Doar iubirea învinge moartea...

Hristos a Înviat!

Se spune că e suficient să faci un pas spre Dumnezeu, iar Dumnezeu îi va face pe ceilalți, până la tine. Așa cred că e și atunci când vrei să faci o faptă bună. E suficient să vrei, să te rogi, iar de acolo de Sus vei primi atât de mult ajutor, încât nici nu ai sperat vreodată.

Știam asta, dar am avut ieri ocazia să-mi reamintesc. Așa că punctez aici acest aspect, ca nu cumva să uit vreodată, ce daruri minunate primim atunci când vrem să dăruim. Pentru că noi de fapt primim daruri, atunci când facem o faptă bună. Primim bucurie, primim lecții de viață, parcă suntem mângâiați de îngeri și purtați așa, pe aripile lor. Senzația aceasta am mai avut-o doar atunci când am început să merg cu vreo cinci, șase ani în urmă, prin spitale, la copilașii bolnavi de cancer. Nu știam dacă voi rezista să văd atâta suferință și m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să pot face asta. 

Și de câte ori mergeam acolo pluteam. Știu că pare paradoxal, ceea ce scriu dar simțeam că pot dărui din mine, din sufletul meu, din inima mea, simțeam că pot mângâia și aduce zâmbet pe chipul celor care treceau prin clipe cumplite. 

Apoi, când plecam, gata! Eram sleită de puteri, mă lovea parcă cineva cu leuca în cap, eram leșinată de energie, uneori chiar cădeam la pat și zăceam câte o zi întreagă, după marile acțiuni. Plus că erau anumite cuvinte, gesturi, expresii care mi se lipeau de suflet. Și inevitabil acolo au intrat pentru totdeauna și câțiva dintre copii. 

Anul acesta de Paște mi-am dorit să aducem mângâiere acolo unde sunt mame care dau viață și care luptă pentru pruncii lor, născuți prematur. 

Am trecut de două ori prin asta. O dată cu Sofia. Apoi cu Nicolae. Am cunoscut multe sentimente, am trecut prin apă și prin foc, în același loc. În același spital. Și nu credeam niciodată că voi mai putea să calc în locul în care mi-a murit primul copil. Lumina ochilor mei! Dar am putut! Și mai mult decât atât, Dumnezeu m-a întărit să trec din nou, cu Nicolae prin emoțiile mamei care-și vede copilul la terapie intensivă, ajutat de aparate să respire.

Totul a avut cu siguranță o pedagogie. Minunea e prea mare ca să poată fi exprimată în cuvinte. Minunea că Nicolae, născut prematur la 34 de săptămâni și 4 zile și doar 1900 de grame a venit pe lume chiar în ziua în care Sofia a trecut la Domnul. Și că acum e bine. Perfect. Poate a fost nevoie să mă întorc în ceea ce pentru mine a fost un Iad, ca să mă vindec, măcar parțial de o traumă ce și-a lăsat pentru totdeauna amprenta pe sufletul meu. Nicolae nu doar că s-a născut în aceeași zi în care Sofia a trecut la Domnul. Eu am stat după naștere în același salon, în care am stat și cu trei ani în urmă, Nicolae a fost tratat de medicul care a tratat-o pe Sofia și tot așa...

Aproape o lună și jumătate de spitalizare cu Nicolae a însemnat pentru mine să retrăiesc drama mea de multe ori. Prin ochii mamelor care și-au vegheat copiii, născuți înainte de vreme. Patru dintre cei care au luptat pentru viață, în aceeași perioadă în care a stat și Nicolae în spital sunt acum alături de Sofia, în Rai. Și nu doar această durere. Ci și alte spaime, complicate, mai complicate decât le vezi uneori doar în filme.

Închei această paranteză mare. Și revin. Știu cât este de greu să stai în spital, cu un prunc de câteva sute de grame, poate mai mult și să te rogi neîncetat să trăiască. Să fie sănătos. Să-l iei acasă și să ieși cât mai repede pe poarta spitalului. De aceea, anul acesta de Paște mi-am dorit mult să facem o mică bucurie mamelor cu bebeluși prematuri care sunt internate în Spitalul Polizu. Chiar dacă de câte ori intru pe holurile de acolo sunt cuprinsă de sentimente amestecate. Doar iubirea poate învinge moartea. 

