Aseară am ajuns pe un site. Întâmplător, sau nu. Mi s-a tăiat respirația citind poveștile de acolo. Povești de viață despre găsirea adevăratei credințe.
Ambele povești sunt tulburătoare.
Prima mi-a amintit de o carte citită recent. În plus m-a făcut să mă gândesc la o idee care nu mi-a mai trecut prin cap până acum. Aceea că uneori ne închinăm fără să fim conștienți de asta, idolilor. În loc să ne punem viața în brațele lui Isus. Știu, prima tendință este să spunem că nu este adevărat, că noi credem numai în Dumnezeu. Dar oare mândria nu e un idol? Lenea nu e un chip cioplit? Grija zilei de mâine și obsesia banului nu ne distrag atenția de la drumul nostru spre credință?
Sunt mulți idoli. Și multe patimi. Fiecare dintre noi putem să vedem idolii dacă privim cu sinceritate în suflet. Și în viața noastră. Nu trebuie să recunoaștem asta în fața cuiva. Dar e obligatoriu să o recunoaștem față de noi. Să devenim conștienți de prezența lor și să-l rugăm pe Dumnezeu să ne ierte și să-i îndepărteze de inima noastră. Și în locul lor să ne umple inima cu mai multă iubire. Și mai multă credință.
A doua poveste e așa de tristă încât m-a făcut să plâng. Imaginea îngerului care adună sufletele de la gunoi ar merita o ecranizare. Poate așa se vor mai trezi câteva conștiințe înghețate. Nu ridic piatra, departe de mine acest gând. Poate că fiecare dintre noi am omorât fără să știm un suflet prin obișnuita protecție împotriva vieții. Doresc doar să citiți povestea și să vă gândiți la ea. Pentru că trăiesc cu sentimentul că nu este simplă literatură, că la mijloc e vorba de ceva mai mult.
Cei care au timp merită să citească și alte povești de pe site-ul www.odaiadesus.ro. Inclusiv povestea autorului care a cunoscut mai multe secte până când a găsit drumul spre adevărata credință.
