Două gărgăriţe

În ultimul timp găsesc prin casă, gărgăriţe. Sau buburuze. Nu ştiu cum să le spun. Eu cred că sunt de la tine. Aşa îmi imaginez, că nu pot intra pur şi simplu pe geam, încercând să se încălzească puţin.
 

Eu cred că sunt de la tine. Că le scuturi la noi în cameră pe parchet, ca să-mi arăţi că ACOLO, la tine, sunt buburuze, maci şi fluturi.

Pentru că numai tu ai putea să-mi trimiţi fluturi şi buburuze. Deci buburuzele sunt de la tine. Cum şi fluturii au fost.

Prima era galbenă cu stropi negri. Am găsit-o pe jos în timp ce mă rugam. Voiam un semn. 

A doua mi-a adus-o tati, din sufragerie. Era roşie cu picături negre.
Ne-ai trimis deci fiecăruia câte una. Ca să ne arăţi că ne iubeşti pe amândoi la fel de mult.

Nu am omorât nicio bubuzură, să ştii! Şi nici nu am aruncat-o afară. Ca să îngheţe de frig. Le-am pus pe amândouă în crăciuniţa cu frunze roşii, din fereastră.

După o vreme le-am căutat şi nu le-am mai găsit. Probabil ai venit şi le-ai luat înapoi. Le-ai trimis doar în vizită şi apoi le-ai luat înapoi.

Gutuia şi degetul

sursa foto: dietetik.ro

Îmi fierbe un deget. L-am tăiat din greşeală, încercând să salvez câteva bucăţi dintr-o gutuie stricată. Mă durea că am lăsat-o să se strice. Am lăsat-o să se strice în timp ce un copil suferea poate de foame, chiar în acele momente. Şi... încercând să salvez gutuia, m-am trezit că trebuie să-mi salvez degetul arătător de la mâna mea stângă.

Sângele a ţâşnit ca dintr-o fântână. Nu se mai oprea. Am ţinut degetul sub apa rece, în timp ce simţeam că mă clatin pe picioare. Slabă mai sunt!

M-am gândit că poate m-am tăiat ca să-mi amintesc că e zi de sărbătoare. Şi eu am aranjat hainele în dulap. Poate că nu trebuia.

Simt tot mai mult nevoia să fug. Prea multe mă apasă. E o stare aşa de apăsare generală. Peste tot. În tot şi în toate. Iar eu aş vrea doar să stau şi să respir. 

În plus, prea multă agitaţie. Agitaţie pentru nimic sau pentru lucruri care mie îmi par din altă lume. O lume în care nu mă mai regăsesc demult.

Acum degetul îmi zvâcneşte. Şi fierbe. Sper ca rana să se închidă cât mai repede. Să nu devină puroi, aşa cum uneori se transformă rănile din inimile noastre.

E o rană mică, dar adâncă. Astea dor cel mai mult. La fel ca nimicurile care ne otrăvesc uneori sufletele. Pe nesimţite. Pe negândite.

O simplă tăietură dureroasă la deget mă văduveşte de-o mână. Mâna mea stângă, care e mai bună decât dreapta.

Tot ce e uşor devine greu. Spălatul pe cap, pieptănatul, spălatul pe dinţi, orice. Ţin degetul ridicat, ca pe o preţioasă comoară. O comoară arzând de durere.

Mi-am tăiat degetul. Poate că dacă mă doare degetul, nu mă mai doare sufletul. S-a mutat durerea din inimă, în vârful unui deget.

Drumul

Prietena Sofiei mi-a trimis acest link, în această seară, pe mail. Acest link, de pe blogul meu. Eu uitasem acest text cu desărvârşire.

Regăsirea lui m-a lăsat fără replică.

E o postare veche, din 2010. O postare în care am scris o frântură dintr-un vis. Un vis în care urma să merg pe o cale, CALEA SUFERINŢEI.

DE CE am ales cu trei ani înainte ca Sofia să vină pe lume, să ilustrez această postare, fix cu această poză,  nu ştiu.

Aceasta este fotografia pe care am publicat-o pe blog, în 2010

E o fotografie cu maci, deşi la vremea respectivă nu aveam o pasiune pentru aceste flori. Şi nici nu aveau o semnificaţie anume, pentru mine.

Unele lucruri nu le putem pătrunde cu mintea noastră de oameni.