Cincizeci de cărți cu minunile făcute de Sfântul nostru drag ("Sfântul Efrem cel Nou, tămăduitorul trupurilor și al sufletelor", editată de asociația noastră), pască (50 de bucăți) și cozonaci de casă (50 de bucăți) (cumpărate din fondurile asociației noastre, Asociația "Sfântul Nicolae și Sfântul Efrem cel Nou", de la doamna Mihaela Burcea de la Pitești) și lalele cumpărate din bănuții dăruiți de o doamnă cu inima mare din Canada. Acestea au fost darurile. Simbolice. O mână de prieteni buni ne-au însoțit: Alice, Andrei, Georgiana și Adi. 

La spital am primit sprijin de la o doamnă asistentă care mă știa încă de când am născut-o pe Sofia. Mulțumesc! Am vizitat pe rând, mămicile de prematuri. Într-un salon am cunoscut o mămică fericită că Sfântul Efrem o "vizitează". Avea evlavie mare la acest Sfânt iar pruncul ei va purta numele de Efrem. 

Am lăsat un pachet și pentru o mămică ce se afla în terapie intensivă, tocmai născuse. Am aflat ulterior, cu bucurie, că și pruncul ei se va numi tot Efrem! Sfântul Efrem ne face mereu surprize! Slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Într-un alt salon ne aștepta o mămică singură. Cu doar o zi în urmă îi murise bebelușul. Cântărea 670 de grame, un pic mai mult decât Sofia. Am simțit cum durerea ei îmi sfâșie inima. Am stat puțin de vorbă. Nu știu cât am reușit să o alin, dar sper ca Sfântul Efrem cel Nou să o ajute și să ajungă că sufletul ei, prin cărticica pe care i-am lăsat-o.

Am împărțit cărți și cozonaci și câtorva mămici care așteptau să nască.

Următoarea noastră oprire a fost la Maternitatea Giulești. Aici, Sfântul Efrem cel Nou ne-a mai făcut o bucurie. Am cunoscut o mămică cu tripleți care își dorea mult să nască de ziua Sfântului Efrem, adică pe 5 mai. Dar Bunul Dumnezeu a rânduit să nască de Sfântul Calinic, pe 11 aprilie. Iar copilașii ei sunt bine. Probabil vor pleca în câteva zile acasă.

Cum ne rămăseseră daruri destule ne-am gândit să ducem cozonăcei parfumați și la copilașii internați în Spitalul Grigore Alexandrescu. Am ajuns la spital (eu personal nu cunosc deloc acest spital), nu prea știam pe unde să ne învârtim, holurile erau cam pustii, am vorbit cu un medic, care nu ne-a lămurit prea mult, am vrut să mergem la terapie intensivă, dar am înțeles că acolo copilașii sunt internați fără părinți, deci nu am fi avut acces. Și în timp ce ne tot codeam ce să facem, Adi și Andrei au auzit pe holul de la etaj glasuri care cântau: "Hristos a Înviat". Așa ne-am întâlnit cu părintele Peiu, părintele spitalului care mergea la micii pacienți, însoțit de câțiva credincioși. Dânsul ne-a și îndrumat spre secțiile unde erau copii internați, unii în stare gravă chiar. Eu am luat-o ca pe un semn binecuvântat.

Așa am ajuns să împărțim daruri pe secția de Arși, la Chirurgie și Ortopedie. Cel mai emoționant a fost la copilașii arși. Unii erau "împachetați" precum mumiile. Doar ochii li se mai vedeau. Alții plângeau de durere. Pe secție au intrat doar Georgiana și Alice. Și au ieșit de acolo, tulburate.

Peste tot am fost primiți cu dragoste de personalul medical. Mare minune! M-am bucurat de fiecare "întâmplare" care ne-a arătat încă o dată cât de mult ne poartă tuturor, Bunul Dumnezeu de grijă.

Ultimele bucăți de pască le-a dus Georgiana la niște familii fără posibilități din Pantelimon. 

Vă doresc tuturor să aveți în continuare zile de sărbătoare binecuvântate! 

P.S. Mai multe fotografii de la micuța noastră acțiune puteți să vedeți aici:
https://www.facebook.com/pg/inmemoriasofiei/photos/?tab=album&album_id=1068899756587988

Respiraţie

Nu mai e timp. Zilele trec şi nopţile. Cu aceeaşi cadenţă rapidă şi respiraţii tulburate de trăiri îngropate.
Plămânii nu pot ţine durerea. Şi uneori o dau afară sacadat.
Încerc să cuprind golul. Inspir. Expir. Inspir. Expir.
Poate aşa golul va deveni plin.
Dorul...

"Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin..."

- scrisoare către Sofia (XI) -

De ce mai plâng, nu știu.

După ce am citit cartea aceea despre vămi ("Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor", Protos Nicodim Măndiță, editura Agapis) am înțeles că ai zburat, ca o săgeata luminoasă spre Rai, fără să mai vezi fața hidoasă a demonilor. Fără să mai treci prin paleta aceea cumplită de scârbe și frici. Și nu e puțin lucru.

