Când premoniţiile te strică de cap

Uneori nu e bine să ai premoniţii. Şi nici nu e bine ca intuiţia să-ţi trimită tot felul de semnale. În neştire.

Pentru că uneori poţi deveni prizonierul gândurilor tale. Al imaginaţiei tale.

Deci totul e ok. Aparent. Omul din faţa ta îţi zâmbeşte. Pare ok. Educat. Manierat. Profesionist.

Dar în căpşorul tău e un beculeţ roşu care face în continuu NINO, NINO, ALARMĂ, NINO, NINO, ALARMĂ.

Uff. Iar te uiţi în ochii celui de lângă tine. Ceva, ceva tot e. Dar nu poţi să exprimi. Ştiai încă de dinainte de întâlnire că omul nu e ok. Dar el a venit tocmai ca să-ţi infirme ceea ce credeai. Raţional e ok. Cum spuneam. Manierat. Educat. Profesionist. Şi fair-play.

Şi atunci ce să spui de becul aprins? Că e o alarmă falsă. Să mergi înainte sau să dai înapoi? Omul pare corect, nu? Merită să-i dai o şansă, nu? Dar nici intuiţia nu te-a înşelat niciodată.

Nu ştiu. Ori nu mai cred eu în oameni, ori nu mai ştiu să interpretez mesajele, ori mesajele astea vin intenţionat, ca o provocare pentru a mă deruta.