Fericirea Sofiei

Autor: prietena Sofiei

Jos plâng mamele și tații,

Surorile și cu frații.

Plâng de dorul celor care

S-au urcat în depărtare.

Plâng cu doruri mari fierbinți,

Plâng cu dragoste de Sfinți.

Lacrimile lor se scurg,

Florile întrepătrund,

Udă a lor rădăcină,

Trimit gânduri spre Lumină.

Sus, cei plânși încep a plânge,

Lacrima ușor le curge,

Bucuroși că nu-s uitați

De familie și cei dragi.

Lacrimile-ajung în nor

Și precum un călător,

Se-ntorc pe obrazul care

A plâns astăzi cel mai tare.

Simte inima cea plânsă

O binecuvantare sfântă,

Coborâtă chiar de Sus

De la cel care a fost plâns.

Dulce, caldă mângâiere,

Cere sufletul tot cere

Și-ntre Sus și Jos se face

Curcubeu ce nu desparte,

Inima care iubește

De inima care trăiește.

De la Sus în Jos o scară

De iubire se pogoară

Și pe ea urcând mereu,

S-ajungem la Dumnezeu.

Când am terminat de plâns,

Fericirea ne-a pătruns.

Spun unii că nu există.

Viața lor chiar că e tristă!

Noi, cei care-am plans,

Le dăm si lor o veste:

Fericirea nu-i poveste!

Este o Lucrare Sfântă,

Strânsă-n lacrima tăcută,

Între nouă fericiri,

Din care am învățat

Că și Sus și Jos e bine,

Când Hristos este cu tine!

Fericirile

1. Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor.

2. Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

3. Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pamântul.

4. Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, că aceia se vor sătura.

5. Fericiți cei milostivi, că aceia vor fi miluiți.

6. Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

7. Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

8. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a acelora este Împărăția Cerurilor

9. Fericiți veți fi când va vor ocarîși va vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind pentru Mine.

Bucurați-va și va veseliți, că plată voastră multă este în ceruri.

Cântecul Sofiei

Sursa foto: http://www.tablouri-de-vis.ro/tablouri_cu_flori/elena_bissinger/fluturi_in_vacanta

Rândurile acestea au venit dimineaţă, pe mail. De la aceeaşi prietenă bună, care a fost alături de noi, în acele zile grele. Iar cuvintele mi-au atins inima. Mulţumesc, prietenă scumpă.

Cântecul Sofiei

 

Mămico,

Azi am coborât

Să-ți mulțumesc.

Este atâta bucurie,

Acolo unde locuiesc.

Tăticule,

Te rog,

Să nu îți fie dor.

Eu sunt cu voi

În orice colțisor.

Din inimă

Vă vin mereu

În minte.

Mă legănați,

Printre ale voastre cuvinte.

Trăind și eu

Asemenea cu voi,

Iubind Viețile Sfinte!

Nășicule,

Mult bine mi-ai făcut:

Botez și Sfântă Împărtășanie

Am avut.

Cu ele am pornit

În nouă Viață

Și-n acest an s-au înmulțit

Și-au dat speranță.

Nășica mea dragă,

Să știi că sunt bine.

Pe toți v-am purtat

Peste tot, cu mine

Și sper ca din bucuria noastră,

Toți cei dragi

Din familie și prieteni

Să primească.

Plec și rămân,

Este atât de bine!

Dragii mei dragi,

Sunteți cu mine!

Acum sunt mare

Sunt și cuminte,

Mă-mpărtașesc mereu

De Cele Sfinte!

Un Psalm de bucurie,

Psalmul 22,

M-aș bucura

Să-l cânt acum

Cu voi!

PSALMUL 22 

1. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. 
2. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. 
3. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. 
4. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. 
5. Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat. 
6. Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic. 
7. Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile. 

De ziua ei

E ziua ei. E ziua în care a venit pe lume. Târziu în noapte. E ziua în care a primit Sfântul Botez. Un înger. Şi un nume. SOFIA. Unul care va răsuna în inima mea pentru veşnicie.

Cred că Sofia ştie că de-o vreme, cuvintele s-au stins Nu le mai găsesc. Nu găsesc cuvintele pentru lacrimi, pentru dor. Au intrat parcă în pământ. Poate într-o zi se vor întoarce.
Astăzi o prietenă dragă mi-a trimis aceste rânduri pentru draga noastră, Sofia. A găsit ea cuvintele pe care eu le-au pierdut. 

