Vacanţa pe scurt.

Am fugit câteva zile în concediu. Am evadat şi am regăsit pentru câteva clipe lumea copilăriei. Mi-am amintit alături de nepotul meu, elev în clasa întâi JOCUL. Banalul "Nu te supăra frate". Am realizat şi cât de puţină experienţă am la puzzle. Deşi are un sfert din vârsta mea, Adi (aşa îl cheamă pe nepotul meu) îmi dă lecţii. Eu mă uit cruciş la zecile de bucăţele de carton care trebuie să-şi găsească perfect locul în scena de desen animat. Caut mult şi le găsesc locul după multe încercări. Adi, le nimereşte aproape din prima şi îmi arată jucăuş cum povestea prinde viaţă în mâinile lui.

Apoi îmi strecoară în faţă o planşă de colorat. Să vedem care colorează mai frumos, zice el. Trezesc ceva din simţurile mele adormite şi mă străduiesc să pun pe foaia de hârtie ceva din lucrurile învăţate demult - lumină, culoare, umbră.

Vezi, zice Adi. Nu ai venit la mine degeaba. Ai învăţat şi tu să te joci.

Avea dreptate. Am uitat demult jocul. Bucuria.

Am regăsit ceva şi din adolescenţă în concediu. Am aruncat un ochi peste amintiri - cutiile cu scrisori. Nu ştiu de ce fac asta, de fiecare dată când merg acasă. Poate pentru că îmi place să mă întorc în timp.

Am primit şi un cadou de suflet - scrisorile pe care le-am scris acum 10 ani unei prietene. Ea a fost pentru mine un fel de jurnal, într-o perioadă grea a vieţii mele, când ziua nu mai era zi şi nici noaptea noapte.

Scriam atunci că nu am bani de timbre şi că nici nu puteam vorbi la telefon. Pe fix. Acum mi se pare stranie ideea - cum adică să nu ai bani nici de timbre??? Uitasem asta. Şi mi se pare ireal. Dar aşa era.

Am frunzărit şi câteva dintre scrisorile pe care le-am primit de la prietene în primul an de facultate. De abia cunoscusem ideea de libertate dar mă simţeam total pierdută în Bucureşti, un oraş al haosului. Totuşi atunci aveam nevoie de atât de puţin pentru a fi fericită.

Am citit şi câteva cărţi în scurta vacanţă.

Am reţinut două idei. Ştiu că pentru unii Coelho e un scriitor controversat. Dar mie îmi place. Şi mi-a plăcut ideea de bază din "Brida". Aceea că sufletul pe parcursul mai multor încărnări se divide şi de aceea într-o singură viaţă poţi să întâlneşti MAI MULTE PĂRŢI. Aşa se explică de ce iubeşti de mai multe ori într-o singură viaţă. Desigur cei care au şansa să se regăsească.

Mi-a plăcut şi ideea romanului "Încă o zi". Pe scurt, un jucător de baseball care a cunoscut strălucirea sportivă pentru scurt timp şi şi-a distrus viaţa în alcool se hotărăşte să se sinucidă. Fiica lui îl dispreţuieşte aşa de mult încât nu-l cheamă la propria nuntă. Bărbatul provoacă un accident. Trece printr-un fel de transă şi îşi regăşeşte mama moartă. Mama pe care nu a apreciat-o suficient în timpul vieţii. De la a cărei aniversare a fugit minţind pentru un meci. Povestea e mai complicată. Dar mi-a plăcut ideea. Ce ai face dacă ţi s-ar da încă o zi alături de cei pe care i-ai pierdut. Le-ai spune poate că îi iubeşti mai mult, le-ai cere iertare pentru greşeli, ai repara tot ce ai stricat printr-un imbold al încăpăţânării.

Eu cred în viaţă dincolo de moarte. Mai trebuie spus că personajul din cartea asta îşi revine după accident. Nu ştiu dacă e după un fapt real deşi eu cred că da.

Cam atât din concediu.

Frământări

Zilele astea am atitudine de Sisif. Urc întrebările până în vârful dealului, culeg pe drum nervii, supărările, frustrările le încâlcesc pe toate într-un ghem pe care nu îl pot descrie, mă cert cu toţi, dar mai mult în somn, mă rog, plâng, iert, urăsc, iar iert, iar urăsc, simt furia cum îmi tulbură simţirile, apoi neputinţa, mă supăr că sunt slabă de înger, că nu pot fi indiferentă, ajung sus, acolo mă decid să uit, să iert, să rabd, să aştept dar ghemul ajunge din nou la poalele dealului şi căutările, întrebările se reiau iar şi iar, la nesfârşit...

Mai bine

După multe zile proaste, astăzi mă simt mai bine. Şi psihic şi fizic. E drept azi noapte m-am trezit de câteva ori. O dată pentru că mă durea în coşul pieptului, o dată pentru că am visat urât şi o dată din cauza unei muşte nenorocite care se plimba între draperie şi perete şi mi-a dat senzaţia că umblă cineva prin cameră.

Sper totuşi ca ziua să nu se înscrie în categoria "începută bine, terminată prost". Pentru că am mai spus asta, de multe ori pentru mine zilele care încep rău se termină bine şi invers.

Vreau ca ziua să fie inclusă în seria "începută bine, terminată la fel".

