S-a dus. Ultimele picături din Summit le-am simţit astăzi, aproape de ora 17.00. "Greii", îşi luaseră deja zborul, şi în aer plutea aşa...o stare de relaxare. Domnii de la SPP nu mai păzeau pista cu ochi de vultur, iar ziariştii nu mai erau daţi afară din clădirea Salonului Oficial al Aeroportului Otopeni. În plus...aveam ceai şi cafea la discreţie. Un deliciu de care ne-am bucurat, numai în prima zi, până la prânz. În momentul în care mai mulţi angajaţi ai aeroportului au început să ia gardurile din faţa noastră, desfiinţând astfel ţarcul în care stătea presa, eram sigură : Summitul s-a terminat. Nu mai pleacă nimeni! Pleacă doar maşinile SRI care au stat non-stop în apropierea pistei. M-am uitat spre clădire - nici lunetiştii nu mai erau în post.
Ultimele două live-uri. Ziua e pe terminate. Ziariştii încep să plece unul câte unul. Penultimul live. Îmi simt gâtul tot mai umflat. A cedat de ieri seară. Nu am mâncat mai nimic, dar noroc cu gâtul, oricum nu mi-e foame.
Mai iau un ceai. Bun, bun de tot. De fapt, sunt servită cu un ceai de doamna care se ocupă de protocol. Primesc şi lămâie. Mă afund în canapeaua albă de piele şi privesc pe sub geană ultimii delegaţi întârziaţi, care aşteaptă să plece. Unul dintre ei doarme. Sărăcul, mă gândesc. Şi el, e ca noi, obosit.
O asistentă SMURD întreabă pe şoptite dacă mai pleacă cineva. Mai sunt, îi răspunde la fel de încet femeia care serveşte ceai. Mă întreb de câte ore o fi tânăra în post, pentru că ambulanţele au stat oricum tot timpul în aeroport.
Doi americani sunt prietenoşi. Şi ei par relaxaţi. Ne întreabă ce semnifică steagul nostru. O colegă ziaristă îi întreabă ce au făcut la Summit. Râd. Era evident. Nu pot să spună.
Mă întorc pe pistă. Mă aşez pe cutia cu aparatură. Limuzinele preşedintelui american, George W. Bush sunt înghiţite de burta unui avion militar. Aeronava decolează.
Stau încă cu ochii pe intrarea în aeroport. Să nu mai apară vreo coloană. Să nu scap pe cineva. Din când în când, mai apare câte un angajat care ţine în mână dispozitivul pentru controlul anti-tero al maşinilor din coloanele oficiale. Tresar. Nu e nimic, îmi spune operatorul. Aseară, însă, înainte de a veni Putin, când în aeroport era alarmă cu bombă, un lucrător verifica boscheţii iar altul, cu un dispozitiv ciudat se tot plimba încoace şi încolo.
Ambulanţele şi maşinile de pompieri, nu ne mai dau nici ele emoţii, ca ieri, în momentul în care avionul Maltei a revenit pe pistă, după 20 de minute de la decolare.
Câţiva stropi alerţi de ploaie. Uite, organizatorii au avut noroc, mă gândesc iar. Nu a ieşit curcubeul dar nici nu a fost vreme proastă.
Doar trei televiziuni. Fiecare dă ultimul live. Nu mai stăm pe masă, la circa un metru şi jumătate înălţime, rămânem "la sol".
Pe masă nu mi-a plăcut deloc. Cred că am rău de înălţime, nu ştiu, nu mă simt în singuranţă dacă stau pe ceva instabil.
Gata. Strângem. Ieşim în DN1. Nu mai sunt coloane interminabile de maşini. Culoarul unic a fost desfiinţat.
Şi în plus...sunt liberă în weekend!