Mulţumesc, prietenă dragă.

Zilele Sofiei

Câmpul e plin de maci

Și de îngeri,

Cinci zile ți le-mparți

Cu cei dragi,

Apoi zbori tot mai sus

Însoțită de îngeri,

Râzi și nouă ne lași

Câmpul cel plin de maci.

Iar te naști

Și din nou ai trei zile,

Nouă vin lăcrimând,

Urmând trei săptămâni,

Într-o zi, patruzeci,

Ziua când te înalți.

Rând pe rând,

Sunt trei luni, nouă luni,

Și acum, toți cei dragi

Îți serbează ei, anul.

Iartă-mă draga mea,

Astăzi nu pot a plânge,

Câmpul e plin de maci,

Tu te bucuri de îngeri.

Zilele ți le petreci printre Sfinți,

Noi așteptăm cuminți,

Gândul nostru să-l prinzi

În al anului zbor.

Te iubim și-ți vorbim,

Dor cu dor:

Somn ușor!

Pentru sufletul tău

Îți citesc azi cu drag,

Psalmul 102.

Să te legene-n cer

Cu-al său vers minunat,

Să-i aline mereu

Pe ai tăi dragi părinți,

Te-au crescut ca pe flori

Așezate-ntre Sfinți. 
 

Psalmul 102

1. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui.
2. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui.
3. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale;
4. Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări;
5. Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale.
6. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate.
7. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale.
8. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv.
9. Nu până în sfârşit se va iuţi, nici în veac se va mânia.
10. Nu după păcatele noastre a făcut nouă, nici după fărădelegile noastre a răsplătit nouă,
11. Ci cât este departe cerul de pământ, atât este de mare mila Lui, spre cei ce se tem de El.
12. Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre.
13. În ce chip miluieşte tatăl pe fii, aşa a miluit Domnul pe cei ce se tem de El;
14. Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem.
15. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori.
16. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.
17. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul,
18. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc legământul Lui
19. Şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le facă pe ele. Domnul în cer a gătit scaunul Său şi împărăţia Lui peste toţi stăpâneşte.
20. Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, cei tari la vârtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui.
21. Binecuvântaţi pe Domnul toate puterile Lui, slugile Lui, care faceţi voia Lui.

22. Binecuvântaţi pe Domnul toate lucrurile Lui; în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.

Scrisoare către Sofia (VII)

Azi - 9 luni. Nouă luni de când ai venit pe lume. E ziua copilului. Ar fi putut fi și ziua ta. Dar tu ești acum acolo unde fericirea se măsoară cu unități neștiute de noi.

Ieri ți-am cântat din nou "Veșnica pomenire". În loc să te țin în brațe mi-am găsit alinare încercând să curăț pietricele pe care ploaia le-a aruncat pe mormântul tău. 

Înainte de fiecare parastas se coboară din nou în inima mea durerea. Durerea aceea. Am impresia că te duc din nou la groapă, că mă despart din nou de tine, încă și încă o dată. Rup bucăți din inima mea, la nesfârșit.

Niciodată nu o să treacă. Niciodată nu va trece pustiul pe care l-am simţit în fiecare clipă trăită în spital. Oricât aș vrea să merg înainte imaginile de atunci revin ceas. Revăd totul ca pe un ecran, revăd fiecare secundă, travaliul de suferință din spital, aud în urechi cu ecou verdictele medicilor, le văd privirile, retrăiesc spaima mea și mă doare, mă doare infinit să-ți văd suferința, prinsă între niște aparate, să-ți văd trupușorul firav înțepat de mii și mii de ace. Mă ajută doar amintirile din ziua aceea. Ziua aceea în care m-am rugat să nu mori, să nu mori de ziua tatălui tău.

Și tu m-ai auzit. Ai căscat, ți-ai întins mânuțele și piciorușele. Și am crezut că va fi bine. 

Te îngrop mami, din nou. La fiecare parastas ne despărțim iar sau poate doar ne întâlnim și mă doare că te simt aproape dar nu te pot atinge. După slujbă și masă, când liniștea se lasă simt o scurtă eliberare. Iar apoi o tristețe profundă. Ca acum.

