Mă omoară aşteptarea...

Nu suport aşteptarea. Nu îmi place să aştept trenurile, bărbaţii, pe nimeni. Nu îmi plac prelegerile interminabile. Mă enervează să stau şi să aştept lângă uşa unei instituţii.

Uneori încerc să mă educ. Mă pregătesc moral pentru aşteptare. Totuşi clipele goale mă scot din minţi. Văd că unii au învăţat foarte bine lecţia aşteptării. Sau s-au născut cu ea. Stau aproape nemişcaţi într-un loc, ore în şir. Nu par plictisiţi.

Eu nu am stare. Aşa mi-e firea. Mă foiesc pe scaun. Mă uit în stânga şi în dreapta.

Cred că răbdarea s-a ascuns bine când m-am născut eu. Am primit destul de puţină. Vreau totul repede. Dintr-o dată. Nu am timp de pierdut.

Uneori dacă s-ar putea aş vorbi pe diagonală. Aşa spun eu. Nu am răbdare, aşa că prefer ca omul să-mi facă dacă poate, direct rezumatul a ceea ce vrea să-mi spună.

Acum sunt în starea aia de aşteptare. Oribilă senzaţie. De aici şi neliniştea. Îmi vine să dau telefoane. Să vorbesc în stânga şi în dreapta. Perioada nu se scurtează însă aşa.

Prin urmare, aştept în continuare un răspuns. Trebuie să vină. Uff, dar dacă ar veni mai repede.

Urme de paşi

Am împachetat tot.

Senzaţiile le-am vândut în piaţă.

Am luat câte un bănuţ pentru fiecare felie de viaţă.

Cea mai dragă stare am făcut-o cadou.

Unui cerşetor de pe stradă.

Fluturii i-am ars şi am împrăştiat cenuşa lor la ultima răscruce.

Am totul. Dar nu am nimic.

Pot să plec?

Stropi de culoare

Culori şi sunete. Forme diverse. Se amestecă pe paletă. Tuşele nu îşi găsesc locul. Roşu, gri petrol sau verde praz? Alteori ştiam cum rezonează fiecare culoare în sufletul meu. Acum nu pot să mă decid.

Trei note pe portativ

Nu sunt o melomană înrăită. Nu sunt genul de persoană care recunoaşte piesele muzicale. Totuşi iubesc muzica. Sunt genul de ascultător pasiv. Îmi place piesa cutare dar nu ştiu întotdeauna cine o cântă. Iubesc muzica anilor 60-80. Eu îi zic muzica de Club A. Sunt anumite piese care îmi zguduie interiorul. Nu ştiu. E ca o magie.

Uneori îmi vine să dau muzica la maxim. Ca notele să se contopească cu fiecare por al fiinţei mele. Ca acum. Aş dansa. Mă reţin însă. Mă gândesc la vecini. Din respect pentru ei ascult întotdeauna muzica la un volum mai mult decât decent. Asta nu înseamnă că şi ei fac la fel.

O ploaie caldă de vară

Mi-e dor de o ploaie caldă de vară. Ploaia aceea scurtă care zvântă trotuarele. Caldă. Ca o îmbrăţisare. Ploaia care eliberează.

Îmi amintesc ploile de vară din adolescentă. Ieşeam de la liceu şi pe drum ne prindea ploaia. Ne scoteam sandalele şi traversam parcul desculţi. Lumea de privea curios. Şi noi râdeam, râdeam.

Tălpile goale sărutau pământul. Asta ne dădea o senzaţie de libertate.

Mirosul din aer era şi el special. Căldura se ridica parcă deasupra pământului.

Într-o vară, la mare a plouat o săptămână întreagă. Reţin o imagine. Străduţele înguste din Costineşti erau pline de apă. Nu mai vedeai marginea. Într-o noapte ploua în draci. Lumea strânsă de prin discoteci se adăpostea sub prelate. Peste tot ...doar apă. Undeva în mijlocul străzii un bărbat şi o femeie dansau în ploaie. Muzica cânta dintr-un casetofon uzat, aşezat pe margine. Mi-a plăcut mult imaginea. Doi oameni fericiţi. Dansând în ploaie.

Visez la o ploaie fierbinte de vară.

Prea multă moarte

Moarte. Prea multă moarte. Un şofer inconştient, un tren şi un autobuz încărcat de oameni. Opt familii distruse. Şi un sat în doliu.

