Trei fetițe suferă de foame, în Petrăchioaia

Duminică, pe 1 iulie ne-am propus cu ajutor de la Doamne, Doamne să mergem în vizită la Oana, Anișoara și Cocuța, în comuna Petrăchioaia. Ideea mi-a dat-o soția părintelui Marian Tudor din Glodeanu, doamna Vali care a citit povestea micuțelor, publicată de Jurnalul Național. Apoi am aflat că povestea fetițelor a fost descoperită de prietena mea, Alina Turcitu, de la Jurnalul Național. Imaginile din reportajul difuzat de Observator nu au nevoie de cuvinte în plus. E greu să îți închipui că aceste fetițe trăiesc fără curent electric, fără căldură, fără mâncare și fără apă. Ca-n Africa. 

Dacă doriți să le trimiteți ceva fetițelor (mâncare, hăinuțe, rechizite etc.) vă rog dați-mi de veste pe mail: nicoletatintea@gmail.com. Vă mulțumesc. 

Mai multe detalii despre această familie, puteți să citiți aici, în reportajul scris de Alina Turcitu.

Dormi în pace, copil drag

"Slăbită, în patul de lângă Ana stă Alina. Cele două s-au legat iremediabil. Fetele-i spun Maimuţica. E în clasa a treia. Zâmbește des și din când în când își lipește căpșorul mic de marginea patului. Zâmbetul îi luminează chipul, dar ochii rămân tot triști. Alina stă și ea tot într-un centru de plasament. Fără o mamă, însă. Acum se luptă și cu boala. Am întrebat-o cum e îngerul ei. Mi-a spus că este mic și alb."

noiembrie 2011

Alina, cu Pufi al ei

Aşa am cunoscut-o pe Alina, în toamnă. Un zâmbet cald, doi ochi trişti, chinuiţi de boală şi de durerea pe care o simte un copil care a fost abandonat de mamă.

Alina, cu Pufi al ei s-a dus la prietenii ei. S-a dus într-o lume mai bună, însoţită de îngeraşul care a vegheat-o în cele mai grele momente ale perioadei în care a fost alături de noi, pe pământ.

Dumnezeu să te odihnească în pace, copil drag! Nu-ţi voi uita niciodată zâmbetul larg, pe care ni l-ai oferit cu atâta generozitate, în clipele în care trupul tău mic era ţintuit pe un pat de spital.

 

Hram la Mănăstirea Marcuş, jud. Covasna

http://www.crestinortodox.ro/

Dacă vă gândiţi să faceţi o plimbare duminică, adică pe 17 iunie vă recomand să mergeţi la hramul Mănăstirii Marcuş, din judeţul Covasna. Măicuţa Serafima mi-a spus că ne aşteaptă pe toţi, cu mare drag. Dacă nu aţi fost până acum la Mănăstirea Marcuş, pot să vă spun că locul este superb. Mănăstirea se află pe un deal, într-o poiană. Părintele Arsenie Boca a prevestit cu ani buni în urmă că în această poiană "vor cânta îngerii" anticipând astfel că la mănăstire îşi vor găsi un cămin, suflete de copii care au rămas fără părinţi.

Despre "minunile" de fetiţe ale Maicii Serafima am mai scris. Sunt sigură că vă veţi îndrăgosti de ele, dacă le veţi cunoaşte.

Nunta. Dintr-o altă perspectivă...

"Dragostea nu cade niciodată"

Sursa foto: http://www.dragosasaftei.ro/

Întotdeauna, după ploaie, soarele apare şi te face să uiţi de tot ce te-a întristat sau te-a făcut să suferi. Parcă nu ai fost niciodată abătut.

Azi a fost una dintre acele zile în care am simţit prin toţi porii, că Dumnezeu este mereu aproape de noi. Că minunile EXISTĂ cu adevărat. Că rugăciunile ne sunt ascultate şi că trebuie doar să credem că ele se pot materializa în viaţa noastră. Sunt fericită. Am primit o veste bună. O veste care mi-a arătat că oricât ne-am consuma noi, oricâte planuri am face încercând să găsim soluţii, cineva de acolo de Sus reface cubul rubik al vieții noastre, într-o singură fracţiune de secundă în aşa fel încât piesele de aceeaşi culoare ajung imediat la locul lor.

De aceea ştiu că am fost martoră la o minune.

Dincolo de toate acestea astăzi m-am bucurat şi pentru că am avut ocazia să scriu despre o frumoasă poveste de iubire. O poveste care arată că dragostea învinge prejudecăţile, că numai ea poate umple sufletele pustiite şi că banii, niciodată banii nu aduc fericire şi nici alinare. Indiferent cât succes ai avea profesional vorbind, nimic nu contează mai mult decât umărul pe care îți așezi capul, seara. Succesul îți mănâncă timpul și de cele mai multe ori, vine după foarte multă muncă și presupune mult consum. Iar în toată această alergătură uiți uneori ce culoare au gândurile și ce miros au dorințele tale. 

Julie şi Cornel, adică o femeie bogată din Marea Britanie şi un pianist român, care-şi câştiga existenţa cântând într-o cafenea din Veneţia iar din bănuții câștigați trimitea și acasă, familiei au ştiut să asculte ceea ce le-a șoptit inima. Julie a riscat, a vândut tot ce avea și a ales să trăiască o viață boemă, alături de omul pe care-l iubește, într-un ritm dictat doar de bătăile inimii sale. Curajul i-a fost răsplătit. Julie și Cornel au un copil frumos, dăruit de Dumnezeu. Iar acum trăiesc liber, fără prea multe constrângeri într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume, Veneția.
Puteți să citiți mai multe despre povestea lor și aici. 