Doar Sfinții, Mucenicii și pruncii nevinovați ajung așa, la Domnul. Pe o "autostradă" luminoasă, fără obstacole sau alte piedici. Alături de îngerii luminoși, într-o bucurie greu de cuprins cu mintea noastră de oameni.

Am înțeles în sfârșit că ești Acolo. Am simțit după doi de ani de la despărțire, ceea ce știam numai rațional. Îmi închipuiam doar cu mintea. Și m-am bucurat mult. Am simțit o alinare greu de explicat în cuvinte. 

Atunci am spus că nu mai plâng. Că vreau să fiu în sfârșit mama pe care ți-ai dorit-o. Așa... ca un stâlp. O mamă care nu se plânge.   Care acceptă și se împacă cu crucea ei. Fără să cârtească. E drept, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta și nu pot promite că se va și întâmpla. Să accept că eu sunt mamă doar în acest fel. Mamă, prin despărțire. Mamă, prin iubire la distanță. Pot să mă străduiesc însă. De dragul tău. Să ridic un zid dincolo de care să nu mai treacă nimic. 

Dar tot mai scap câteva lacrimi. Tu să știi că eu nu vreau să plâng. Pentru că îmi doresc să te bucuri de tot ce este acolo, fără ca lacrimile mele să-ți aducă vreo întristare. Vreo apăsare. Voi încerca să nu-mi mai doresc obsesiv să te revăd în vise. Voi accepta.   

Privește-mi te rog lacrimile, atunci când sunt, ca pe o neputință de om și de mamă. 

P.S. Eu încă mai văd că tu aici, ai treaba ta. Aflu vești și văd că "faci" lucruri. Că ai mișcat un suflet, că ai ajutat o mamă sau un prunc. Cum, numai tu știi. Dar eu mă bucur. 

Scrisoare către Sofia (X) - doi ani în cer

În fiecare zi e greu. Uneori reușesc să-mi păstrez veselia, puterea, energia. Alteori dorul de tine mă copleșește.

Nu prea mai pot să mă uit deloc la filme. La niciun fel de filme. Plâng și la comedii și la drame. Nu mă întreba de ce. Dar eu găsesc la fiecare câte un motiv să plâng.

Mâine se fac doi ani de când te-ai născut în cer. Te-ai născut în lumină. 

Tot mâine plecăm. Sunt două lucruri incompatibile cu ceea ce simt. Dar te luăm și pe tine cu noi, pentru că tu ești mereu cu noi, și ziua, și noaptea, și în toate diminețile. Mă gândesc câtă bucurie aveam cândva pentru lucrurile astea. Și cât de greu pare totul acum. 

Nu știu cum ar fi fost dacă...

Dacă erai aici, fizic. Nu am voie să întreb și regret de câte ori îmi mai scapă câte-o întrebare prostească, de om mărunt și lipsit de credință. Îmi vine să-mi mușc buzele pentru că mă ia gura pe dinainte.

Dacă aș avea credință cât un bob de muștar aș reuși să mulțumesc. Să văd bucuria în lipsă. În golul imens să văd și nuanțele.

Nu am. Nu sunt. Nu pot. 

Starea de așteptare mă face să mor puțin în fiecare zi. Aștept. Orice. Un semn. O imagine. Un vis. Știu. Nu vrei asta. Nu mă vrei prinsă între două lumi.

Azi e ziua lui tati, mami. E ziua lui. Și nu o să uit niciodată că      m-am rugat să nu te duci în Cer, de ziua lui. Iar acolo Sus dorința mi-a fost ascultată. Nu voi uita cum ai căscat și ți-ai întins piciorușele cu doi ani în urmă, de ziua lui. Erai mai bine. În acele clipe, erai mai bine. Am simțit că acesta a fost răspunsul la rugăciunile mele. Sau poate doar o mică alinare înainte de ceea ce avea să urmeze.

Mă tot gândesc la Sfinții care și-au jertfit copiii pentru credință. Ce inimă tare au putut să aibă, mami! 

Avem în față un drum lung sau scurt. Bunul Dumnezeu știe. În fiecare zi mă gândesc la momentul acela. Al trecerii. Sper să ne găsească pregătiți. Spovediți curat și împărtășiți. Tot mai mulți oameni tineri mor, mami. Pe neașteptate. Și mulți nu au avut niciodată un părinte duhovnic...