Ieri, de pe treptele bisericuței din cimitir priveam spre salcia sub care a stat și micul tău sicriu alb. Privirea mi-a căzut pe un mormânt plin cu maci. Poate că ăsta a fost semnul tău.

Poate că toți macii care-mi ies în cale îmi șoptesc de mii de ori că tu ești bine, într-o fericire pe care eu poate nu o voi cunoaște niciodată. Și sunt mulți. Îi văd peste tot. Parcă se încăpățânează să-mi spună că Raiul nu-l vom putea percepe niciodată cu simțurile noastre de oameni, nu vom putea înțelege nimic cu adevărat până când nu vom ajunge Acolo.

Aș vrea să-ți umplu mormântul de flori. Sunt sigură însă că nicio floare de aici nu e la fel de parfumată ca florile din Rai.

Cred că întotdeauna o să trăiesc cu sentimentul acesta de așteptare. E ca și cum aștept să mă trezesc. Să te regăsesc. 

Poate că Acolo macii sunt precum acest mac pe care l-am primit astăzi printr-un mesaj pe facebook. Un mac înalt care leagă pământul de cer şi cerul de pământ.

Fotografia pe care am primit-o astăzi pe facebook, de la Daniela Stroescu

Se întâmplă minuni

Și pentru că se întâmplă, trebuie să dăm mărturie. Pentru toți cei care vor să o facă am înființat blogul Asociației "Sfântul Nicolae și Sfântul Efrem cel Nou", pe care l-am numit "Se întâmplă minuni".

Pe acest blog am înființat două rubrici speciale pentru toți cei care vor să mărturisească minunile făcute pentru ei de Sfântul Nicolae sau Sfântul Efrem cel Nou, sfinții ocrotitori ai asociației noastre, sfinți pe care-i iubim foarte mult.

Ultima mărturie publicată pe blog o puteți citi aici. 

Vă mulțumesc.

P.S. Dacă vă ajunge la suflet ceea ce citiți pe blogul "Se întâmplă minuni", vă rog să dați informația mai departe. Poate folosește și altcuiva.

Primii maci

Primii maci nu pot să mă ducă decât cu gândul la tine. 

Așteptarea nu s-a terminat. Doar că uneori agitația cotidiană îmi consumă atât de mult energia încât nu mai am așa mult timp să plâng. Lacrimile se nasc în pauzele de respirație. 

Aproape că nu este Sfântă Liturghie în timpul căreia să nu plâng. Poate că atunci ești mai aproape de mine. Nu pot să nu plâng când biserica se roagă pentru cei adormiți. Lumânările aprinse, de pe masa pentru parastase topesc parcă gheața în care îngrop uneori inima mea. 

Unul dintre lucrurile cu care nu am reușit să mă împac este acela că nu te-am visat. E atât de lumesc ceea ce-mi doresc, să te visez, să te văd ACOLO, în lumea fără de durere, să te strâng în brațe, în spațiul dintre două lumi, să fac ceea ce nu am apucat să fac cât ai fost cu noi aici. E lumesc și totuși îmi doresc asta. Mă întreb și nu pot să înțeleg, deci, gata, asta a fost tot? Asta a fost tot????? Existența ta s-a oprit odată cu inima și noi nu ne vom mai întâlni până când eu nu voi trece DINCOLO? Și dacă nu voi ajunge la tine, dacă păcatele ne vor despărți pentru totdeauna și te voi pierde pentru veșnicie?! 

Știu că acolo unde ești tu este prea frumos ca să te mai întorci pe pământ. Pe pământul acesta unde există atâta suferință, durere și urâțenie sufletească. De ce te-ai întoarce? Și totuși mă doare, mă doare până la cer și înapoi, mă doare dorul de tine. Și încă mai aștept. Chiar dacă fac eforturi și evit să mă rog să te visez. Mă gândesc că poate ți-ar face rău să te întorci, nu știu. Poate nu-ți e îngăduit. Dar de împăcat, încă nu mă pot împăca cu asta.

Știu că îmi trimiți mesaje. Mi-ai trimis mesaje de iubire din lumea întreagă. Din America, Portugalia, chiar și din Hong Kong, acolo unde Maggie Tumenbatur și-a mobilizat prietenii, le-a gătit, le-a povestit despre tine și i-a invitat să pună într-o gentuță, alături de un gând bun și un bănuț pentru asociație, pentru a o ajuta pe mami, să facă și mai multe fapte bune. 

