Anul vechi în 11 cuvinte

2009 a fost anul în care am schimbat:

- numele
- prefixul
- maşina

Punct și de la capăt

Pentru că tot tragem linie...

închei anul într-o notă optimistă. Oamenii nu se schimbă. Nu-i putem schimba noi. Oamenii sunt oameni cu defectele și sclipirile lor. Datoria noastră este să-i privim pe toți cu iubire. Iubirea aceea care zace dincolo de carapacea inimii. De barierele pe care dezamăgirile le-au ridicat între NOI și RESTUL.

Fantezii

Era soare în cameră. Se trezise treptat și știa că va lenevi toată dimineața. Deschise ochii încet pentru ca lumina să nu o bulverseze. Nu se mai auzeau voci. Se bucură de liniște și se cuibări în brațele primitoare ale iubitului ei.

În definitiv ...era fericită. Iubea și era iubită.

Își aminti de ACELE CUVINTE strecurate pe o bucată mototolită de hârtie, pe sub ușa de la intrare, în ajun. 10 cuvinte murdare și nicio semnătură. Dar ea știa cine le scrisese.

Cu toate astea ... nu-i va spune niciodată nimic.

Mai avea doar câteva zile ca să termine lista.

Lista de dorințe pentru anul următor.

A decis brusc să scurteze capitolul DORINȚE.

În schimb a lungit coloana: TREBUIE.

Pentru că trebuia să învățe să ierte.

Să ia oamenii așa cum sunt.

Să nu aștepte nimic.

În cameră era bine și cald. El se trezise iar din bucătărie se simțea miros de cafea.

Poate că îngerul păzitor nu fugise. Aruncă o privire cu coada ochiului peste umărul drept. Era acolo și îi zâmbea.

Mă întreb...

Nu știu de ce...dar mă întreb tot mai des în ultima perioadă dacă să renunț sau nu la blog. Pentru că în ultimele săptămâni m-am abținut de nu știu câte ori să scriu aici. Pentru că nu puteam să scriu altceva decât despre mizeria umană, despre țara lui Papură Vodă, despre prefăcătorie și prefăcuți, despre superficialitate, despre ușurința cu care toți punem etichete, despre prietenia care nu mai e prietenie, despre energiile care mă lovesc și cuvintele care dor, despre sufocare, despre locul care nu e al tău, sau care nu mai e al tău, despre suspiciune, despre neîncredere, despre minciună, despre nesimțire, despre ignoranță, despre dezamăgire, despre uitare, despre....Despre multe și despre nimic.

Dar dacă aș fi scris toate astea cei dragi m-ar fi întrebat dacă am pățit ceva. Sau poate alții, mai sfătoși m-ar fi acuzat că

mi-am transformat blogul într-un loc, scuzată-mi fie expresia al flegmei, în care-mi scuip toate frustrările. Oricum sunt acuzată uneori pentru pesimismul meu înnăscut.

Așa că m-am abținut să scriu. Și mă întreb dacă mai are sens să țin acest blog dacă nu mai pot scrie despre frumusețe, bunătate, iubire, oameni, prieteni, curățenie sufletească, minuni și har...

Iarnă

11 kilometri în două ore şi jumătate. Adică drumul de acasă până la serviciu. 44.04 lei pe ceas. Adică 45 de lei, rotunjit. Aşa a început ziua de azi. Noroc că am avut parte de un taximetrist liniştit. Dacă era unul care trosnea, înjura şi pufnea ieşea rău.

Cică să iubeşti iarna! S-o iubească cine vrea, nu eu.

Da .....sunt frumooooooase troienele. Da..... Şi zăpada pufoasă care ţi se aşterne pe nas. Asta dacă eşti la munte. Numai că eu nu ajung la munte iarna. Sâc! Aşa că dau un vot negativ iernii. Că tot nu am votat în turul doi. Hi, hi, hi. Acum râd că sunt la căldurică, la serviciu. Dar experienţa de acum doi ani, cu vama blocată, cu zile şi nopţi în zăpadă, cu alb, alb, alb peste tot, cu chiloţii îngheţaţi, cu căile respiratorii blocate, cu ambulanţa venită în zorii zilei a rămas în memoria traumatizată a iernilor mele.

Sincer eu sunt ca autorităţile....Nu credeam că iarna o să mai vină. Şi chiar dacă ştiam că o să vină speram că autorităţile alea pe care le-am văzut dimineaţă la televizor spuneau adevărul. Acela că SUNTEM PREGĂTIŢI să o înfruntăm pe DOAMNA ÎN MANTIA ALBĂ. Şi speram că de data asta nu vom mai aştepta cu orele în trafic. Şi speram că zăpada se va topi de una singură. Şi că şoferii vor fi atât de înţelegători încât vor alege să meargă toţi cu tramvaiul 41 aşa încât drumul va fi liber....Liber, liber. Sau cel puţin suportabil de aglomerat.

