Nu ai cum să ajungi la Barcelona şi să nu te îndrăgosteşti iremediabil. Oraşul ăsta ţi se lipeşte de suflet ca marca de scrisoare.
La Rambla cu forfota ei, casele de turtă dulce din parcul Guell, magicianul Gaudi, maestrul Picasso, liniştea din catedrală, magazinele nenumărate, fântânile care cântă, uşurinţa cu care te orientezi, vegetaţia luxuriantă, oaza de gotic, frenezia turiştilor, pădurea pietrificată de la Sagrada Familia, sculpturile religioase pline de forţă de pe faţadele ei, vizionara casă Batllo cu mica încăpere în care e reprodus susurul apei, balcoanele contorsionate din fier forjat de la Pedrera, pereţii pictaţi ca o mătase fină, mobilierul ca operă de artă, lucrările lui Miro în care golul dă viaţă plinului sunt doar câteva dintre motivele pentru care m-aş întoarce oricând.
Sunt multe de spus. Dacă ar fi să fac un top cel mai mult mi-a plăcut Casa Batllo. I-am spus în semn de alint Batloiţa. Pentru că am rămas aşa... fără respiraţie admirând-o. Un sentiment pe care nu l-am trăit nicăieri. Nicăieri la fel. M-am simţit ca într-o lume a extratereştilor. Nişte fiinţe extrem de evoluate desigur şi cu un simţ estetic peste măsură. Gaudi a fost un vizionar. Aşa cred eu. În casă totul pare desprins dintr-o lume fantastică în care lucrurile se unduiesc, plutesc, în care nu există colţuri ci doar chemare spre visare. Pereţii pictaţi în griuri colorate, geamurile rotunjite, lumina care îmbracă atmosfera într-o haină diafană, mozaicurile care transformă faţadele într-o lume a basmului şi acoperişurile din solzi coloraţi totul îţi încântă simţurile. Până şi designul unui banal mâner de fereastră îşi găseşte perfect locul în întreg, contribuind la misterul şi farmecul ansamblului. Cuvintele sunt puţine şi bucuria imensă.
Mi-a plăcut atât de mult, încât Gaudi a trecut în viteză în topul listei iubiţilor mei artişti. Aşa îi numesc eu.
Pentru mine el este un geniu. Îi cunoşteam opera, dar văzută de aproape am realizat cât de revoluţionar a fost dar şi cât de moderne îi erau viziunile.
Am avut şi alte bucurii în vacanţă. Corul îngeresc de la Monserrat m-a făcut să mă gândesc pentru prima oară că dacă aşa cântă în Rai aş vrea să merg mai repede acolo. Poate e o prostie dar aşa am simţit.
Bateriile le-am încărcat şi în staţiunea Calella, pe străduţele înguste pline de magazine cu suveniruri şi haine. Dar şi pe plajă, unde doar valurile tulbură gândurile.
