Scrisoare către Sofia (V)

Am uitat să-ți spun mami, că uneori vreau să fug din lumea reală. Am zile în care nu mă mai regăsesc în nicio luptă. Nicio luptă nu mai pare să fie a mea, sau nu pare să fi fost vreodată și a mea.

Vreau să fug din lumea reală și clipele nu mi se mai par multe. Clipele nu mă obosesc. Pot sta, doar eu și clipele, față în față, să ne privim, fără să ne adresăm nici măcar o minciună. În fața timpului nu poți să minți. Nici măcar față de tine. Atunci ești sincer, sincer. Atunci poți să recunoști și durerea, și neputința și toate. Atunci poți să vorbești despre dor, despre inimi golite de conținut, despre dorințe năruite, despre vise nerostite și mai ales despre teama de-a le rosti - cuvântul ți-ar putea răpi poate ideea, ideea că visul va deveni ceva real, atât de real încât să-l poți mirosi și atinge.

Mami, eu niciodată nu voiam să fug din lumea reală. Mie îmi plăcea în lume, cu  forfota și adrenalina ei. 

În fața spitalului în care ai venit pe lume mă simt la fel ca acum cinci luni. Corpul îmi tremură iar, incontrolabil. Mi-e prea greu să stau să aștept pe holul în care există o ușă în fața căreia știu că am așteptat cândva. O singură dată am stat în fața acelei uși. Și am așteptat ca tatăl tău să semneze actele tale de deces. Am așteptat cu privirea stinsă, în timp ce o femeie, cu mintea rătăcită mă întreba ce am pățit... Și când i-am spus, mi-a spus că ea și-ar smulge părul din cap, dacă ar fi în locul meu. Și nu am putut să-i spun nimic, mami. Nimic, nimic. 

Holul era gol în astă seară, doar două femei vorbeau gălăgios despre copii, relații intime și cam orice nu ți-ai dori să auzi, niciodată, pus așa pe tapet, despre un străin.

Dar eu mă vedeam pe mine, mami, la internare. Și nu puteam să mă controlez. Durerea era din nou acolo, puternică și de nestăpânit.

Medicul m-a întrebat dacă mi-am mai revenit puțin, dacă am reușit vreun pic să trec peste, pentru că tot așa de tristă par, ca atunci.

Nu prea știam ce să răspund.

Am răspuns că, da, un pic. Deși nu pot să cuantific acest pic, care se poate topi oricând, așa cum prăpastia se poate adânci în orice clipă. Ca acum, mami, când mi-e dor. Mi-e dor și sunt din nou în caruselul acela cu durere.