M-am întrebat cât de blestemată trebuie să fie o mamă încât să-şi piardă fiica de 27 ani, la şapte ani distanţă după ce şi-a înmormântat băiatul şi el, decedat la aceiaşi vârstă. Sau cât de mult trebuie să fi greşit cinci tineri încât să rămână, într-o clipă, singuri pe lume, fără mamă şi fără tată?

Doi prunci gemeni nu mai au nici ei cui să spună tată. Mama lor zace pe un pat de spital şi nu ştie că tatăl copiilor ei nu mai este. O priveşti cum murmură o rugăciune şi mai are încă speranţă. Speranţă că soţul ei e în viaţă, că Dumnezeu îl va scăpa. Laşi privirea în jos. Şi taci. Ce poţi să-i spui. Aveţi curaj! Aveţi putere! Nu, nu poţi să-i spui nimic. Nimic. Nimic.

Morţii sunt toţi rude. Rude de sânge unite de acelaşi blestem. O nuntă, un autobuz şi drumul spre Ceruri.

Şi în Bucureşti, moarte. O fată de 21 de ani a fost ucisă ca-n filme de iubitul ei. A murit fără să aibă nici o şansă. Nu ştiu ce poate întuneca mintea cuiva atât de mult încât să curme brutal viaţa cuiva. Şi pentru ce.

Despre nimic

Aş vrea să fug. Într-un loc cu apă, nisip şi răcoare. Ziua e lungă. M-am trezit devreme. Urăsc dimineţile. Prefer nopţile. În ultimul timp le trăiesc pe cele din urmă mai puţin şi le dorm, mai mult.

M-am trezit devreme. Am zburat cu elicopterul. Două ore. Îmi place zborul. Dar la ora 8 e totuşi dimineaţă pentru mine. Prea dimineaţă. E frumos să fi aşa, deasupra oraşului. Să vezi casele, blocurile, drumurile, totul. Cele două ore de somn lipsă şi-au spus însă cuvântul. Îmi simt pleoapele grele.

Am pierdut noţiunea timpului. Azi puteam să jur că mâine e sâmbătă. Dar nu e. Nu pot să scap din caruselul gândurilor. Visez să mă plimb pe malul mării. Apoi să lenevesc pe o terasă la umbră.

Dar mâine e vineri. Şi poimâine e sâmbătă. Weekend lucrător.

O brumă de noroc!

M-a întrebat recent cineva dacă mă consider o persoană norocoasă. Am ezitat să dau un răspuns. Chiar aşa, sunt norocoasă? Dacă e să privesc înapoi în timp au fost momente în care am avut noroc chior dar şi momente în care norocul m-a ocolit. Cred că mă încadrez mai degrabă în categoria celor pentru care recunoaşterea vine după multă muncă. După mai multe încercări. Nu mi s-a părut că viaţa mi-a pus ceva pe tavă. Aşa, direct. Pentru că nu am obţinut nimic din prima. Totul a venit după nopţi şi zile de zbatere. Nu mă plâng. Dar aşa a fost.

Totuşi există un capitol la care am avut întotdeauna, noroc. La examene. Mai puţin atunci când am dat la facultate. Mediile mele şcolare s-au situat întotdeauna, în anii de şcoală, de liceu sau de facultate undeva peste nota nouă. Uneori au sărit chiar de 9.50.

La examene am avut noroc. Ăsta este adevărul. Am intrat printre primii la liceu, am luat cea mai bună notă la BAC iar la licenţă am avut cea mai bună notă. Am avut cea mai bună notă în condiţiile în care anii de facultate, i-am petrecut la serviciu. Practic, aş putea spune că am făcut facultatea la fără frecvenţă. Din acest motiv, mă întâlnesc cu foşti colegi de facultate şi nu îmi amintesc cum îi cheamă.

Tipul ăsta de noroc nu m-a ajutat prea mult în viaţă. Nicăieri nu m-a întrebat nimeni dacă am fost un elev eminent. Nu mi-a cerut nimeni nici o dovadă că am avut rezultate bune. Deci, şcoala nu e o garanţie sigură a reuşitei profesionale.

