- Scrisoare către Sofia, IV -
Draga mea,
Toată liniştea din lume o găsesc la tine în cimitir. Aerul rece și rarefiat îmi alină inima. O curăță de orice amăgire.
Duminică, o brumă îngheţată se lăsase peste mormântul tău, îmbrăcat în crenguţe de brad. Tu erai acolo, cu noi.
Vin sărbătorile. Am încercat să fugim de agitaţia din supermarketuri. Mă obosește îngrozitor goana asta nebună. Am încercat să cumpărăm cadourile din timp.
Nu am îmbrăcat nimic în nimic. Avem doar o coroniţă de brad, şi aia primită, pe care am aşezat-o la uşa de la intrare. La geam am pus un şirag mic de globuri roşii, o căsuţă felinar şi o lumânare în formă de brăduţ. Este suficient pentru noi.
Mi-aș fi dorit să fie primul nostru Crăciun, cu tine.
Mă gândesc câtă bucurie este acolo, la tine, în Cer! Acolo colindă toate cetele îngereşti. Dacă aici pe pâmânt colindele mă fac să plâng, mă întreb cum se aud acolo sus, glasurile îngereşti?
Mi-e dor de tine. Chiar dacă nu am mai apucat să-ţi scriu. Mi-e dor şi mă doare fiecare vis de noapte. Am început să urăsc visele, pentru că niciunul nu mi te aduce şi pe tine.
Tot în stare de așteptare sunt. Știu că trecutul nu se mai întoarce, rațional înțeleg că tu ești într-o stare de fericire pe care noi nu ți-am fi putut-o oferi niciodată, dar eu tot mai aștept încă. Te aștept chiar dacă lunile se rostogolesc una după alta, iar viața merge înainte cu bune și rele. Te aștept pe tine și în același timp aștept ceva nedefinit. Aștept să vină la mine cineva într-o zi și să-mi încredințeze un secret. Unul care să aibă puterea unei revelații.
Mami, mi se pare că nu pot să mă ridic suficient. Limitele sunt atât de multe, încât binele nu are suficient loc ca să devină copac.
Mă simt vinovată adeseori când râd. Mă simt vinovată deși poate tu chiar așa vrei să mă vezi, râzând.
Încerc să plâng mai puţin. Să nu mă las pradă durerii. Aproape că mi-e teamă uneori să mă întorc în acel loc. În acel loc din inima mea în care mocneşte durerea aceea sângerie. Mi-e teamă să mă întorc în acel loc al durerii pentru că am clipe în care mi-e frică să nu mă înghită.
Prefer să rămân la suprafață, pe sârma subţire şi fragilă. Să fac câte-un pas tremurat, apoi încă unul, la fel ca o balerină începătoare, de la circ, care se teme.
Prefer să mă uit mai mult înainte şi să nu privesc în jos, ca să nu cad. Am clipe în care alunec. Mami, tu ştii exact care sunt clipele mele în care alunec. Tu vezi și când reușesc să-mi păstrez echilibrul și când alunec iar inima mi se zdrobește de pământ. Uneori stau aşa nemişcată, alteori plâng fără cuvinte sau stau chircită, ca un copil neiubit.
Cele mai triste sunt zilele intermediare. Cele în care am o stare de mâhnire. Nici nu urlu, nici nu-mi vine să râd. Sunt doar mâhnită și nu am chef să vorbesc.
Mi-am ocupat timpul la refuz. Poate că ăsta este un mod prin care avansez pe sârmă. Iar timpul va trece mai repede, spre o altă stare sau etapă. Sau poate este doar o minciună. Poate că aşa mă mint puţin câte puţin, în fiecare zi şi într-o zi o să cad de pe sârmă fără să mai pot relua exerciţiul de echilibristică, niciodată. Prefer să cred că am alunecat totuşi, de suficiente ori, până acum. Şi întâmplarea nu o să se mai repete.
Vin sărbătorile, scumpa mea. Și brad nu vom face nici anul acesta. Ar fi fost primul an cu brad, în casa noastră. Primul an cu globuri și cu plânset de copil. Tu acum doar zâmbești. Ne zâmbești nouă și tuturor celor care te pomenesc...
