericire, categoria Ţăţi nu e nocturnă. Adică scandalurile, ţipetele, manelele, rulmenţii aruncaţi pe podea, jocul de-a v-aţi ascunselea, scuturatul pledurilor pline de jeg, din fericire toate acestea nu se întâmplă noaptea.

Dar din nefericire sunt condamnată ca imediat după răsăritul soarelui să mă delectez cu urlete, ţipete, rulmenţi aruncaţi pe podea, pleduri care îmi duduie în geam, şi ceva asemănător jocului hoţii şi vardiştii sau poate că e un mini joc de fotbal, nu ştiu. Cert e că încă de la prima oră sunt în picioare. Uneori mă mai amăgesc cinci, zece minute cu dopurile de urechi, blestematele alea de dopuri pe care oricum nu le suport dar mi le pun în speranţa că o dată cu reducerea numărului de decibeli se vor reduce şi nervii mei. Pentru că în fiecare dragă dimineaţă fac exerciţii de rezistenţă, nervii se întind uneori, alteori sunt moi şi insensibili, uneori reacţionează, alteori nu.

Oricum rezultatul final e acela că nu mai pot dormi. Şi mă oftic de mor. Mă trezesc duminică de duminică la opt dimineaţa sau chiar mai devreme, ora nouă e deja o performanţă. Mi-e dor de zilele acelea în care dormeam până la 13.00 sau chiar mai mult...

Acum nu. În weekend mă trezesc condamnată să-mi reglez ceasul biologic după cel al familiei vegheate de Ţăţica. În fiecare dimineaţă spectacolul e divers dar zgomotos de fiecare dată.

Nici noaptea somnul nu mai e ceea ce a fost. Rar, dar rar de tot dorm nemişcată, un somn adânc. În rest mă zvârcolesc, caut răspunsuri, nimeresc în scenarii idioate, mi-e frică, reiau câte un coşmar toată noaptea încercând să-l duc până la capăt cu un happy end şi tot aşa.

Mi-e dor de somnul meu. Somnul acela fără griji. Fără bubuituri. Fără ţipete. Fără trezire forţată.

Sandale. Partea a doua

Am aşteptat ziua de astăzi. În fiecare zi a săptămânii care a trecut. Am aşteptat-o pentru că azi trebuia să-mi ridic sandalele. ACELE SANDALE.

Am aşteptat pentru că m-am săturat să mă uit chiorâş la bucăţelele acelea de piele, crem şi auriu încercând să îmi închipui cum va arăta totul în final.

După zilele de aşteptare azi dimineaţă m-am trezit "nicicum". Adică nu aveam niciun sentiment. Oricum îmi scăzuse entuziasmul. Şi NU MĂ VEDEAM ÎNCĂLŢATĂ CU ELE. Am uitat să vă spun că eu dacă nu pot vedea cu ochii minţii ceva, înseamnă că lucrul acela nu se va întâmpla. Lucru acesta e valabil atunci când trebuie să plec într-o călătorie, când urmează să fac o schimbare etc.

Aşadar nu mă vedeam încălţată cu ELE. E drept, un singur lucru

mi-am amintit când m-am trezit. Că eram încălţată cu ceva CARE MĂ STRÂNGEA. La degetele mici. Şi tot apăsam cu mâna locul acela.

Oricum nu am dat prea mare importanţă visului.

Aseară, fata cu sandalele mi-a telefonat. Că pot să le ridic azi. În definitiv totul era ok, de ce

mi-aş fi făcut griji? Chiar am apreciat gestul. Asta pentru că în ultimul timp mă surprinde cam tot ceea ce ar trebui să fie normal - oamenii punctuali, corecţi care ştiu să îşi respecte cuvântul dat şi contractul parafat.

Când am ajuns la locul cu pricina sandalele erau mai ascuţite decât cele pe care le comandasem. Am zis să nu intru în panică. Poate merg şi aşa. Dar piciorul nu intra. Şi când a intrat degetele s-au călărit unele pe altele şi au început să ţipe. Culmea e că în rest, sandalele îmi erau mari. Şi bretelele erau mai late decât le-am gândit iniţial.

Am fost foarte calmă. Şi eu m-am mirat cât de calmă am putut să fiu. Sandaua a fost pusă pe calapod din nou. Dar tot mă strângea în faţă şi tot îmi ieşea din picior.