Să revenim la noroc. Spuneam că nimic nu am obţinut aşa, din prima. Cel mai mare eşec a fost atunci când am picat la facultate. Iniţial am ales Istoria Artei. Visam să devin critic de artă, să merg la expoziţii să călătoresc, să văd muzee. Nu a fost să fie. Eşecul examenului m-a trezit din visare. A doua opţiune a fost jurnalistica. La particulară. Recunosc. Am fost frustrată că am făcut şcoala pe bani. Mă simţeam inferioară celor care învaţă la stat. Mă simţeam vinovată că învăţ pe bani. Pe banii părinţilor. Şcoala pe bani mi-a tăiat şi din pretenţiile de confort. Am încercat să recuperez din ruşine. Ruşinea pe care o percepeam doar eu. Că lumea nu mă privea oricum altfel. M-am angajat şi am încercat să învăţ. Nu mi-am găsit serviciu din prima. Cel puţin nu în domeniu. Primul an de facultate am făcut de toate. Promoţii la margarină. Desene pentru o agenţie de publicitate. Proiecte pentru spoturi radio. Am vândut cosmetice. Am lucrat la târguri de frumuseţe. Am făcut şi pe "make-up artistul". Am machiat doamne simandicoase. A fost distractiv. Dacă mă gândesc acum.

Al doilea an de facultate m-am angajat în domeniu. Muncă cinstită. Pe bani puţini. Asta mi-a dat stabilitate.

Revin la şcoală. Facultatea ne-a promis bursă celor cu rezultate bune. Asta la admitere. Un truc. Am avut în fiecare an cea mai mare medie dintre colegii mei. Visam la o bursă care ar fi redus la jumătate costurile anuale pe care le dădeam la şcoală. Făceam cerere de bursă la fiecare sfârşit de an iar secretara mă înşela întotdeauna. Mi-a spus că bursă se dă de fapt persoanei care are cea mai mare medie din toţi anii. Practic un student din anul 1 concura cu cei din anii 2 şi 3. O prostie. Şi întotdeauna îmi spunea că există o medie mai mare decît a mea în alt an. Mă resemnasem. În anul trei am avut o străfulgerare bruscă. I-am cerut să-mi dea un răspuns scris la cererea mea de bursă. A doua zi m-a chemat. Cererea îmi fusese acceptată.

Deci am sau nu noroc? Am obţinut ceea ce mi se cuvenea în fiecare an, doar în ultimul. Dacă aş fi avut noroc ar fi trebuit să iau bursa aşa, cum mi s-a promis iniţial, anual.

În fine. Se spune că îl superi pe Dumnezeu dacă spui că nu ai noroc. Am avut norocul de a fi sănătoasă, de a fi iubită de familie, de a avea mereu prieteni.

Sunt o persoană norocoasă. Dar în salturi. Şansa nu mi se dă niciodată din prima. Totuşi, asta mă face să apreciez reuşita mai mult.

Avem net!

Patru ore fără internet. Ciudat cât de dependenţi putem fi de legătura asta invizibilă, ON LINE...Internetul a picat pentru că firma care se ocupă de legături a avut o pană de curent. În fine.

Fără net nu există agenţii de ştiri, nu există ziare, nu există site-urile televiziunilor, nu există mail cu comunicate, nici messenger, nici mesaje de la prieteni. Nu există informaţie. Deci, nu există nimic.

Dintr-o dată parcă eşti legat de mâini şi de picioare. Există un banc, care îmi place foarte mult. Pentru că spune mult despre viaţă. Nu reţin bancurile în forma originală. Dar povestea sună cam aşa -"Bulă se plângea unui prieten că nu are loc în casă. Uite, suntem cinci persoane într-o singură cameră! Prietenul lui îi dă un sfat: Bulă, bagă în casă capra, măgarul, căţelul şi purcelul. Stai aşa, vreo lună. Apoi scoate capra, purcelul căţelul şi măgarul afară, ai să vezi ce bine te simţi!"

Aşa e şi în viaţă. Eşti sănătos, ai prieteni, ai un loc de muncă. Şi totuşi uneori eşti nefericit. Dacă dintr-o dată ţi s-ar da o boală, te-ai gândi cu siguranţă ce fericit erai înainte să cazi la pat, bolnav. Dacă ţi s-ar mai da încă un necaz în plus, în cârcă te-ai ruga ca Dumnezeu să-ţi ia măcar boala şi necazul. Nu ai mai vrea şi altceva. Dintr-o dată prietenii, serviciul şi ce aveai iniţial ar fi arhisuficient.

Principiul ăsta se aplică şi lucrurilor mărunte. Cum ar fi ...internetul. Sau curentul. Sau cablul la televizor. Întrerupe curentul cinci ore iar când vine, vei fi fericit.

