Scrisoare către Sofia (VI)

A venit primăvara. Să nu crezi, mami, că nu am văzut toate panseluțele, narcisele, lalelele, care și-au întins mugurii spre soare, într-o sărutare multicoloră.

O așteptam. Mi-era dor de ea. Mi-era dor de soare. Ca și cum, el ar putea să-mi mângâie sufletul. Să-l încălzească și să topească durerile.

Mi-era dor de primăvară. Pentru că mă leagă de tine. Firul ierbii care privește spre cer. Zambilele frumos parfumate. Magnoliile care mi se par dintotdeauna de o delicatețe dureroasă. Dureroasă pentru că e trecătoare, mami. Trecătoare pe pământ. Așa cum ai fost și tu. 

Privesc toată explozia de culoare și mă gândesc doar cum ar arăta această renaștere, la tine pe mormânt. Ceva mă atrage mereu spre cimitir. Construiesc mental proiecte complicate. Amenajez și reamenajez vizual bucata de pământ sub care ți se odihnește trupușorul firav. Orice aș face mi se pare că nu este suficient. În fiecare zi mă gândesc la florile pe care le-aș planta acolo, să fie mereu cu tine.

Am așteptat primăvara. Pentru că mă leagă de tine. Am așteptat-o așa cum voi aștepta și vara. Toate mă leagă de tine, mami. Sunt sigură că nu va fi iarnă, primăvară, vară sau toamnă care să nu mă lege de tine. 

Pentru că fiecare anotimp îmi va aminti de tine. Fiecare renaștere și fiecare moarte. Fie ea, doar a unei flori. Fiecare iarnă îmi va îngropa sufletul în troiene de zăpadă. Fiecare sfârșit de vară îmi va aminti de clipele petrecute împreună. Atât de puține. Atât de stinghere. Niciodată doar pentru noi două. Fiecare toamnă îmi va lăsa sufletul pustiu. Așa cum a fost în zilele despărțirii. Și în zilele de după.

Sunt gânduri și dureri pe care nu le pot spune nimănui. Lumea este ca o pânză de păianjen care se acoperă de griji mărunte. Cine să mai știe ce simte o mamă care a pierdut un copil? Poate doar o mamă care și-a pierdut pruncul, doar o mamă care a rămas cu braţele goale, fără fiică sau fără fiu. 

Am flash-uri. Și acum, am flash-uri. Mă doare privirea rătăcită a fiecărui copil bolnav pe care-l întâlnesc. Mă doare și încerc să citesc dincolo de ea. Mă întreb... Doamne, dacă ești și tu acolo, acolo, în acea privire plină de neputință, lipsită de vlagă? Dacă ești acolo și vrei să-mi spui ceva, ceva ce eu nu pot să înțeleg și să citesc, în clipirile pleoapelor pline de suferință?

Apoi, respir. Și-mi amintesc că tu ești liberă acum. Nimic nu te mai ține prizonieră pe pământ. Poate doar lacrimile mele te mai aduc uneori, înapoi.