Până la urmă designer-ul a decis să îmi facă altele. Şi am răsuflat uşurată. Am fost calmă şi m-am purtat frumos. Poate pentru că mie chiar îmi place de fata cu pantofii. În atelierul ei parcă eşti Alice în Ţara Minunilor. Totul e aşa de colorat că ai vrea o mie de pantofiori. Dar trebuie să recunosc că azi am fost un pic tristă.

Totuşi încă stau calmă şi sper că sâmbăta viitoare voi avea SANDALELE. ACELE SANDALE. Pe care mi le-am dorit.

După acest episod mi-am alungat un pic din amărăciune la shopping. Am găsit un accesoriu bestial. Tot pentru ŢINUTA MINUNE.

Îndrăgostită de scorţişoară

Mi-a plăcut dintotdeauna scorţişoara. Dar în ultima perioadă pasiunea a devenit aproape nebună. Îmi pun scorţişoară şi în ceai şi beau mai multă cafea doar pentru a avea motiv să simt mai des savoarea prafului cărămiziu.

Visez la momentul în care îmi voi cumpăra un expresor şi îmi voi face cafele lungi, cu spumă şi inimioare din scorţişoară.

Deocamdată mă mulţumesc cu cafeaua la filtru pe care presar condimentul minunat.

De curând am citit că poţi slăbi dacă bei dimineaţa şi seara, un fel de ceai, făcut din miere şi scorţişoară. Nu prea înţeleg cum ai putea slăbi cu ceva aşa de dulce ca mierea, dar merită să încerc. Că tot sunt în război cu DOMNUL CÂNTAR.

Sandale

Un strop de bucurie s-a strecurat în culcuşul năucit al haosului. O bucurie simplă, femeiască.

Sandale. Două. De mireasă. Făcute să încalţe exact piciorul meu. Tălpile mele. După căutările haotice prin magazine şi stările acute de leşin, glicemia şi-a revenit brusc.

Sandale. Două la număr. Asortate aproximativ şi din memorie la culorile rochiei de mireasă. Făcute la comandă. Cu toc nici prea înalt, nici prea mic. Nici prea cui, nici prea butucănos. Aşa cum îmi place mie. Aşa cum pot eu să port. Pentru că, din nefericire nu fac parte din categoria femeilor care s-au născut pe tocuri. Nu. Eu sunt din categoria, încălţări comode.

Cadoul îl ridic săptămâna viitoare. Sper să-mi vină turnat. Aşa cum

l-am construit azi, bucată cu bucată. Până atunci privesc încântată mostrele de material. Le aşez ca într-un puzzle şi le privesc minute în şir, prostită. În lumină sau în umbră. Sunt încântată.

Cum m-am lovit cu capul de pragul de sus

M-am lovit cu capul de pragul de sus. Mi-am făcut un cucui imens şi de două zile umflătura nu vrea să treacă şi pace. Am văzut stele verzi. Aşa de tare m-am lovit.

Culmea e că mă gândeam încă de la început că s-ar putea să fac cunoştinţă cu DOMNUL PRAG.

Dar la mijloc era vorba despre o relaţie de afaceri. Ce poţi să aştepţi de la o astfel de relaţie? Respect şi corectitudine, nu parfum şi trandafiri.

Dar m-am lovit de prag când nu mă mai aşteptam să mă lovesc. Eram cu garda jos şi pentru câteva clipe nu mi-am putut reveni din delir.

După impact mi-am lins rănile. Nopţile care au trecut nu au făcut altceva decât să accentueze durerea. Am rememorat scena de zeci de ori. Şi în fiecare scenă eu mă ridicam, rupeam nişte hârtii şi plecam. Ăsta ar fi fost răspunsul firesc. Finalul ideal. În realitate nu s-a întâmplat aşa. În realitate am stat şi mi-am muşcat buzele. O dată, de două, de mai multe ori.

Va trece. Ştiu. Mă linişteşte doar gândul că voi avea ultimul cuvânt. Mă îngrozeşte ideea că PRAGUL îmi poate provoca şi alte leziuni.

Anti cură

După cura mea de slăbire de acum câteva luni am reuşit să scap de vreo şapte, opt kilograme. Şi încă mai speram. Că mai scap de câteva.