Oricum acest mic accident mi-a arătat că sunt dependentă. Mai mult decât credeam. Dependentă de televizor, de internet, de telefon.

Vreau să eliberez timpul...

Nu îmi găsesc locul. Parcă am o morişcă în stomac. Stau pe scaun. Dar în interior nu am linişte. Poate căldura, poate gândurile, poate...

La muncă e aer condiţionat. Totuşi asta nu mă linişteşte. Afară mori de cald. Iar despre apartament ce să mai vorbesc. E boala tuturor, căldura. Boala tuturor celor care nu au aer condiţionat.

Liniştea nu mi-o găsesc nici noaptea. Mă foiesc iar cearceaful se adună, răzvrătit sub mine. Ce să fac, cum să fac?

Vorbesc la telefon. Mult. Recunosc îi terorizez şi pe alţii cu gândurile mele. După ce îmi vărs năduful mă liniştesc preţ de o clipă. În rest, ca într-un carusel. Mă enervez, mă calmez şi mă enervez din nou. Trec dintr-una în alta.

Mai e mult până la concediu. Parcă timpul s-a oprit în loc iar lucrurile nu se leagă. Simt fiecare adiere a timpului. Clipele se zbat ca peştele pe uscat. Trec încet, încet. Se târâie. Mă uit la ceas. S-au scurs doar câteva minute.

Aş vrea să întorc clepsidra. Să dau drumul timpului.

Bilă albă pentru moşi!

Urciorul nu merge de multe ori la fund. Multă înţelepciune poate să aibă vorba aceasta!

În faţa blocului în care locuiesc un teribilist încearcă, noapte de noapte frânele maşinii. Nu are o maşină puternică. Dimpotrivă. O banală Dacie. Omul are o pasiune nebună. Bagă viteză, face câteva ture şi frânează. Scârţâitul de roţi îmi dă o senzaţie asemănătoare cu cea provocată în adolescenţă de unghiile profesoarei care zgâriau tabla.

Spectacolul se dă după miezul nopţii. Geamul deschis. Efectul e maxim: sar din pat de fiecare dată. Nimic nou, până aici. Am mai scris despre "prietenul" meu nocturn. M-am întrebat în fiecare seară de ce nu reacţionează nimeni. Aşa cum ştiţi, fiecare bloc are în dotare o armată de moşi. Nu am nimic cu persoanele de vârsta a treia. Pentru mine "moş" înseamnă acel om cârcotaş care s-a răspândit în toate blocurile din Capitală. Şi nu numai. Ştiţi cu siguranţă despre ce vorbesc. Eu i-am întâlnit în toate blocurile în care am locuit. Sunt acei bâtrânei aparent nevinovaţi care stau non stop în faţa scării. Ştiu tot ce mişcă. Cine a intrat şi de câte ori în fiecare apartament. Cine a venit în vizită. Care cum e îmbrăcat. Cine cu cine. Şi aşa mai departe. Până la urmă aşa îşi umplu ei timpul. Chiar nu am nimic cu ei. Asta dacă nu mă deranjează cu nimic.

E drept, uneori moşii se manifestă şi altfel.

Nu stau în faţa blocului. Urmăresc totul atent direct de la balcon. Sincer. În primul bloc în care am locuit cu chirie am avut nişte vecini care m-au terorizat. Apartamentul meu avea un parchet vechi care scârţâia. La fiecare pas făcut prin casă oamenii se manifestau - băteau în pereţi semn ca la mine în casă e gălăgie şi îi deranjez. Sau ieşeau pe geam şi urlau. Ei la etajul unu, eu la doi. Alteori veneau la uşă. Încă din prima clipă în care am păşit în casa aia s-au manifestat.

Am adoptat diverse tactici. Mai întâi cu vorba bună. Că aşa m-a învăţat mama şi tata. Să îi tratez cu respect pe cei din jur. Apoi am împrumutat armele lor. S-au domolit o vreme. La final i-am ignorat. Venea vecina să se plângă că o deranjez pentru că frec covorul cu peria, îi închideam uşa în nas şi o lăsam să urle. Stătea circa 15 minute şi vorbea singură. Lumea ieşea pe la uşi, ca la urs. Nu cedam. Asta cred că a fost cea mai bună tactică. Eu cred că nimic nu poate fi mai rău decât să te ignore cineva.