Dar drumul nu a fost suportabil. Nu! Drumul a fost blocat. Am aşteptat bară la bară. Din capătul bulevardului Timişoara până la mall am făcut 45 de minute. Apoi am rămas blocaţi în intersecţia de la Lujerului. Maşinile au derapat. Şoferii s-au tamponat. Alţii au chemat ajutoare ca să-i urnească. Maşinile de deszăpezire s-au ascuns. Poliţiştii au apărut târziu. Şi oricum nu mai aveau ce să facă.

Aşa că rămân la visul meu. O casă pe plajă. La malul mării. Soare. Apă. Nisip. Hmmmm...

Pilda zilei

Când ziua începe bine se termină prost. Şi invers.

Azi a început bine ...

Dor de Crăciun

Am fost la concert. Și mi-a plăcut la fel de mult de Bănică. Și

mi-e și mai dor de Crăciun. De brăduț. De colinde. De mirosul de iarnă.

Vine Crăciunul....iar eu merg la concert!!!

Pilda nopții

Dacă ne-am urma VISUL am fi măcar un pic mai fericiți!

Amestecate

A trecut Sfântul Nicolae. L-am simţit la fel de bun. Mi-aş fi dorit o zi în care să stau doar cu cei dragi şi să vorbesc la telefon. Să merg la biserică. Să împart ceva. Să mă bucur. Nu am stat acasă dar de vorbit la telefon am vooorbit. Mult. Nu a fost cu putinţă să răspund de fiecare dată. Pentru că eram la muncă. Dar oricum m-am bucurat de fiecare vorbă bună, de fiecare om care şi-a adus aminte că port numele sfântului sărbătorit. Şi am simţit în aer multă afecţiune.

S-a dat sentinţa în cazul Imran. Cel care acum trei ani, în august a spulberat cu bolidul trei vieţi. Regizorul Cristian Nemescu, sunetistul Andrei Toncu şi taximetristul Radu Aruştei au părăsit scena vieţii. Toţi aveau mai puţin de 30 de ani. Britanicul de origine pakistaneză a primit şase ani de puşcărie cu executare. Şi are de dat în jur de 700.000 de euro despăgubiri. Deocamdată omul nu s-a prezentat la poliţie. Oricum îşi joacă ultimele momente de libertate. Le-a spus poliţiştilor că vine singur, apoi a transmis prin avocat că nu mai vine iar acasă nu a fost de găsit. Mă întreb dacă nu cumva îşi va lua tălpăşiţa. Din ţară. Că oricum nu ar fi primul caz.

Oricum am simţit din nou durerea familiilor. Care trebuie să trăiască cu o povară aşa de mare. Mi-am amintit iar ochii mari, frumoşi şi albaştri ai copilului. Ştefan. Băieţelul taximetristului care şi-a pierdut viaţa în acest accident. Bunica lui mi-a spus că la 4 ani, întreabă de ce pe el tatăl lui nu-l sună niciodată. Pentru că, acolo unde e nu are telefon a fost singurul răspuns pe care cei dragi l-au putut găsi. Deocamdată. Banii - nu cred că îi va vedea oricum nimeni. Mă îndoiesc că "băiatul" Imran a lăsat vreo proprietate sau ceva pe numele lui. A avut timp să se ocupe. Sincer nu ştiu dacă prin sentinţa asta s-a făcut dreptate. Cine suferă o astfel de pierdere nu-şi va mai putea găsi oricum liniştea. E bine însă că se dă un exemplu pentru cei care conduc iresponsabil pe şosele. Ştiu că se pot întâmpla şi imprudenţe. Dar să mergi totuşi cu viteză, să treci pe roşu şi să nu mişti un deget când trei oameni sunt zob, în faţa ta cred că se cheamă că nu ai suflet. Atât. În rest, ce mai poate fi spus?

Piesa zilei

Vreau să am steaua mea

Aşteptare

Doamne, cât de mult mă enervez când am dreptate! Când acel simţ interior, rău prevestitor nu dă greş! Când am cedat în faţa raţiunii şi nu am vrut să pun pe primul loc, ceea ce simţeam. Trebuia să-mi pun "the bad feeling" în piept, ca o etichetă. Şi trebuia să mă ascund în spatele ei. Să nu cedez.

Rezultatul nu e acum decât o imensă aşteptare. Aşteptare şi minciună. Din partea unui om care nu valorează nimic. Doar minte. Şi minte. Şi minte. Pe timpul şi pe banii mei.

Cel mai tare mă enervează că nu pot face deocamdată nimic.

A fost odată în România

Aveam 10 ani când a venit Revoluţia. Am amintiri puţine şi nu ştiu de ce, peste perioada de atunci s-a aşezat un praf de uitare.

Îmi amintesc că în oraş relaţia care conta cel mai mult era cea cu vânzătoarea de la alimentară. Ea putea să-ţi dea pe sub mână cele mai bune produse. Şi tot ea te anunţa când primeau marfă.

