Ce am făcut în ultimul timp...

foto: Mascovici Ștefan

Uneori simt multe. Multe și amestecate. Vin toate spre mine - mă copleșesc, mă doboară, mă pun la pământ și apoi aș vrea să stau acolo să zac, în nemișcare.

Uneori îi cer lui Dumnezeu în rugăciune să-mi înmoaie inima. Inima asta care într-un fel a fost înghețată ani de zile ca un fel de protecție asupra mediului înconjurător, pentru că dacă nu simți într-un fel ești ferit de suferință, dar și de bucurii, înțepenit în nepăsare.

Și am momente în care inima mi se înmoaie atât de mult încât devine râu de lacrimi, ce nu mai seacă și pe care nu le mai pot opri.

Încă nu am învățat să privesc problemele celorlalți cu detașare, să-i ajut fără să le iau în spate ca și cum ar fi ale mele.

Încă nu reușesc să le privesc ca pe un film, din exterior.

Mă avânt în ele cu dragostea de care sunt momentan capabilă și le gust cu tot ce înseamnă ele. Uneori sunt acre, alteori sărate, alteori iuți sau condimentate ca piperul. Mă iau la trântă cu ele și nu știu să le fac altceva decât să le îndes în sac căutând soluții și rezolvare. Poate că Dumnezeu mă va ajuta între timp să le privesc altfel pentru că uneori mă cuprinde disperarea. Pot să fac prea puțin într-un ocean nesfârșit de suferință, un lucru care mă consumă peste măsură.

Am învățat că nicio faptă bună nu vine singură. Că orice strădanie de a pune lumină, presupune și o luptă cu întunericul. Dar Dumnezeu mă alină uneori și-mi dă bucurii care nu se pot exprima în cuvinte, mici taine care nu se pot dezvălui dar care îmi amintesc mereu că Dumnezeu lucrează, că el privește cu generozitate în sufletele noastre și că un cutremur în inimă ne poate aduce schimbări neașteptate.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă învață să plâng din nou. Asta e o dovadă că simt. Că încă mai pot să simt. Sper să învăț să ajut și fără să-mi dau peste cap echilibrul propriei existențe, să ajut ca și cum aș fi spectator și nu personaj principal.

S-o ajutăm pe Eva Maria

Grigorescu Eva Maria

Nu ştiu ce trebuie spus pentru a determina un om să meargă la bancă şi să salveze cu puţinul lui, un copil. Uneori cred că nici măcar nu e nevoie de cuvinte ca să simţi suferinţa. Când minunile trebuie să se întâmple vin îngeraşii şi ne urnesc. Aşa că, dacă vă stă în putinţă ascultaţi-vă îngerul şi ajutaţi la salvarea acestui copil.

Detalii găsiţi aici:

http://www.mariaeva.ro/

Gândul serii

Mi-e dor de tine, copil cu ochii cenușii!

Primul nostru fin

Dumnezeu ne-a trimis

pe pământ

îngerii,

prin copii.

Căldura unui suflet

De te-a atins

N-o uiți.

Nu ai cum.

Ochii mari

și blânzi

care încearcă

Să te vadă.

De ce eu?

Somnul

pe fața

lor pare dulce.

Sunt sigură

că merg

mai des

ca noi

în vizită.

Se joacă în Rai.

Viscolul

Viscolul bătea în geamul mașinii.

În întunericul îngropat

sub nămeți

Totul părea rupt de lume.

Un drum care nu se mai termina.

Și mașini

care alunecau sub ochii ei,

în șanț.

Dar nu-i era teamă.

În cap îi stăruia imaginea pruncului adormit.

În față, doi îngeri înalți

trăgeau mașina

Cu fire nevăzute, din troiene.

Dorinţa

sursa foto: www.cenacluljj.wordpress.com

Aş vrea să plâng

Şiroaie de lacrimi

Să mă spele.

În inima împietrită

Nu găsesc izvor.

Şi-mi doresc

Ca inima

Să se transforme

În şuvoi.

Gândul serii

sursa foto: www.roncea.ro

Mănăstirea era ca-n vis.

Din cărămidă.

Ascunsă sub valurile sclipitoare de culoare.

Rugi tăcute făceau drumul

până la cer.

Deja ne cunoșteam.

Mi-a răspuns

printr-un glob de

căldură.

Am deschis un jurnal

sursa foto: www.idinu.wordpress.com

Mi-am visat într-o noapte jurnalul. Jurnalul adolescenţei mele. Paginile acoperite cu scrisul mărunt. Cu poze. Desene. Şi tot felul de nimicuri lipite pe acolo.