Despre neputință și dezamăgiri

Sursa foto: www.dragosasaftei.ro

Uneori mă deranjează lucruri mai fine decât cele care ar deranja în mod curent, pe oricine. Nu mă frământă cele grave, cum mă sâcâie astea mărunte.

Sunt sigură că cei mai mulți oameni trec peste detaliile de tipul celor care mă deranjează pe mine, fără ca măcar să le observe. La mine rămân însă, ca o patină supărătoare, pe retină. Sau pe papirusul pe care îmi înregistrez toate luptele pierdute.

Lucrurile grave merită măcar, bătălii adevărate. Își câștigă automat locul lor în istorie, în destinul unui om. Întrerup linia infinitului și o împart în segmente de viață A-B, B-C, C-D și așa mai departe. După o mare dezamăgire, viața se împarte parcă, în "înainte" și "după", sau în "așa da", "așa nu".

Uneori mi-e teamă să scriu sau să vorbesc despre lucrurile care mă deranjează. Mi-e teamă să arăt că am slăbiciuni, că nu pot să întorc și obrazul celălalt și mai ales mi-e teamă să spun lumii că sunt mâhnită. Și în special că mă mâhnesc lucruri mărunte.

În primul rând mi-e frică să vorbesc despre mâhniri pentru că aș putea să-mi alung îngerul. Și o dată cu el și pe toți cei care au vrut sau vor dori să vină cândva spre mine, să deschidă gura, să mă ia de mână, să-și pună sufletul pe tavă, cu garda lăsată jos și să mă lase să-l țin vreme de câteva respirații în brațe, ca pe un dar nesperat de bun și de adevărat. Pentru că acestea sunt clipele adevărate. Autentice. Cele în care ne simțim sufletele. În care ne simțim unii pe alții, așa cum suntem, necosmetizați, fără fard gros, de două degete așezat pe obraz sau peste obiceiurile pe care vrem să le ascundem sub preș.

De aia mă feresc așa mult să vorbesc despre dezamăgirile mele mărunte. Mă gândesc că îngerul meu se supără și că ridic un zid de netrecut mai apoi, pentru toți cei care ar putea avea nevoie de mine într-o anumită clipă a vieții lor și ar putea să treacă chiar atunci, de cealaltă parte a străzii, de teamă că și ei ar putea să construiască într-un viitor acele subtile amăgiri, pentru inima mea. Mi-e teamă că aș putea impune o distanță nedreaptă față de toți cei care sunt cu mine sau care au trecut pentru o secundă, o zi sau mai mult prin viața mea și nu mi-au greșit niciodată, cu nimic, dar s-ar putea înstrăina de inima mea gândindu-se că poate ei sunt cei despre care eu vorbesc în rândurile despre tristețile și dezamăgirile mele. Și apoi mi-e teamă că mă voi înstrăina chiar față de cei despre care îmi vine să scriu uneori când e vorba de dezamăgire, pentru că e un timp pentru toate, mie îmi trece mâhnirea, iar omul poate rămâne cu sentimentul că nu va putea uita niciodată un anumit cuvânt.

Mi-e teamă că oamenii se vor teme de judecata mea. De judecata mea de care nu pot să scap, oricât aș vrea. Știu că acest tip de judecată mai mult dezbină decât unește, dar nu pot face altceva decât să mă lupt cu slăbiciunile mele.

Mi-e teamă să recunosc uneori că vreau să iau pauză de oameni și de cuvinte, deși în esență eu îmi doresc mereu să fiu înconjurată de oameni, să-i ajut, să-i susțin și pierd nopțile gândindu-mă cum să aduc puțină bucurie în sufletul celor care nu au parte de ea.

Mi-e greu să recunosc că sunt slabă și că am nevoie de clipele mele de singurătate pentru a-mi pansa sufletul. Și că dacă mă retrag puțin, pentru o zi, o săptămână sau o lună, atât cât e nevoie asta nu înseamnă că iubesc oamenii mai puțin. Dacă închid puțin ușa sufletului meu, asta nu înseamnă că prietenii mei vor fi sau sunt pentru mine mai puțin prieteni. Nu. Prietenii mei sunt și vor rămâne ai mei, chiar dacă nu-i sun în fiecare zi ci poate la trei luni și chiar dacă nu am întotdeauna acea energie pe care ei o așteaptă de la mine. Nu am întotdeauna puterea de-ai susține pe alții, oricât de mult aș vrea. Nu am. Și dacă închid uneori ușa și impun niște limite o fac tocmai din dorința de a putea apoi să o deschid iar larg, cu toată inima. 

Din păcate inima mea nu este nici suficient de puternică, nici de matură, nici de înțeleaptă ca să aibă acel echilibru și resurse emoționale care nu se epuizează. 

Mi-e teamă să vorbesc despre lucrurile mărunte care mă mâhnesc și în același timp mă simt vinovată pentru că mă deranjează detalii atât de nesemnificative, dacă le privești de la distanță. Aș vrea să fiu mai întărită duhovnicește și să mă pot detașa mai ușor de acest tip de suferință.