Cea mai urâtă aniversare a fost cea de ieri. Nu ştiu cred că am făcut la 29, depresia pe care unele o fac la 30. Nu ştiu, nu ştiu. Poate că asta a fost. O furtună de care mă voi scutura în câteva zile.
Ieri m-am uitat din nou la oameni cu ochi mari şi le-am văzut URÂŢENIA în toată măreţia ei. Iar m-am înfiorat şi am simţit nevoia să fug. Să fug şi să nu mai cunosc pe nimeni. Să nu mai ştiu de nimic. În orice caz să scap de cei îmbrăcaţi în acele năravuri dezgustătoare.
Observ că scârba îşi poate depăşi propriul prag. Că are noi şi noi, paliere. Şi că mai poate încă să-mi ofere senzaţii care să-mi paralizeze de frică, simţurile. Sau dimpotrivă, să mă facă să mă urc pe pereţi.
Îmi pare rău însă că nu am putut să răspund la toate telefoanele celor dragi. Chiar nu am putut. Fie pentru că nu puteam răspunde, fie pentru că plângeam, fie pentru că eram sugrumată de nervi.
Îmi pare rău că unora le-am răspuns poate în doi peri, că nu am avut energie să le mulţumesc sau chiar i-am alungat repede.
Îmi pare rău pentru toate astea. Şi sper să mă ierte cei care se regăsesc în această categorie.
6 comentarii:
Nico, cine tine la tine, tine oricum.
Chiar daca le raspunzi sau nu la telefon de ziua ta.
Asta asa e. Multumesc.
Daca pina la o virsta iti face o deosebita placere sa-ti serbezi ziua vine si timpul sa ti se para parca nedrept sa mai adaugi un an in ...desaga.Oamenii vor fi mereu si uriti...si frumosi deopotriva depinde cum ii privesti si...de ce.Sa fii iubita de cei frumosi...invidiata de cei uriti dar mergi mai departe....MULTI ANI in viata.
un PRIETEN
@anonim
Multumesc.
LA MULTI ANI, DEAR:)
BAFTA IN TOATE
multumesc...si tie ...la fel...de toate, bune...
Trimiteți un comentariu