Aşa că...m-am pus pe scris. Aseară. Aştept de ceva vreme să fac asta. Dar am tot amânat. Am tot amânat. M-am mulţumit să scriu câteva rânduri pe fugă într-un carneţel.

Am găsit un stilou rătăcit. Mi-aş fi dorit un caiet preţios cu coperţi lipite cu migală, decorate şi dichisite (cum sunt cele din imagini) dar ...m-am mulţumit şi cu un catastif mai obişnuit.

Mi-am luat călimară cu cerneală. Uitasem cum e să "desenezi" litere cu stiloul. Cuvintele ies frumoase din peniţa ascuţită, literele rotunjite nu se mai încovoaie stricate de mina urâcioasă, de pix.

Nu ştiu cât o să mă ţină. Dar am început să scriu. Pe câteva pagini de jurnal mi-am pus acolo fericirile. Fericirile mărunte ale zilei de ieri. Pentru că sunt zile în care lucrurile îmi zâmbesc. Şi oamenii. Şi copiii. Şi chiar şi visele par pline de semne.

Nocturne

În ultimele nopți am început să-mi visez colegii de liceu, de generală...Mai am puțin și cred că voi ajunge să-i visez și pe cei de la grădiniță....:)

Oameni cu care nu am vorbit de ani de zile. Sau nu am vorbit deloc din momentul în care drumurile noastre s-au separat. Îi așez în vis la aceeași masă. Ne pregătim de petrecere, fac liste peste liste, cu unii stau de vorbă, pe unii doar îi văd stând liniștiți pe un fotoliu sau îi descopăr în vreun cotlon al camerei.

Poate că au rămas multe lucruri nespuse. Poate le-am greșit cândva și acum îi caut în vis. Nu știu.

Oricum în vis totul pare transformare, agitație, lume, dans, petrecere, concert...Apar acolo oameni vechi și oameni noi și haine noi, luxoase pe care le tot probez....Îmi amintesc o capă albastru indigo cu blăniță gri pe margine :))). Haine de fițe pe care eu nu le port de obicei...Dar poate mă atrag...

Interesant este că totul avea legătură cu un concert al Cesariei Evora...Iar Cesaria era în două locuri, se muta din sala mare de concert, într-o sală mică, intimă, conchetă cu un public restrâns. Iar eu încercam s-o prind în ambele părți. Să-i fac poze, să surprind momentul, să nu pierd momentul...Mă mutam dintr-o sală în alta și desigur în sala mare era multă lume, nu-mi mai găseam biletul, nici locurile...

P.S. Nu vă chinuiți să înțelegeți nimic! Așa sunt visele mele! :)

Planuri

Mereu fascinată de cer

Nu am făcut planuri prea pretențioase pentru 2011. Și totuși am aşa câteva idei estimative despre ce mi-aş dori să fac în acest an.

ÎMI DORESC...

- Să trăiesc mai mult după principiul aici şi acum.

- Să întâlnesc oameni cu har.

- Să mă rog mai des din inimă. Sau cu inima, dacă se poate.

- Să scot din mine ceea ce am ascuns în ultimii ani. Am îngropat de fapt. Dacă reuşesc, vă spun.

- Să-mi ascult mai mult intuiţia şi să consult mai rar raţiunea.

- Să vorbesc mai des cu omul. Acel om care există în fiecare atunci când ne eliberăm de bariere, de prejudecăţi.

- Să-mi ascult mai mult îngerul.

- Să văd locuri tainice.

- Să mă ocup mai mult de suflet și mai puțin de materie.

Și încă multe altele...

Acoperiș pentru îngeri

În ultima lună v-am scris de mai multe ori despre cei 11 copii care sunt crescuți de Maica Serafima la Mănăstirea Mărcuș, în Covasna. Așa cum v-am spus în ajun de Crăciun, acoperișul casei în care locuiesc copiii a luat foc. Chiar dacă focul a fost stins la timp, răul a fost făcut. Măicuța trebuie să strângă 10.000 RON pentru reparații. Are nevoie și de aproximativ 25 mp de parchet pentru dormitorul care a fost afectat și în jur de 6 găleți de lavabilă albă, pentru zugrăvirea dormitorului și a holului casei, care s-au afumat în urma incendiului. Orice mic ajutor trimis în contul precizat în știre este de folos. Știu că fiecare are grijile sale dar pentru măicuța care nu are un venit sigur, suma pare imensă.

Precizare: Imaginile cu incendiul din știrea de la Observator au fost furnizate de ISU Covasna.

P.S. Dacă puteți vă rog să dați mai departe această știre. Sau măcar informația. Poate așa cresc și șansele să se adune bănuții mai ușor. Vă mulțumesc!