Mesajele de iubire și gândurile bune, împachetate cu imagini cu maci au venit de peste tot. 

Azi la biserică am tresărit. Pe masa unde se pun parastasele o bătrână care a adus o farfurie cu cozonac, pentru a fi slujită a pus într-un pahar patru maci fragili. Toată slujba i-am privit și m-am gândit la tine. M-am întrebat cum de i-a venit această idee, de-a pune macii acolo, mai ales că niciodată nu am văzut pe nimeni să aducă flori, să așeze flori pe acea masă. Și de ce tocmai maci? 

La ieșire, pe scări am găsit un mac singuratic... Cred că era de la tine. 

Am aflat că în câmpul din apropiere, macii au apărut deja și  m-am dus să culeg câțiva. Am privit cum li se scutură petalele în mâinile mele și m-am gândit a nu știu câta oară cum pot fi florile astea atât de frumoase, dar cu viața atât de scurtă? Cum pot florile astea să reziste în bătaia vântului, dar să rămână fără petale, la cea mai mică atingere, a omului. Câtă delicatețe pot ele să ascundă!

Am reușit să aduc câțiva, acasă. Sunt și maci albi. Doamne, cât pot fi de frumoși! Sunt sigură că macii de azi sunt cumva, un mesaj de la tine. Ca să-mi mai aline, dorul. 

Sunt sigură că nu e întâmplător că macii îmi amintesc de tine. Nu cred că există flori mai frumoase și mai fragile... 

"Cancerul, dragostea mea" - o carte testament despre boală şi iubire

Dacă doriți să o ajutați pe această mamă se pot face donații în contul RO03BTRL04801201225679XX, deschis pe numele soțului, Viorel Grigore. 

Pentru mai multe detalii despre cum puteți ajuta această familie o puteți suna pe doamna Mioara la numărul de telefon 0766414565. Familia locuiește la 25 de kilometri de București, în Tărtășești.

De dragul Sofiei și al pruncilor născuți sau nenăscuți...

sursa foto: www.debanat.ro

"Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumuseţea a biruit dubiile şi moartea. De atunci eu ştiu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlineşte pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Şi atunci Cel care a creat aceşti copii va umple viaţa lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)

Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ţinut-o în braţe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puţin, încât aveam senzaţia că oricine greşeşte cu ceva, nu-şi va mai vedea copilul, niciodată. 

Pare iraţional, tot ceea ce scriu acum, dar aşa simţeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri şi sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.

Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune. 

În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai "scape" o informație despre starea Sofiei. Așa mi se "traduceau" și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.

O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul şi să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.

La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărţit  de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ţinut la piept, iar copilul şi-a revenit miraculos, după două ore.

Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.

Ştiu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în braţele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați. 

Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe. 

Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aş dori enorm să pot schimba această percepţie în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-şi vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi. 

Ştiu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timişoara i se permite mamei să-şi ţină pruncul la piept. Uf...

Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail şi a scos la suprafaţă exact ceea ce mă doare cel mai tare. 

O să-mi reproşez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.

Îmi doresc din tot sufletul să existe şi în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformaţie, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susţină pe părinţii care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduieşte să celebreze viaţa. Orele sau zilele de viaţă ale bebeluşului oferindu-i confort. Dragoste şi confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei şi să stea la sânul mamei.

Medicul din New York a avut pacienţi care au supravieţuit. Au supravieţuit chiar dacă nu aveau nicio şansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.

Citiţi articolul şi daţi-l mai departe. M-aş bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii. 

M-aş bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viaţă. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.

M-aş bucura ca în spitalele din România, în secţiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i ţină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.

Dacă aveţi idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieţi. Dacă sunteţi medic şi doriţi să schimbaţi ceva vă rog să-mi daţi de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!

Aştept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com

Scrisoare către Sofia (VI)

A venit primăvara. Să nu crezi, mami, că nu am văzut toate panseluțele, narcisele, lalelele, care și-au întins mugurii spre soare, într-o sărutare multicoloră.

O așteptam. Mi-era dor de ea. Mi-era dor de soare. Ca și cum, el ar putea să-mi mângâie sufletul. Să-l încălzească și să topească durerile.

