Concediu

Gata. Plec în concediu. Două săptămâni. Recunosc. Am aşteptat momentul ăsta cu disperare. Ultimele zile s-au scurs anevoios. Sau poate sunt eu mai prăpăstioasă din fire.

Am trecut prin toată paleta de stări. Disperare, nervi, linişte, disperare din nou. Şi tot aşa. Acum se aşterne LINIŞTEA.

Mă voi întoarce cu poze şi cu gânduri mai bune. Sunt aproape sigură. Mă voi gândi la voi.

Azi

Azi sunt tristă. Şi am nervi. Iar nu mai văd luminiţa de la capătul tunelului. Fac calcule. Adun, scad. Pare ciudat, dar cândva eram bună la matematică.

Calculele ies şi nu prea. Creierul mi se transformă, fără să vreau în creier de babă. Totul mi se pare scump. Şi parcă toţi vor să ia pielea de pe mine.

Sunt zgârcită zilele astea. Sunt zgârcită cu banii mei. Iar apar întrebările alea cretine. Ce să fac. Cum să fac.

Sunt suspicioasă. Oamenii mi se par falşi şi şarlatani. Doar în perioada asta.

Vine concediul. Totuşi problemele nu se rezolvă de la sine. Acum sau mai târziu, cineva tot trebuie să le rezolve.

Un strop de linişte

Zilele astea au trecut egal. Weekendul a fost ceva mai furtunos. După ce am făcut câteva alegeri cromatice, m-am liniştit însă.

Nopţile sunt tot timpul pline. Aproape că nu mă pot plictisi. Acum două nopţi m-au trezit artificiile. Chiar mă gândeam, cine o petrece, aşa în toiul nopţii. Azi am văzut pe buletinele poliţiei că petrecăreţul a fost amendat.

În rest. Cotidiene. E un vecin căruia îi place să trezească tot cartierul. Umblă cu maşina în care urlă manelele. Stă cam zece minute pe loc, dă câteva ture, revine.

Recunosc. Uneori mă lasă nervii. Iubesc tot mai mult liniştea.

Timpul trece agale. Nu mai visez prea mult. Oricum în ultimele două zile m-am trezit la şase dimineaţa, aşa că, şi dacă am visat, am uitat tot. Mă gândesc că se apropie concediul. Şi totul pare mai uşor.

Ajutor de la străini

Am primit ajutor de la străini. De mai multe ori în viaţa mea. Chiar şi de la oameni pe care i-am văzut o singură dată. Nu am apucat nici să le mulţumesc. Parcă au apărut de niciunde. Şi apoi s-au făcut nevăzuţi.

Există o lege a firii. Undeva totul se compensează. Şi mă gândesc că ajutorul pe care l-am primit li s-a întors şi lor.

Îmi amintesc ultimul an de facultate. Eram pe ultima sută. Nu aveam calculator. Lucrarea de licenţă am scris-o pe la rude dar şi la calculatoarele de la locurile de muncă ale prietenilor. Lucrarea trebuia predată. Avea nouăzeci şi ceva de pagini. Peste cincizeci erau color. O lucrare despre afiş. Costa o groază de bani să o scoţi la imprimantă în nu ştiu câte exemplare. Mă apucase disperarea. Aveam nevoie de o hârtie de calitate. În aceeaşi perioadă am cunoscut un băiat. Nu îmi amintesc nici măcar conjunctura. Acel om mi-a scos lucrarea la imprimanta lui. Lucra într-o firmă de publicitate iar calitatea hârtiei, şi mai ales a culorilor era impecabilă.

Nu l-am mai întâlnit niciodată. Nici nu cred că l-aş mai recunoaşte. Nu am uitat însă ajutorul pe care mi l-a dat atunci.

Nu e singurul om care m-a ajutat necondiţionat. Mai sunt şi alţi necunoscuţi care au apărut în viaţa mea doar pentru a-mi arăta că mai există ...OAMENI.

Trapani. Aceeaşi poveste. Cu imagini

Erice. Oraş medieval. Castel.

Ceaţă peste timp.

Străduţe înguste într-un oraş de poveste.

Marea.


Baza NATO. Cu palmieri.

Apus de soare.

Clopot singuratic.

Italian bătrân în faţa unui magazin de bikini.

File de călătorie

Am imagini noi. Imagini noi păstrate în memoria subiectivă a sufletului meu. Imagini noi pe care le voi folosi înainte de culcare, seri bune de acum încolo.

Aşa sunt eu. Când nu pot să adorm mă gândesc la o imagine care îmi place. Deseori e vorba de apă şi valuri.

Imaginile pe care le vedem ne pot îmbogăţi sufleteşte. Mult. Sau invers.

Am cunoscut o mână de oameni remarcabili pe parcursul existenţei mele. Oameni care m-au marcat. Personalităţi de modă veche desprinse parcă din poveste. Prea modeşti, ca să fie reali. Prea inteligenţi, ca să aparţină lumii noastre. Genul de oameni pe care i-ai asculta ore întregi vorbind.

