Scrisoare către Sofia (X) - doi ani în cer

În fiecare zi e greu. Uneori reușesc să-mi păstrez veselia, puterea, energia. Alteori dorul de tine mă copleșește.

Nu prea mai pot să mă uit deloc la filme. La niciun fel de filme. Plâng și la comedii și la drame. Nu mă întreba de ce. Dar eu găsesc la fiecare câte un motiv să plâng.

Mâine se fac doi ani de când te-ai născut în cer. Te-ai născut în lumină. 

Tot mâine plecăm. Sunt două lucruri incompatibile cu ceea ce simt. Dar te luăm și pe tine cu noi, pentru că tu ești mereu cu noi, și ziua, și noaptea, și în toate diminețile. Mă gândesc câtă bucurie aveam cândva pentru lucrurile astea. Și cât de greu pare totul acum. 

Nu știu cum ar fi fost dacă...

Dacă erai aici, fizic. Nu am voie să întreb și regret de câte ori îmi mai scapă câte-o întrebare prostească, de om mărunt și lipsit de credință. Îmi vine să-mi mușc buzele pentru că mă ia gura pe dinainte.

Dacă aș avea credință cât un bob de muștar aș reuși să mulțumesc. Să văd bucuria în lipsă. În golul imens să văd și nuanțele.

Nu am. Nu sunt. Nu pot. 

Starea de așteptare mă face să mor puțin în fiecare zi. Aștept. Orice. Un semn. O imagine. Un vis. Știu. Nu vrei asta. Nu mă vrei prinsă între două lumi.

Azi e ziua lui tati, mami. E ziua lui. Și nu o să uit niciodată că      m-am rugat să nu te duci în Cer, de ziua lui. Iar acolo Sus dorința mi-a fost ascultată. Nu voi uita cum ai căscat și ți-ai întins piciorușele cu doi ani în urmă, de ziua lui. Erai mai bine. În acele clipe, erai mai bine. Am simțit că acesta a fost răspunsul la rugăciunile mele. Sau poate doar o mică alinare înainte de ceea ce avea să urmeze.

Mă tot gândesc la Sfinții care și-au jertfit copiii pentru credință. Ce inimă tare au putut să aibă, mami! 

Avem în față un drum lung sau scurt. Bunul Dumnezeu știe. În fiecare zi mă gândesc la momentul acela. Al trecerii. Sper să ne găsească pregătiți. Spovediți curat și împărtășiți. Tot mai mulți oameni tineri mor, mami. Pe neașteptate. Și mulți nu au avut niciodată un părinte duhovnic...