Mi-era dor de primăvară. Pentru că mă leagă de tine. Firul ierbii care privește spre cer. Zambilele frumos parfumate. Magnoliile care mi se par dintotdeauna de o delicatețe dureroasă. Dureroasă pentru că e trecătoare, mami. Trecătoare pe pământ. Așa cum ai fost și tu. 

Privesc toată explozia de culoare și mă gândesc doar cum ar arăta această renaștere, la tine pe mormânt. Ceva mă atrage mereu spre cimitir. Construiesc mental proiecte complicate. Amenajez și reamenajez vizual bucata de pământ sub care ți se odihnește trupușorul firav. Orice aș face mi se pare că nu este suficient. În fiecare zi mă gândesc la florile pe care le-aș planta acolo, să fie mereu cu tine.

Am așteptat primăvara. Pentru că mă leagă de tine. Am așteptat-o așa cum voi aștepta și vara. Toate mă leagă de tine, mami. Sunt sigură că nu va fi iarnă, primăvară, vară sau toamnă care să nu mă lege de tine. 

Pentru că fiecare anotimp îmi va aminti de tine. Fiecare renaștere și fiecare moarte. Fie ea, doar a unei flori. Fiecare iarnă îmi va îngropa sufletul în troiene de zăpadă. Fiecare sfârșit de vară îmi va aminti de clipele petrecute împreună. Atât de puține. Atât de stinghere. Niciodată doar pentru noi două. Fiecare toamnă îmi va lăsa sufletul pustiu. Așa cum a fost în zilele despărțirii. Și în zilele de după.

Sunt gânduri și dureri pe care nu le pot spune nimănui. Lumea este ca o pânză de păianjen care se acoperă de griji mărunte. Cine să mai știe ce simte o mamă care a pierdut un copil? Poate doar o mamă care și-a pierdut pruncul, doar o mamă care a rămas cu braţele goale, fără fiică sau fără fiu. 

Am flash-uri. Și acum, am flash-uri. Mă doare privirea rătăcită a fiecărui copil bolnav pe care-l întâlnesc. Mă doare și încerc să citesc dincolo de ea. Mă întreb... Doamne, dacă ești și tu acolo, acolo, în acea privire plină de neputință, lipsită de vlagă? Dacă ești acolo și vrei să-mi spui ceva, ceva ce eu nu pot să înțeleg și să citesc, în clipirile pleoapelor pline de suferință?

Apoi, respir. Și-mi amintesc că tu ești liberă acum. Nimic nu te mai ține prizonieră pe pământ. Poate doar lacrimile mele te mai aduc uneori, înapoi. 

Un copil născut de ziua mea

Sebastian

Sebastian s-a născut de ziua mea. A fost un copil născut la termen. Un copil aşteptat, iubit, dorit. Cunosc toate sensurile acestor cuvinte. Aşa cum cunosc şi sensul altor cuvinte, disperare, teamă, neputinţă. Ştiu ce înseamnă să te încerce toate aceste sentimente, în legătură cu copilul tău. Cunosc sentimentul acela că te-ai duce şi la capătul pământului ca să-i cauţi fericirea, să-i aduci orice este nevoie pentru a fi un copil sănătos. Aşa că, măcar puţin înţeleg prin ce trec părinţii lui Sebastian.

Sebastian nu aude. Nu aude glasul mamei, al tatălui. Nu aude cuvintele lor de iubire şi nici melodia pe care aceştia o ascultau mereu, inclusiv în perioada în care bebeluşul era în pântecele mamei. 

Sebastian are nevoie de implant cohlear la ambele urechi. El a fost diagnosticat cu Hipoacuzie Neurosenzoriala Bilaterală Profundă. Pentru intervenţie, părinţii trebuie să strângă, până în toamnă, 25.000 de euro. O avere.

Cei care doresc să-l ajute pe Sebastian pot face donaţii în conturile:

RON: RO26 RNCB 0083 1406 9600 0001 EURO: RO07 RNCB 0084 1406 9600 0002 USD: RO77 RNCB 0084 1406 9600 0003

  Cod Swift: RNCB ROBU

Titular cont: Sfarti Sebastian-Alexandru

Mai multe detalii puteţi afla de la mama lui Sebastian: Eliza Sfarti 0727 554 505 (contact@helpsebastian.org)

Mai multe detalii despre Sebastian puteţi să citiţi aici:

http://helpsebastian.org/

Vă mulţumesc.