Dar ultima vizită acasă cu mese luuuuungi, booooogate şi deeeeese mi-a stricat defitiniv planurile.

E logic că m-am întors în Bucureşti cu aproape trei kilograme în plus. De atunci a trecut o lună. O lună mare şi încheiată. Şi în fiecare zi am zis că de mâine reiau cura.

Iar sunt pesimistă. Am încercat în primele zile. Dar cântarul s-a încăpăţânat să mă asculte. Aşa că am decis să protestez. Dacă tot nu slăbesc, deşi nu mănânc, măcar să mănânc ca să nu îmi fie ciudă că nu slăbesc.

Rezultatul - în fiecare zi am mâncat dulciuri şi multă ciocolată. Uneori parcă vreau să mă răzbun pe cineva - mănânc cioco noaptea. Da, noaptea. Iar seara mă delectez cu PUFULEŢI.

Asta nu înseamnă că mustrările de conştiinţă mă ocolesc. Nu, ele sunt tot acolo şi mă înveninează din când în când. În plus, burtica mea prinde formă. Se umflă.

Eu încă sper că mă voi disciplina. Că voi relua cura. Şi că voi înţelege că fiecare fărâmă de ciocolată e o BOMBĂ CALORICĂ.

Până atunci mă gândesc că e seară. Că a mai trecut o zi. Că ziua asta nu mi-am oferit nimic. Nici un deliciu, nici o recompensă. Da, simt nevoia să mă recompensez uneori. Şi primul impuls e să mă opresc la un magazin şi să fac provizii dulci.

Când premoniţiile te strică de cap

Uneori nu e bine să ai premoniţii. Şi nici nu e bine ca intuiţia să-ţi trimită tot felul de semnale. În neştire.

Pentru că uneori poţi deveni prizonierul gândurilor tale. Al imaginaţiei tale.

Deci totul e ok. Aparent. Omul din faţa ta îţi zâmbeşte. Pare ok. Educat. Manierat. Profesionist.

Dar în căpşorul tău e un beculeţ roşu care face în continuu NINO, NINO, ALARMĂ, NINO, NINO, ALARMĂ.

Uff. Iar te uiţi în ochii celui de lângă tine. Ceva, ceva tot e. Dar nu poţi să exprimi. Ştiai încă de dinainte de întâlnire că omul nu e ok. Dar el a venit tocmai ca să-ţi infirme ceea ce credeai. Raţional e ok. Cum spuneam. Manierat. Educat. Profesionist. Şi fair-play.

Şi atunci ce să spui de becul aprins? Că e o alarmă falsă. Să mergi înainte sau să dai înapoi? Omul pare corect, nu? Merită să-i dai o şansă, nu? Dar nici intuiţia nu te-a înşelat niciodată.

Nu ştiu. Ori nu mai cred eu în oameni, ori nu mai ştiu să interpretez mesajele, ori mesajele astea vin intenţionat, ca o provocare pentru a mă deruta.

Prietenie

Prieteni. Mai vechi sau mai noi. Încet, încet mai rup o fărâmă de timp pentru ei. Mă bucur că-i văd. Mă bucur şi mă întristez pentru realizările sau tristeţile lor. Îi îmbrăţişez cu drag. Aş vrea să le iau din tristeţe, acolo unde există.

Mă bucur să-i văd crescând. Transformându-se. Mă bucur pentru vieţile care răsar în vieţile lor. Mă bucur. În general. Că am prieteni. Prieteni pe care chiar dacă nu-i văd o mie de ani, am impresia că

i-am văzut în urmă cu o zi.

Mărţişor

Acesta a fost mărţişorul meu.

Iar acesta e rezultatul.

Nu sunt tocmai mulţumită de rezultat dar mă bucur totuşi că am pictat. Au trecut mulţi, mulţi ani de când nu am mai făcut asta. Cu excepţia unui tablou pictat cu nepotul meu, în care pânza era deja desenată. Poate data viitoare va ieşi mai bine. Încă nu mă ajută mâna. Parcă nu vrea să mă asculte. Liniile nu mai curg cu uşurinţă iar tuşele sunt încă încăpăţânate.

Doar îngerii sunt aceiaşi din vis.