Îmi amintesc bananele verzi învelite în foi de ziar, care se odihneau zile în şir pe dulapul de la noi din dormitor şi cum aşteptam cu înfrigurare să se coacă. De multe ori eu nu aveam răbdare şi le mâncam aşa, verzi.

Îmi amintesc când am vărsat o ceaşcă de cafea bună pe rochia mătuşii mele. S-a supărat rău. Eu am crezut că e necăjită pentru că i-am stricat rochia. În realitate ea regreta gura de cafea de calitate, o raritate pe lângă obişnuitul nechezol.

Îmi amintesc spectacolele impresionante închinate partidului. Făceam parte din grupul de recitatori. Reţin şi acum stresul copleşitor dintr-un an. Aveam o poezie în care prima strofă era ceva cu "dragi conducători". Profesoara mea îmi repeta obsesiv să nu spun cumva "draci conducători". Din fericire am pronunţat corect.

Iubeam feliile de pâine unse cu margarină RAMA şi pateu. Erau o raritate oricum. Nu ştiu cum făcea tata rost de margarină. Ţin minte însă că discutam cu sora mea şi într-un fel consideram o risipă să punem pe aceeaşi felie de pâine şi margarină şi pateu. Consideram asta un privilegiu şi ne bucuram din plin când aveam parte de un astfel de deliciu.

Îmi amintesc că două, trei portocale ne făceau fericite pe mine şi pe sora mea. Ţineam fiecare felie minute în şir în gură ca să-i simţim parfumul şi să prelungim cât mai mult savoarea.

Îmi amintesc de salamul cu soia. Era îngrozitor.

Dulciurile bune şi rare, obţinute cu eforturi de părinţi erau "sechestate" de sora mea într-un dulăpior. Pentru că mă ştia pofticioasă şi pentru că vroia să păstreze cât mai mult dulăpiorul plin, de multe ori ea deschidea dulapul, eu salivam apoi îl închidea spunându-mi că ea s-a săturat doar uitându-se la ambalaje. Eu nu înţelegeam asta, cum dracu să-ţi treacă pofta doar uitându-te la hârtia unei ciocolate? Oricum, după ce devoram dulciurile păstram toate ambalajele ca o dovadă certă a dezmăţului dulceag.

Atât îmi amintesc. Şi mai sunt şi altele, dar răzleţe.

Colegii mei Nadina Câmpean şi Petre Nechita coordonaţi de Oana Despa au pus cap la cap amintirile. Amintirile puternice ale celor care au trăit o bună perioadă din viaţă în comunism. Aşa s-a născut campania "A fost odată în România". O campanie care începe în această seară, la ora 19.00 la Observator.

Mai multe despre campanie găsiţi aici:

http://nadinacampean.blogspot.com/2009/11/fost-odata-in-romania.html

sau aici:

http://oanadespa.blogspot.com/2009/11/fost-odata-romania-mea.html

Fantezii

S-a uitat în oglindă şi nu mai era ea. Nu mai recunoştea nimic. Nici ochii, nici ridurile fine de expresie, care se desenaseră în jurul ochilor. Nu mai era ea. Şi-a dus mâna la obraz ca şi cum atingerea i-a fi putut aduce şi memoria înapoi.

A intrat în cameră unde o aştepta un pat. Se aşeză. Era cald, ca şi cum cineva se ridicase de acolo de câteva minute. Prin geamul acoperit cu draperii groase, de catifea nu trecea deloc lumina. Şi totuşi nimic nu-i era familiar. Pe noptieră era o fotografie. Doi îndrăgostiţi. Se uită cu atenţie şi fugi iar spre oglindă. Era ea.

Telefonul sună. Nu se grăbi să răspundă. Îl prinse uşor între degete şi îl privi ca pe o minune a tehnicii. Apăsă încet pe taste. În difuzor, o voce de femeie. "Te mai aştept sau nu?", îi spuse vocea, uşor precipitată. Nu ştia ce să-i răspundă. Spuse simplu nu, şi imediat simţi în inimă un junghi puternic, de panică. Apoi aruncă telefonul pe pat. Vocea striga cuvinte neînţelese.

Urmă un sunet surd. Surd şi sacadat. Tonalitatea creştea. Aproape că îi spărgea timpanele. Trebuia să mişte degetul. Sau piciorul. Sau capul. Dar trupul nu o asculta. Parcă ar fi fost blocată în timp. Minutele se scurgeau tot mai încet. Iar sunetul devenise asurzitor. Parcă îi sfredelea creierul, ca ţiuitul de la freza de dentist.

Mai încercă o dată.

Imaginile se limpezeau. În dreapta era un ceas negru. Şi sunetul acela puternic. Înfăşcă telefonul şi-l opri. Pentru totdeauna. Deschise ochii. În stânga, câteva raze răzleţe. În rest, linişte. Doar linişte.