Una dintre aceste persoane este profesoara mea de istoria artei. Lector universitar. Ea m-a meditat pentru facultate. O adevărată enciclopedie. Avere - aproape zero. Două camere înghesuite, locuite contra unei sume modice. Pe celălalt taler - zeci de ţări şi muzee vizitate. Asta e adevărata bogăţie, îmi spunea profesoara mea. Şi avea dreptate. Nu luăm casele, gresia, faianţa cu noi în mormânt. Profesoara mea a rămas singură. Prea devreme. A găsit putere şi a plecat să predea pe tărâm francez. Stă între cărţi, albume, studenţi. Şi îşi dă doctoratul. În plus, şi-a găsit o nouă pasiune - pictura.

Aşa. Să revin. Am fost trei zile în Italia, la Trapani. În Sicilia de fapt. Păstrez însă imaginile calde pe care le-a cules de acolo. Le-am pus cu grijă în albumul memoriei mele.

Ce mi-a plăcut. Străduţele înguste. Lumina de seară care învăluie blând luciul de apă. Şi mai ales contrastele moi de pe faţadele caselor : teracotă şi bej.

Ce nu mi-a plăcut. Am vrut să mâncăm o pizza făcută ca-n Italia şi am nimerit la o terasă unde bucătăreasa era româncă. Şi pizza la fel. Ne-a cântat serenade la acordeon un etnic rom. Nu ştia piesa "Radu mami, Radule". De fapt nu ştia să cânte nimic româneşte. Doar o canţonetă scârţâită. Chelneriţele, şi ele românce vorbeau stricat româneşte. Deşi plecaseră din ţară de numai cinci luni.

Nu mi-a plăcut că la Roma bagajele grupului meu au fost rătăcite. Alitalia e o companie jalnică. Am stat mai bine de o oră după ele. Noroc că bagajele au ajuns cu alt zbor. La întoarcere a fost şi mai rău. Din tot zborul, doar bagajul meu a fost rătăcit. De tot. Până la această oră nu l-am recuperat. Încă mai sper.

Revin. Cel mai mult mi-a plăcut un orăşel, Erice situat pe vârful unui munte. Oraş medieval cu străduţe înguste. Piatră mâncată de timp. Căsuţe de pitici locuite. Un castel învăluit în ceaţă. Umbre care cădeau misterios pe ziduri. Magazine de nimicuri aşezate ciorchine lângă clădiri. Privelişte de milioane din telecabină - mare şi munte.

Atât.

Numere şi vise

Azi noapte am visat din nou frumos. Nu era ceva important, dar oricum nu am mai avut sentimentul acela tâmpit din ultimele zile. Am primit un cadou azi noapte. Ceva care nu poate exista în realitate. O prietenă bună mi-a făcut cadou o cutie de farduri. Mi-a spus că în momentul în care mă voi farda, pe pleoape mi se va imprima imaginea unei fotografii cu grupul meu de prietene. Pentru că am un grup de trei prietene bune. Una stă în Sfântu Gheorghe, una în Italia şi una în Scoţia.

Acum mi se pare distractiv gândindu-mă la vis. Pentru că nu există astfel de farduri. Oricum am avut un sentiment bun în vis şi parcă m-am trezit ceva mai liniştită.

Contrar obiceiurilor am jucat şi la LOTO. Nu îmi amintesc să mai fi jucat vreodată. Şi dacă am făcut-o, cu siguranţă nu a fost decât o joacă. Nu cred în câştigurile astea gen loto prono. Cel puţin nu cred că îmi va fi pica mie vreo pleaşcă.

Oricum mi s-a părut distractiv după ce colegii mei şi-au luat fiecare câte un bilet. Am dictat şi eu cuiva numerele prin telefon. Am încercat combinaţii legate de data naşterii, chestii din astea obişnuite şi prosteşti. Dar mi-a plăcut.

La noi în familie există un obicei. De revelion toată lumea răzuieşte un loz. Eu nu am câştigat niciodată nici măcar valoarea biletului.

De aia spun că nu câştig. Dar îmi place jocul.

Din nou vise

În ultima perioadă am scris mai multe despre vise, decât despre viaţă. Nu ştiu, dar delirul nocturn pare mai voluptos decât ceea ce trăiesc zi de zi.

Mai voluptos şi mai sumbru în acelaşi timp. Există însă o acurateţe a culorilor şi a simţurilor care mă surprinde. Totul pare mai intens.

În ultima perioadă visele nu au fost prea frumoase.

Azi noapte de pildă mă uitam cu teamă la un zid care stătea să cadă. Tencuiala era desprinsă ca şi coaja umendă a unei portocale. Aerul era umed, impregnat de mucegai. M-am trezit într-un apartament cu multe camere. Două din ele aveau covoare persane înnegrite de timp. Şi mobilă. Multă mobilă veche. Senzaţia nu era totuşi plăcută. Simţeam nevoia să arunc totul. Sau să fug. Alături alte două încăperi purtau o amprentă ceva mai modernă. Gen interior de casă de artist. Pereţii erau sufocaţi de tablouri. Nefinisate. Multe schiţe, desenate direct pe pânză. M-am apropiat şi am pus mâna pe unul dintre tablouri. Vroiam să simt textura pânzei, volumul tuşei desenul.

