 |
| Sursa foto: www.dragosasaftei.ro |
Uneori mă deranjează lucruri mai fine decât cele care ar deranja în mod curent, pe oricine. Nu mă frământă cele grave, cum mă sâcâie astea mărunte.
Sunt sigură că cei mai mulți oameni trec peste detaliile de tipul celor care mă deranjează pe mine, fără ca măcar să le observe. La mine rămân însă, ca o patină supărătoare, pe retină. Sau pe papirusul pe care îmi înregistrez toate luptele pierdute.
Lucrurile grave merită măcar, bătălii adevărate. Își câștigă automat locul lor în istorie, în destinul unui om. Întrerup linia infinitului și o împart în segmente de viață A-B, B-C, C-D și așa mai departe. După o mare dezamăgire, viața se împarte parcă, în "înainte" și "după", sau în "așa da", "așa nu".
Uneori mi-e teamă să scriu sau să vorbesc despre lucrurile care mă deranjează. Mi-e teamă să arăt că am slăbiciuni, că nu pot să întorc și obrazul celălalt și mai ales mi-e teamă să spun lumii că sunt mâhnită. Și în special că mă mâhnesc lucruri mărunte.
În primul rând mi-e frică să vorbesc despre mâhniri pentru că aș putea să-mi alung îngerul. Și o dată cu el și pe toți cei care au vrut sau vor dori să vină cândva spre mine, să deschidă gura, să mă ia de mână, să-și pună sufletul pe tavă, cu garda lăsată jos și să mă lase să-l țin vreme de câteva respirații în brațe, ca pe un dar nesperat de bun și de adevărat. Pentru că acestea sunt clipele adevărate. Autentice. Cele în care ne simțim sufletele. În care ne simțim unii pe alții, așa cum suntem, necosmetizați, fără fard gros, de două degete așezat pe obraz sau peste obiceiurile pe care vrem să le ascundem sub preș.
De aia mă feresc așa mult să vorbesc despre dezamăgirile mele mărunte. Mă gândesc că îngerul meu se supără și că ridic un zid de netrecut mai apoi, pentru toți cei care ar putea avea nevoie de mine într-o anumită clipă a vieții lor și ar putea să treacă chiar atunci, de cealaltă parte a străzii, de teamă că și ei ar putea să construiască într-un viitor acele subtile amăgiri, pentru inima mea. Mi-e teamă că aș putea impune o distanță nedreaptă față de toți cei care sunt cu mine sau care au trecut pentru o secundă, o zi sau mai mult prin viața mea și nu mi-au greșit niciodată, cu nimic, dar s-ar putea înstrăina de inima mea gândindu-se că poate ei sunt cei despre care eu vorbesc în rândurile despre tristețile și dezamăgirile mele. Și apoi mi-e teamă că mă voi înstrăina chiar față de cei despre care îmi vine să scriu uneori când e vorba de dezamăgire, pentru că e un timp pentru toate, mie îmi trece mâhnirea, iar omul poate rămâne cu sentimentul că nu va putea uita niciodată un anumit cuvânt.
Mi-e teamă că oamenii se vor teme de judecata mea. De judecata mea de care nu pot să scap, oricât aș vrea. Știu că acest tip de judecată mai mult dezbină decât unește, dar nu pot face altceva decât să mă lupt cu slăbiciunile mele.
Mi-e teamă să recunosc uneori că vreau să iau pauză de oameni și de cuvinte, deși în esență eu îmi doresc mereu să fiu înconjurată de oameni, să-i ajut, să-i susțin și pierd nopțile gândindu-mă cum să aduc puțină bucurie în sufletul celor care nu au parte de ea.
Mi-e greu să recunosc că sunt slabă și că am nevoie de clipele mele de singurătate pentru a-mi pansa sufletul. Și că dacă mă retrag puțin, pentru o zi, o săptămână sau o lună, atât cât e nevoie asta nu înseamnă că iubesc oamenii mai puțin. Dacă închid puțin ușa sufletului meu, asta nu înseamnă că prietenii mei vor fi sau sunt pentru mine mai puțin prieteni. Nu. Prietenii mei sunt și vor rămâne ai mei, chiar dacă nu-i sun în fiecare zi ci poate la trei luni și chiar dacă nu am întotdeauna acea energie pe care ei o așteaptă de la mine. Nu am întotdeauna puterea de-ai susține pe alții, oricât de mult aș vrea. Nu am. Și dacă închid uneori ușa și impun niște limite o fac tocmai din dorința de a putea apoi să o deschid iar larg, cu toată inima.
Din păcate inima mea nu este nici suficient de puternică, nici de matură, nici de înțeleaptă ca să aibă acel echilibru și resurse emoționale care nu se epuizează.
Mi-e teamă să vorbesc despre lucrurile mărunte care mă mâhnesc și în același timp mă simt vinovată pentru că mă deranjează detalii atât de nesemnificative, dacă le privești de la distanță. Aș vrea să fiu mai întărită duhovnicește și să mă pot detașa mai ușor de acest tip de suferință.
