Despre vocaţie şi alegeri

Cred că uneori cel mai greu e să ne acceptăm limitele. Şi eu mi-am dorit să fiu artistă. Am crezut cândva în talentul meu. În frământările şi în penelul meu. Dar la un moment dat am realizat că pornirile mele sunt mediocre sau oricum, chemarea nu e suficient de puternică încât să-mi fie călăuză o viaţă.

M-a durut asta. Dar am acceptat într-un final. Alteori am luat-o pe alte drumuri greşite. Nu ştiu, visam să fiu asta, sau ailaltă. Şi îmi dădeam toată silinţa. Că sunt destul de perseverentă din fire şi organizată pe deasupra. Visam nopţile că ăla e visul meu, uneori dormeam la birou cu ochii deschişi, sau chiar rămâneam acolo la propriu doar pentru a da un contur drumului.

Şi aveam zile în care totul mergea mai bine, uneori făceam câţiva paşi înainte şi prindeam aşa câte o inspiraţie de moment. Apoi totul se spulbera şi iar eram aruncată în sfera îndoielilor.

Undeva aveam un ceas interior care îmi spunea că ăla nu e drumul meu. Dar eu nu puteam să renunţ.

Nu aveam urechi să-l aud. Sau mi-era teamă.

Până la urmă invitabilul s-a produs. Dar nu cu pupături şi flori, ci brutal. Şi m-am simţit tare neîndreptăţită atunci. De fapt chiar am fost. Dar răul acela a fost în realitate un bine. Pentru că nu eram pe drumul meu.

Văd oameni care nu au curajul să-şi recunoască limitele. Sau altfel spus nu vor să-şi urmeze vocaţia. E ca şi cum te-ai împotrivi curentului, te-ai opune destinului. Obstacolele par mari. Până la urmă nu e o ruşine că nu poţi fi aviator. E o ruşine însă să-ţi pierzi zece ani din viaţă la cursuri de pilotaj dar să nu ai curaj să te urci la manşă. Eu aşa văd lucrurile. Trebuie să ne urmăm chemarea. Şi să rămânem acolo unde putem fi noi buni. Cei mai buni. Sau atât de buni cât putem fi.