Nu prea înţeleg visele astea. Încă. Culmea e că mi-e teamă să le găsesc sensul.

Imagini în culori

Am început să gândesc din nou în culori. Zilele astea m-am uitat obsesiv, prin reviste. De decoraţiuni interioare. Am acum un vraf imens lângă pat. Azi noapte mai aveam puţin şi renunţam de tot la somn.

Am câteva obsesii. Cromatice. Mov. E greu de definit culoarea. Lila romantic de fapt. Uşor grizat. Gen frescă. Hmmm. Mi-ar plăcea.

Movuliul e urmat de portocaliu. Puternic. Ţipător.

Pe următoarele locuri e bătaie. Galben. În combinaţie cu gri. Galben strident. Ca petala de floarea soarelui. Galben. Galben cu ocru. Galben cu gri. Galben cu portocaliu. Apoi...verde. Praz. Vesel ca o dimineaţă. Debordant. Energie.

Mai am. Şi altele. În top. În special combinaţii. Albastru pal cu maro roşiatic. Vişină putredă cu bej. Şi aşa mai departe.

E frumos să gândeşti în culori. Am uitat cum e. De când mă uit prin reviste tânjesc tot mai mult după o paletă de culori. După culori aruncate pe pânză. După pictură şi artă. După muzee şi expoziţii. După frumos.

Mai aproape

Mai aproape de concediu, de vis, de tot. Întind mâna şi ating voluptos ...visul.

Văd cu ochii minţii cum se construieşte imensul puzzle. Mai am puţin şi trăieşte.

Coşmarurile mai apar doar noaptea. Numai atunci revin monştrii. Totul se dărâmă. Alerg şi o forţă malefică vrea să mă stăpânească. Iau liftul.

Scările sunt tot mai întortocheate şi lumina, de negăsit. Etajele se surpă unul după altul.

Zilele acestea nu mai vreau să cred în visele nocturne. Cred doar în ceea ce simt, miros, respir. Cred numai în visele trăite cu ochii deschişi. Sau în cele pe care le văd aievea cu ochii minţii.

Urăsc labirintul în care mă afund, noapte de noapte. Şi aştept nopţile în care voi visa din nou, că zbor.

Fascinaţia străzii

Îmi place să privesc oamenii. De când mă ştiu. Să mă plimb agale şi să mă uit la ei. Acum, practic mai rar sportul ăsta al minţii.

Când sunt pe stradă ador să mă uit la oameni. La fel şi în tren. Nu-i privesc obsesiv. Fur însă câte o privire. Îi analizez pe furiş. Privesc cu atenţie perechile. Imaginez poveşti. Mă uit la îndrăgostiţi. Şi nu numai. De câte ori văd un bărbat şi o femeie ţes o poveste în minte. Mă întreb unde lucrează el şi ce face ea. Cum s-au cunoscut. Care iubeşte mai mult. Şi care nu. Mă uit la modul în care se privesc. Îmi închipui serile lor împreună. Cine conduce şi cine suferă.

Nu ştiu cât de aproape de adevăr sunt poveştile mele.

În adolescenţă mă uitam pe străzi şi mă întrebam cum ar fi fost viaţa mea dacă un anumit bărbat care mi-a ieşit în cale ar fi fost tatăl meu. Ce s-ar fi schimbat.

Am fost surprinsă când prietena mea studentă la actorie mi-a spus că în facultate erau puşi să facă exerciţii asemănătoare de imaginaţie.

Oricum strada m-a fascinat întotdeauna. Şi oamenii. Şi privirile lor.

Nopţi albe

În faţa blocului meu se întâmplă mereu ceva. Nu ai cum să te plictiseşti. Lucrurile cu adevărat interesante au loc noaptea. Practic, nu ai cum să dormi liniştit. Mai ales că atmosfera încinsă din ultimele săptămâni m-a obligat să dorm cu geamul deschis.

Vecinii mei sunt tare imprevizibili. Mă surprind întotdeauna. Într-o seară stau la mâncat seminţe în faţa blocului. Pe fundal - La Familia şi BUG Mafia la maxim. Ce să le fac eu? Mă foiesc de pe o parte pe alta şi mă rog să îi prindă mai repede oboseală. Următoarea noapte - alt concert. Şi mai rău. Manele. Nu ştiu de unde se auzea, dar oricum pe la două dimineaţa făceam deja 13-14 prin casă.

Nu lipsesc desigur şmecheriile puştilor de cartier. Unii chinuie abitir motorul vreunei rable. Alţii forjează scuterele. Le place pesemne al naibii zgomotul cauciucului care fredonează o melodie surdă, stridentă pe asfalt.

Acum două nopţi m-am trezit brusc pe la patru dimineaţa. Să-mi bag....Să te fac....Bufnitură. Să te ia...Ies repede pe geam. Era clar. O ceartă conjugală. Afară - nimeni. Semn că scandalul se auzea dintr-un apartament de la etajele inferioare.

Oricum vecinii mei nu mă lasă să mă plictisesc. Niciodată.