Eseu despre orbire. Jose Saramago.

Am terminat de curând "Eseu despre orbire". Lectura te înfioară de la primele pagini. Pentru că "Eseu despre orbire" îţi pune în faţă imaginea unui lumi măcinate de o molimă - orbirea. Un oraş dintr-o ţară neprecizată cuprins de o orbire albă, lăptoasă. Nimeni nu ştie motivul şi nici leacul. O singură femeie scapă. Sunt şapte personaje în jurul cărora se învârte toată povestea.

Într-o lume cuprinsă de molimă nu mai există Guvern, nici bănci, nici bani dar nici mâncare. Oamenii nu îşi mai recunosc locuinţele şi sunt mai răi ca animalele. Oroarea e descrisă cu acurateţe.

Imediat după răspândirea molimei, Guvernul nu ştie să ia o altă măsură decât să instituie carantina. Orbii sunt exilaţi într-un fost spital de nebuni. De aici până la nebunia reală nu mai e decât un pas. Caratina se transformă într-un loc al luptei pentru supravieţuire, un loc în care moartea dar şi alte orori, ca violul, furtul, bătaia sunt prezente.

Dar epidemia se extinde, mâncarea nu mai vine, iar orbii sunt liberi să plece pentru că soldaţii care îi păzeau sunt şi ei privaţi de vedere.

Orbii sunt liberi, dar "afară" nu mai e nimic din ceea a fost. Tone de excremente zac pe străzi, duhoarea a cuprins oraşul, orbii sunt ca nişte animale pierdute într-o lume lipsită de sens. Mulţi stau pe străzi, casele sunt abandonate, alţii se adăpostesc în prima locuinţă aflată în apropiere, magazinele sunt devastate, nu mai există apă şi găsirea unui rest de mâncare face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

"Eseu despre orbire" este o carte care ne arată oamenii aşa cum sunt ei. Fără nicio tentativă de cosmetizare. Toate defectele umane sunt cuprinse acolo. Există şi urme de umanitate, dar puţine. Multe dintre acestea se reflectă în caracterul femeii care vede şi îi ajută pe ceilalţi şase orbi să se orienteze într-o lume total ostilă.

Mă gândeam aşa, pe măsură ce înaintam în lectură că "Eseu despre orbire" este o radiografie a unui sfârşit de lume, un sfârşit care poate fi departe sau poate, mai aproape decât putem noi să ne imaginăm.

În plus m-am întrebat ce am fi noi fără privire, fără ca ochii să definească lumea care ne înconjoară?

Deşi în ultimele pagini ale cărţii orbii văd şi singura rămasă iniţial cu vedere orbeşte eu nu am simţit în asta speranţă. Nu. Ci mai degrabă am văzut cu ochii minţii o umanitate decăzută. Pierdută pentru totdeauna.