Pilda zilei

Sursa foto: www.suntemingeri.blogspot.com

E uimitor cum unele întâlniri cu anumiţi oameni au putere vindecătoare. Cuvintele îţi merg direct la suflet şi dintr-o dată realizezi că mai poţi iubi. Că ai zeci de resurse îngropate. Resurse de IUBIRE A APROAPELUI.

Pe scurt

Nu am votat. Dar sper să o fac. Din fericire, după vreo 9 ani de când am plecat de acasă am în sfârşit buletin de Bucureşti. Deci şansele de-a mă înghesui într-o secţie specială scad. Şi cum

nu-mi place să aştept, şansele să votez cresc. Am aflat şi unde e secţia de vot. Ura! Ura! Să votăm! Să votăm!

Se fură. Voturile. Sau se vând. Depinde din ce unghi priveşti. Că se fură în România nu e o noutate. Că se fură la alegeri, nici asta nu e. Mă sperie însă că oamenii se vând pentru puţin. 20 de lei la Bacău. 30 de lei în Regie. O bucată de pizza şi o bere în Hunedoara. Iar recrutarea costă 5 lei.

Regula zilei

Dacă vrei să-ţi schimbi viaţa trebuie să nu repeţi greşelile.

Electrica. Bilă neagră

La prima oră. Îmi pun telefonul la încărcat. Nu se încarcă. Mă gândesc că poate s-a stricat încărcătorul. Ajung în baie. Beznă totală. Pun mâna pe întrerupător. Misterul a fost dezlegat. Nu e curent.

Mă învârt prin casă. Deci nu pot să folosesc peria să-mi întind părul. Nu pot să-mi fac cafea la filtru. Nici pâine prăjită. Practic nu pot să fac mai nimic. Duşul îl fac aşa, pe întuneric. Iar părul mi-l prind pe orbecăite.

Ies pe holul scării şi apăs pe întrerupător. Să fiu sigură că nu a sărit vreo siguranţă. Nu, nu e curent. E clar.

Şi e chiar enervant să nu ai electricitate. Nu prea obişnuiesc dar îmi vine ideea genială să sun la Electrica. Mă uit pe factură şi găsesc numărul salvator - 9291. Cică acolo trebuie să anunţi dacă nu ai curent. Şi sun. Mă întâmpină o voce melodioasă de femeie. Robot. Ca la companiile de telefonie mobilă. Aţi sunat la Electrica! Convorbirea va fi înregistrată. Continuarea convorbirii reprezintă acceptul dvs. Bla, bla, bla şi tot aşa. Pentru Bucureşti apăsaţi 1. Pentru sectorul 1 apăsaţi 1, pentru sectorul 2 apăsaţi 2 şi tot aşa până la sectorul 6.

Apăs tasta salvatoare. Mă întâmpină o melodie gen "Ally McBeal". Bună piesa! Nu ştiu cine o cânta. Ptttti ce s-au mai modernizat aştia, zic! Din când în când tanti de la început întrerupe piesa - vă rugăm să aşteptaţi până când un operator poate prelua apelul dumneavoastră etc etc (cam asta era ideea, nu reţin exact cuvintele).

Mă plimb prin bucătărie cu telefonul la ureche. Bună piesa, chiar sună bine! Doar tanti aia a început să devină enervantă. Vă rugăm aşteptaţi etc, etc, sună sacadat şi monoton în receptor.

Trec vreo zece minute bune. Vreau să pun pe difuzor şi din greşeală închid. Repet operaţiunea. Şi mai ascult încă vreo 15 minute tot discursul. Toată placa. Aşadar convorbirea va fi înregistrată. Care convorbire, cucoană???? Că nu mă preia nimeni. Nimeni, nimeni. Renunţ. La idee. La tot.

Frigiderul începe să se dezgheţe. Eu îmi fac o cafea la ibric. Nu mă omor după ea. Dar nu pot nici fără cafea. Plec. Casa, tot fără curent. Mi se pare culmea însă ca aproape o jumătate de oră să

nu-ţi răspundă nimeni la telefonul pus la dispoziţie pentru asta. Pentru sesizări şi reclamaţii.

