Fantezii

S-a uitat în oglindă şi nu mai era ea. Nu mai recunoştea nimic. Nici ochii, nici ridurile fine de expresie, care se desenaseră în jurul ochilor. Nu mai era ea. Şi-a dus mâna la obraz ca şi cum atingerea i-a fi putut aduce şi memoria înapoi.

A intrat în cameră unde o aştepta un pat. Se aşeză. Era cald, ca şi cum cineva se ridicase de acolo de câteva minute. Prin geamul acoperit cu draperii groase, de catifea nu trecea deloc lumina. Şi totuşi nimic nu-i era familiar. Pe noptieră era o fotografie. Doi îndrăgostiţi. Se uită cu atenţie şi fugi iar spre oglindă. Era ea.

Telefonul sună. Nu se grăbi să răspundă. Îl prinse uşor între degete şi îl privi ca pe o minune a tehnicii. Apăsă încet pe taste. În difuzor, o voce de femeie. "Te mai aştept sau nu?", îi spuse vocea, uşor precipitată. Nu ştia ce să-i răspundă. Spuse simplu nu, şi imediat simţi în inimă un junghi puternic, de panică. Apoi aruncă telefonul pe pat. Vocea striga cuvinte neînţelese.

Urmă un sunet surd. Surd şi sacadat. Tonalitatea creştea. Aproape că îi spărgea timpanele. Trebuia să mişte degetul. Sau piciorul. Sau capul. Dar trupul nu o asculta. Parcă ar fi fost blocată în timp. Minutele se scurgeau tot mai încet. Iar sunetul devenise asurzitor. Parcă îi sfredelea creierul, ca ţiuitul de la freza de dentist.

Mai încercă o dată.

Imaginile se limpezeau. În dreapta era un ceas negru. Şi sunetul acela puternic. Înfăşcă telefonul şi-l opri. Pentru totdeauna. Deschise ochii. În stânga, câteva raze răzleţe. În rest, linişte. Doar linişte.