Scrisoare către Sofia (IX)

sursa foto: dojoblog.ro

Lasă-mă să plâng, mami, nu că nu aș mai fi plâns demult. 
Lasă-mă să plâng și să tac.
Să tac.
Pentru că nu știu ce ar mai fi de zis.
Mă doare să văd copii plecând.

Citesc o carte. 
Poate la finalul ei voi reuși să mulțumesc cu adevărat.
Poate mă va învăța să mulțumesc, chiar și pentru despărțire.
Jumătatea de inimă care lipsește mă face să o simt mai bine pe cea care a rămas.
A rămas doar partea aia care doare.

Nu mă plâng, mami.
Nu vreau să mă plâng. 

Ai o mamă egoistă. Foarte egoistă. Ar fi vrut să te aibă aici...

Crucea nu e niciodată mai grea sau mai ușoară, decât poate sufletul să ducă.
Dar tot aștept.
Asta nu am învățat. 

Zilele nu sunt decât o continuă așteptare.
Doar oboseala mai taie din suferință. 

Apoi lacrimile curg iar. 
Zilele nu se opresc. 

Când va fi timpul sper doar să fiu pregătită. 
P.S. Pisica ta e bine. 

Scrisoare către Sofia (VIII)

sursa foto: cuvantul-ortodox.ro

Lasă-mă să-ţi sărut tălpile mici şi goale, care aleargă prin iarba umedă de rouă. Acolo unde tu eşti fericită, atât de fericită cât eu nu voi putea simţi vreodată. 

Lasă-mă să te strâng în braţe, să-ţi sărut ochii mari şi părul care miroase a soare. 

Lasă-mă să cred că fetiţa aceea din visul de acum două nopţi, cu chip luminos şi năframă, în port popular, care mi-a ieşit în tinda bisericii ticsită de oameni eşti chiar tu. Tu eşti cea care mi-a primit lumânarea aprinsă şi ai rostit o rugăciune care m-a pus pe gânduri. Mă gândeam că, uite când primeşti o lumânare trebuie să spui o rugăciune. O anumită rugăciune. M-am chinuit s-o reţin. Dar dimineaţa nu am mai ştiut decât că lumina aceea ajunge Sus, şi de acolo, rugăciunile vin de la tine înapoi, jos. Acesta este cadoul tău. 

Rugăciunile sunt cadoul tău. Chiar dacă dorul nu se stinge niciodată. Chiar dacă braţele rămân goale. Chiar dacă pătuţul tău portocaliu există numai în memoria mea afectivă. 

Nu pot să înţeleg oamenii care fură de la mormântul tău. Ce vor face cu micile felinare pe care le-am pus special ca să-ţi lumineze dulce, mormântul? Ce vor face cu floarea pe care ai primit-o cadou, cu ghiveciul cu lavandă desenată discret? Şi cu jucăria de lemn care reprezenta o fetiţă micuţă?

Un an şi nouă luni s-au scurs de la ultimul tău drum, pe care l-am făcut împreună, în trecerea ta pe pământ.

Nici acum nu o să pot să înţeleg cum jucăria de pluş pe care am primit-o în ziua aceea are inima cusută, afară?! De ce tocmai acea jucărie? Ursuleţul tău doarme, mami, cu ochii închişi, pe veci, pentru că nu mai are inimă. El primeşte îmbrăţişările mele. Apoi se odihneşte în coşul tău care e tot mai plin, de lacrimi.

Iubire între cer și pământ

Astăzi i-am simțit pe toți aproape. Pe ea, pe ei, pe toți prietenii pe care i-am ținut timp de o respirație de mână, spre final, pe moșii și strămoșii noștri, chiar și pe cei cărora nu le știm decât numele. Iubirea e de mai multe feluri. În rugăciune, Cerul pare uneori că se apropie, coboară, ca un fâlfâit de pasăre. Cât să simți că aici, nu ești decât într-o călătorie. Și că la destinație ar putea fi ceva atât de frumos încât nimic din ce e tactil nu te-a făcut să simți vreodată. Astăzi a fost soare și liniște. Cineva ne-a sărutat pe frunte, de Sus.

Cu tine

De câteva nopţi am impresia că vorbesc cu tine în vis. Dimineaţa nu-mi amintesc absolut nimic şi totuşi am senzaţia că am vorbit toată noaptea.

E o senzaţie stranie şi îmi vine să mă întorc din nou în lumea viselor deşi la trezire nu mai ştiu nimic. Dar rămân cu vaga senzaţie că sunt mai bogată după întâlnire. E o bucurie dulce amară.

Poate într-o zi voi avea ocazia ca întâlnirea să aibă cuvinte şi formă. Şi mai ales... să nu se topească ci să rămână desenată clar, în memorie.