Dacă era ceva grav? Dacă era vorba de un bolnav conectat la aparate şi lipsa curentului îi punea viaţa în pericol? Dacă, dacă, dacă...

Fulgerător mi-a trecut prin minte cazul mirilor care au avut o nuntă de coşmar după ce restaurantul unde se ţinea petrecerea a fost cuprins de beznă. Şi imaginea nuntaşilor care sunau disperaţi la Electrica! Sunau, dar degeaba. Că oricum nu i-a băgat nimeni în seamă.

Dar asta e. Ce putem noi să facem? Serviciile din România rămân la fel, chiar dacă pe alocuri mai schimbăm un ton muzical. Rămân la fel de proaste mai ales când e vorba de societăţi care deţin monopolul pe piaţă.

30

Dedicație pentru Adeluța

Da. Am schimbat prefixul. Acum două zile. 30. Un număr ...complet. Nu am simțit schimbarea de prefix. Nu am avut depresii și nici nu m-am gândit suficient de serios că poate a trecut deja jumătate din viață.

A fost o zi ca oricare alta. Nu am văzut-o ca pe un prag care delimitează binele de rău, tinerețea de bătrânețe așa cum intuiam că o voi vedea, acum 10 ani. Acum 10 ani când mi-am scris mie o scrisoare. MIE, cea de acum. Scrisoarea e la Alba, deci nu am deschis-o.

Așadar, 30. Am avut lângă mine o mână de prieteni și am râs până târziu în noapte.

M-au sunat oamenii care mă iubesc. Am observat că trecerea timpului cerne prieteniile. Grâul se alege de neghină și poate că e mai bine așa.

Sincer vorbind nu credeam că voi ajunge FEMEIE LA 30 DE ANI. Nu! Eu eram sigură că voi rămâne veșnic tânără. Adolescentă dacă se poate. Și desigur, fără riduri :)

Singura mulțumire a trecerii timpului este că sufletul nu are nevoie de cure de slăbire, ședințe de electrostimulare ca să se mențină. Sufletul e mereu cu noi. Lipit de kilogramele în plus, ca o umbră. Sufletul nu-și schimbă vârsta. Poate doar se modifică puțin, așa... ca un guguloi de plastelină pe care îl frământă două mâini magice.

Am 30. Dar sufletul mi-a rămas la 15.

Ciudat

Sâmbătă. M-am trezit şi am simţit în casă mirosul bunicii mele, Hermina. Bunica din partea tatălului. Nu mai e de câţiva ani buni printre noi.

Mi-am amintit apoi că e sâmbăta morţilor şi că ea credea mult în sărbătoarea asta. Mi-o amintesc în fiecare an, în noiembrie ţinând în mâini crizanteme pe care le ducea la cimitir.

Cred că pentru câteva clipe a fost aproape de mine. Cu mine. Şi mi-a transmis asta, prin propriul parfum.

Cu ocazia asta am scos de la naftalină o fotografie cu ea. E însoţită de doi bărbaţi. Habar nu am cine sunt. În fotografie, bunica mi se pare fascinantă. Aşa mi se părea şi în viaţa reală. A fost frumoasă şi bogată. Brunetă cu ochi albaştri. Mereu îi admiram un portret din tinereţe, haşurat în creion. Era cu adevărat talentată la desen. Era suficient să-i dau două, trei detalii şi să creioneze pe loc, un întreg peisaj de poveste. Amintirile ei mă cucereau întotdeauna. Pentru că uneori viaţa ei aducea a ficţiune. În tinereţe era curtată de oameni cu funcţii înalte. Iar poveştile de dragoste erau presărate cu serenade în faţa balconului. La bătrâneţe însă nu a rămas cu nimic. Nu ştiu cât a fost de fericită. Nu am întrebat-o niciodată. Dar nici tristă nu am văzut-o. Pentru că nimic nu i-a ştirbit pofta de viaţă. Bucuria de-a trăi. Veselia. De aia am iubit-o. Şi aşa va rămâne în memoria mea.