În al doilea bloc nu am mai fost prietenoasă cu vecinii. Aveam deja experienţă. Nu am vrut să cunosc pe nimeni. Am constatat că e mai bine aşa. Prea multă împrietenire strică. M-am limitat la bună ziua, bună ziua şi atât. Vecinele din perete au insistat o vreme. Am stat într-un bloc de garsoniere unde nu e deloc greu să ştii tot ce mişcă. Oricum totul se aude. Aşa că, de câte ori duceam gunoiul băbuţa din perete ieşea pe hol. Pe bune, că aşa se întâmpla! Mă privea iscoditor, aştepta să duc găleata, apoi intra în casă. A încercat şi ceva conversaţie. Ba că e cald afară, ba că e frig, chestii de genul ăsta ca între vecini. Am răspuns mai mult silabic, aşa că, în timp vecina a renunţat să mă iscodească pe faţă.

Din fericire în blocul în care stau acum vecinii de la etajul inferior sunt de vârsta părinţilor mei. Sunt oameni decenţi. De exemplu s-au purtat civilizat chiar şi atunci când i-am inundat, e drept fără vina mea. Blocul are totuşi moşii lui. Deşi nu are mai mult de 55 de ani, doamna de la administraţie de pildă, taie şi spânzură. Parcă şi-a cumpărat bloc. Nesuferită din prima clipă. Am încercat să păstrez limita decenţei. Să fiu politicoasă. Să-i intru în voie, doar, doar nu s-o mai zburli fără rost. Nu ajung să plătesc întreţinerea niciodată la program. Programul de la plată e miercurea, între ora 17.00 şi 19.00. Aşa că îi bat femeii la uşă. I-am propus să îi las banii în cutia poştală. I-am lăsat şpagă poate s-o mai domoli puţin. Totuşi, femeia e cârcotaşă şi pace.

De la ce am pornit? A, de la şoferul nebun. Mă tot gândeam cum de moşii de la mine din bloc nu sunt derajaţi de cursele şoferului teribilist.

Azi noapte acelaşi program. Brrrrrrrr. Zvâcneşte motorul Daciei din toate încheieturile. Viteză. Frână. Iar viteză. Iar frână. Brusc aud zgomot de geam spart. Mamă, zic! Ăsta s-a lovit. Când colo, ce să vezi.? O doamnă mai în vârstă a aruncat cu un borcan după maşina şoferului vitezoman. După asta, discuţie ca la uşa cortului. Şoferul se umflă în pene. Texte de cartier. Îmi bag, îţi dreg. La adresa femeii. Nu avea sărăca nici o vină. E drept. Nu tolerez comportamentul agresiv. Dar recunosc că azi noapte, femeia aia i-a răzbunat pe toţi locatarii din bloc. Inclusiv pe mine. Cu siguranţă şi alţii au fost terorizaţi de şoferul inconştient. Care se pare că nici măcar nu e din zonă.

După incidentul ăsta s-a lăsat liniştea. Binecuvântata linişte.

Oricum azi dau o bilă albă moşilor.

Ai grijă ce îţi doreşti. S-ar putea să se îndeplinească!

O vorbă veche, din bătrâni spune că trebuie să avem grijă ce ne dorim pentru că s-ar putea să se îndeplinească.

Cred sincer în vorba asta. Uneori am impresia că trebuie să visezi un lucru, să ţi-l doreşti ca el să devină real, palpabil.
Mi se întâmplă deseori să mă văd făcând un lucru şi acest lucru să se întâmple. Poate fi ceva banal, neimportant. Nu ştiu să explic acest sentiment. Nu ştiu dacă poate fi catalogat ca o mică premoniţie, sau ca un fenomen logic. De exemplu dacă trebuie să plec într-o călătorie şi nu mă văd în acel loc s-ar putea să nu ajung acolo. Pare straniu dar mi se întâmplă des asta. Am făcut planuri pe parcursul timpului, planuri amănunţite care nu au putut fi puse în practică din diverse motive, apărute în ultima clipă.

Uneori am impresia că înainte să plec undeva trimit în recunoaştere energia mea ca să aflu dacă voi ajunge sau nu în acel loc.

Mai există un aspect. Sunt superstiţioasă. Şi am observat superstiţia asta şi la alte persoane din jurul meu. Uneori e bine să nu îţi dezvălui visele sau planurile. Pentru că s-ar putea să nu se mai îndeplinească.