Analize

Există o vorbă populară - "am intrat bou şi am ieşit vacă". Cam aşa a fost şi vizita mea la medic. Deci, nu şi nu! Am mai zis, dar m-am mai convins o dată. Dacă umbli prin spitale te îmbolnăveşti instantaneu.

M-am dus la medic la prima oră. 7. Dimineaţă. Pentru mine dimineaţa devreme înseamnă şi ora 8, darămite 7. Am scăpat de acolo cu indulgenţă, aproape de 12.

La coadă am auzit poveşti cu vampiri - medici uituci care au uitat în burta unei doamne, la operaţie o ditamai foarfeca. Pentru exemplificare, doamna vorbăreaţă a scos foarfeca din geantă. După ce a trecut pe lângă moarte o păstrează ca amintire.

Am stat cam trei ore la coadă, numai la endoscopie. L-am privit cu atenţie pe fiecare om care ieşea din cabinet. L-a durut, nu l-a durut, asta îmi stăruia pe buze. Unii erau ageri, semn că nu era atât de rău.

Nu ştiu cum a fost la ei, dar la mine a fost groaznic. Am ieşit clătinându-mă şi cu lacrimi în ochi. Cred că i-am speriat pe bieţii bolnavi care aşteptau şi ei la coadă, ca şi mine. O doamnă a venit după mine speriată să mă întrebe cum a fost.

Ce să-i spun????

Una peste alta, endoscopia a ieşit bine, ecografia a ieşit bine. Deci nu am nimic!!! Doar dureri de stomac de şase ani. Şi greţuri şi dureri de cap de la fiere. Teoretic sunt sănătoasă. Practic...

Sunt un caz rar. Se poate ca la mijloc să fie vorba de esofagită de reflux (cred că aşa se numeşte) sau nu ştiu ce problemă la fiere. Nu ştiu. Deocamdată încep un tratament. Şi regim. Mi s-au recomandat şi două zile de internare pentru nişte analize suplimentare. Deocamdată nici nu mă gândesc.

Sincer mă bucur că nu am nimic grav. Dar sunt nervoasă pentru că nu înţeleg de ce pe mine mă doare stomacul de ani de zile, nu pot să mănânc fructe, nu pot să beau sucuri acidulate dar analizele sunt perfecte. Aşa că, încă nu ştiu care e cauza stărilor de rău.

Mâine merg la medic

Stomacul meu a învins. Mâine merg la medic. De ce mi-a fost frică nu am scăpat. Mi-e frică de mor de endoscopia aia nenorocită. Dar voi închide ochii. Tot ce pot să sper e să treacă repede.

Cea mai urâtă aniversare

Cea mai urâtă aniversare a fost cea de ieri. Nu ştiu cred că am făcut la 29, depresia pe care unele o fac la 30. Nu ştiu, nu ştiu. Poate că asta a fost. O furtună de care mă voi scutura în câteva zile.

Ieri m-am uitat din nou la oameni cu ochi mari şi le-am văzut URÂŢENIA în toată măreţia ei. Iar m-am înfiorat şi am simţit nevoia să fug. Să fug şi să nu mai cunosc pe nimeni. Să nu mai ştiu de nimic. În orice caz să scap de cei îmbrăcaţi în acele năravuri dezgustătoare.

Observ că scârba îşi poate depăşi propriul prag. Că are noi şi noi, paliere. Şi că mai poate încă să-mi ofere senzaţii care să-mi paralizeze de frică, simţurile. Sau dimpotrivă, să mă facă să mă urc pe pereţi.

Îmi pare rău însă că nu am putut să răspund la toate telefoanele celor dragi. Chiar nu am putut. Fie pentru că nu puteam răspunde, fie pentru că plângeam, fie pentru că eram sugrumată de nervi.

Îmi pare rău că unora le-am răspuns poate în doi peri, că nu am avut energie să le mulţumesc sau chiar i-am alungat repede.

Îmi pare rău pentru toate astea. Şi sper să mă ierte cei care se regăsesc în această categorie.

Dilemă

Ceva se repetă. Nu ştiu ce. Un sentiment anume. Parcă e o scenă de acum patru ani. Se spune că în viaţă se repetă lucrurile nerezolvate. Întâmplările din care trebuie să tragi o anumită învăţătură. La naiba, lucrurile bune nu se repetă niciodată! Doar sentimentele rele, apăsătoare. Senzaţiile stranii şi oamenii ciudaţi.

Într-un fel sau altul trebuie să ies din cerc. Dar cum? Cum?

Bali

Zilele acestea am un nou obiectiv: să plec în Bali. Am descoperit obiectivul ăsta întâmplător, după ce am citit o carte scrisă de o americancă care a plecat într-o călătorie timp de un an pentru a se cauta pe sine şi pe Dumnezeu.

Nu ştiu dacă aş pleca în Bali ca să mă regăsesc pe mine. Dar visez la o lume exotică, cu palmieri şi ritualuri neînţelese, un Paradis al zilelor noastre.

Deocamdată nu ştiu dacă este posibil să ajung acolo. Desigur dacă îţi doreşti cu adevărat orice se poate împlini. Deocamdată calculele cântăresc destul de greu şi călătoria pare prea scumpă pentru posibilităţi.

Dar cine ştie ... câte se mai pot întâmpla până la anul...