Superstiţia asta se aplică la mine şi în domeniul afectiv. Anumite trăiri împărtăşite, chiar celor dragi îşi pierd vraja. Ceva păleşte.

E drept că în momentul ăsta visez la ceva. Nu spun la ce. Aştept să se întâmple. Oricum dorinţa aceasta e atât de puternică încât mă urmăreşte în fiecare clipă. Există un timp pentru fiecare dorinţă. Aşa cum există un timp al iubirii, un timp al căsătoriei şi aşa mai departe. Sunt dorinţe mari care se îndeplinesc doar atunci când le-a venit timpul. În acele momente ai impresia că "tot universul conspiră să te ajute pe tine" - Paulo Coelho. Marile mele dorinţe s-au îndeplinit atunci când am pierdut speranţa. Atunci am simţit ajutorul nevăzut. Atunci mi-au ieşit în cale oamenii care trebuiau. Şi totul a fost dintr-o dată...simplu.

Acum sunt într-un astfel de impas. O dorinţă mare. Mai lipseşte doar conjunctura favorabilă.

CFR, mereu surprinzător

Cred despre mine că nu sunt o persoană pretenţioasă. M-am învăţat în timp să trăiesc cu puţin. Desigur, tânjesc ca oricare, după mai mult.

Caut confortul dar mă adaptez în lipsa lui. În lipsa unei maşini personale am învăţat să accept CFR-ul ca pe un prieten. Mai ales în timpul facultăţii, când mă întâlneam cu trenul ceva mai des.

Am călătorit şi în trenuri insalubre în care simţeai acut mirosul de acru de pipi dar şi în trenuri ceva mai moderne. Practic, în momentul în care pe ruta Alba-Iulia Bucureşti s-a băgat o garnitură nouă, portocalie am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. La prima vedere trenul rapid era de lux. Avea aer condiţionat şi boxe despre care intuiam că în timp, vor putea difuza şi muzică. N-a fost aşa.

CFR-ul e mereu surprinzător. Poţi de exemplu să te trezeşti că trenul tău a fost anulat şi că doamna de la informaţii, de la care ai cerut date prin telefon ţi-a spus ora de plecare a trenului, dar a omis să precizeze că garnitura nu circulă în ziua respectivă.

Nu am pretenţii prea mari, revin. Nu am pretenţii prea mari de la un tren personal, de pildă. Am făcut ultima călătorie cu un astfel de coşmar acum două săptămâni. Acolo accepţi şi aglomeraţia, şi curentul şi mizeria. Ştii că e ieftin, aşa că te rogi să suporţi.

Totuşi CFR-ul e surprinzător. Merg rar acasă. Totuşi de fiecare dată am impresia că biletul s-a scumpit.

Ultima dată, în weekend am scos din buzunar pentru un bilet Bucureşti - Alba Iulia 67 de lei noi. Trenul - rapid. Garnitura avea vreo şapte vagoane pentru cuşetă şi încă două de călători. Altfel spus, trenul era aglomerat. În tren, surpriză plăcută - aer condiţionat. Totuşi după o oră de mers am îngheţat. Şi nu numai eu, ci toţi vecinii de compartiment. Ce-i prea mult, strică. În bagaj, doar tricouri. Asta e. Suportăm. Naşul spune că nu poate regla aerul condiţionat. Aşa că, îngheţ de grup! După şase ore, cobor bocnă.

Surpriza vine la întoarcere. Biletul Alba-Iulia Bucureşti costă 73 de lei. Adică cu 6 lei mai scump.Traseul e acelaşi. Distanţa la fel. Nu mai înţeleg. Urc în tren. Caniculă. Mă topesc pe banii mei. Îl întreb pe "Naşu" unde e aerul condiţionat. Păi, nu e, zice el. Dar vedeţi că lângă geam, simţiţi ventilaţia! Pun mâna şi simt aerul cald. Îl întreb ce s-a întâmplat cu aerul condiţionat. Păi, n-a fost domnişoară, niciodată. În fine, renunţ să-i explic că circul cu trenul ăsta de 9 ani. Şi că aerul condiţionat a funcţionat, dar numai la început.

Căldură mare monşer. Şi o oră întârziere. Noroc că am reviste. Reviste de citit pe tren, aşa le zic eu.

Oricum dacă aş putea aş ocoli trenul. Dar nu am de ales.