"Acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin..."

- scrisoare către Sofia (XI) -

De ce mai plâng, nu știu.

După ce am citit cartea aceea despre vămi ("Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor", Protos Nicodim Măndiță, editura Agapis) am înțeles că ai zburat, ca o săgeata luminoasă spre Rai, fără să mai vezi fața hidoasă a demonilor. Fără să mai treci prin paleta aceea cumplită de scârbe și frici. Și nu e puțin lucru.

Doar Sfinții, Mucenicii și pruncii nevinovați ajung așa, la Domnul. Pe o "autostradă" luminoasă, fără obstacole sau alte piedici. Alături de îngerii luminoși, într-o bucurie greu de cuprins cu mintea noastră de oameni.

Am înțeles în sfârșit că ești Acolo. Am simțit după doi de ani de la despărțire, ceea ce știam numai rațional. Îmi închipuiam doar cu mintea. Și m-am bucurat mult. Am simțit o alinare greu de explicat în cuvinte. 

Atunci am spus că nu mai plâng. Că vreau să fiu în sfârșit mama pe care ți-ai dorit-o. Așa... ca un stâlp. O mamă care nu se plânge.   Care acceptă și se împacă cu crucea ei. Fără să cârtească. E drept, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta și nu pot promite că se va și întâmpla. Să accept că eu sunt mamă doar în acest fel. Mamă, prin despărțire. Mamă, prin iubire la distanță. Pot să mă străduiesc însă. De dragul tău. Să ridic un zid dincolo de care să nu mai treacă nimic. 

Dar tot mai scap câteva lacrimi. Tu să știi că eu nu vreau să plâng. Pentru că îmi doresc să te bucuri de tot ce este acolo, fără ca lacrimile mele să-ți aducă vreo întristare. Vreo apăsare. Voi încerca să nu-mi mai doresc obsesiv să te revăd în vise. Voi accepta.   

Privește-mi te rog lacrimile, atunci când sunt, ca pe o neputință de om și de mamă. 

P.S. Eu încă mai văd că tu aici, ai treaba ta. Aflu vești și văd că "faci" lucruri. Că ai mișcat un suflet, că ai ajutat o mamă sau un prunc. Cum, numai tu știi. Dar eu mă bucur. 

Scrisoare către Sofia (X) - doi ani în cer

În fiecare zi e greu. Uneori reușesc să-mi păstrez veselia, puterea, energia. Alteori dorul de tine mă copleșește.

Nu prea mai pot să mă uit deloc la filme. La niciun fel de filme. Plâng și la comedii și la drame. Nu mă întreba de ce. Dar eu găsesc la fiecare câte un motiv să plâng.

Mâine se fac doi ani de când te-ai născut în cer. Te-ai născut în lumină. 

Tot mâine plecăm. Sunt două lucruri incompatibile cu ceea ce simt. Dar te luăm și pe tine cu noi, pentru că tu ești mereu cu noi, și ziua, și noaptea, și în toate diminețile. Mă gândesc câtă bucurie aveam cândva pentru lucrurile astea. Și cât de greu pare totul acum. 

Nu știu cum ar fi fost dacă...

Dacă erai aici, fizic. Nu am voie să întreb și regret de câte ori îmi mai scapă câte-o întrebare prostească, de om mărunt și lipsit de credință. Îmi vine să-mi mușc buzele pentru că mă ia gura pe dinainte.

Dacă aș avea credință cât un bob de muștar aș reuși să mulțumesc. Să văd bucuria în lipsă. În golul imens să văd și nuanțele.

Nu am. Nu sunt. Nu pot. 

Starea de așteptare mă face să mor puțin în fiecare zi. Aștept. Orice. Un semn. O imagine. Un vis. Știu. Nu vrei asta. Nu mă vrei prinsă între două lumi.

Azi e ziua lui tati, mami. E ziua lui. Și nu o să uit niciodată că      m-am rugat să nu te duci în Cer, de ziua lui. Iar acolo Sus dorința mi-a fost ascultată. Nu voi uita cum ai căscat și ți-ai întins piciorușele cu doi ani în urmă, de ziua lui. Erai mai bine. În acele clipe, erai mai bine. Am simțit că acesta a fost răspunsul la rugăciunile mele. Sau poate doar o mică alinare înainte de ceea ce avea să urmeze.

Mă tot gândesc la Sfinții care și-au jertfit copiii pentru credință. Ce inimă tare au putut să aibă, mami! 

Avem în față un drum lung sau scurt. Bunul Dumnezeu știe. În fiecare zi mă gândesc la momentul acela. Al trecerii. Sper să ne găsească pregătiți. Spovediți curat și împărtășiți. Tot mai mulți oameni tineri mor, mami. Pe neașteptate. Și mulți nu au avut niciodată un părinte duhovnic...

Scrisoare către Sofia (IX)

sursa foto: dojoblog.ro

Lasă-mă să plâng, mami, nu că nu aș mai fi plâns demult. 
Lasă-mă să plâng și să tac.
Să tac.
Pentru că nu știu ce ar mai fi de zis.
Mă doare să văd copii plecând.

Citesc o carte. 
Poate la finalul ei voi reuși să mulțumesc cu adevărat.
Poate mă va învăța să mulțumesc, chiar și pentru despărțire.
Jumătatea de inimă care lipsește mă face să o simt mai bine pe cea care a rămas.
A rămas doar partea aia care doare.

Nu mă plâng, mami.
Nu vreau să mă plâng. 

Ai o mamă egoistă. Foarte egoistă. Ar fi vrut să te aibă aici...

Crucea nu e niciodată mai grea sau mai ușoară, decât poate sufletul să ducă.
Dar tot aștept.
Asta nu am învățat. 

Zilele nu sunt decât o continuă așteptare.
Doar oboseala mai taie din suferință. 

Apoi lacrimile curg iar. 
Zilele nu se opresc. 

Când va fi timpul sper doar să fiu pregătită. 
P.S. Pisica ta e bine. 

Scrisoare către Sofia (VIII)

sursa foto: cuvantul-ortodox.ro

Lasă-mă să-ţi sărut tălpile mici şi goale, care aleargă prin iarba umedă de rouă. Acolo unde tu eşti fericită, atât de fericită cât eu nu voi putea simţi vreodată. 

Lasă-mă să te strâng în braţe, să-ţi sărut ochii mari şi părul care miroase a soare. 

Lasă-mă să cred că fetiţa aceea din visul de acum două nopţi, cu chip luminos şi năframă, în port popular, care mi-a ieşit în tinda bisericii ticsită de oameni eşti chiar tu. Tu eşti cea care mi-a primit lumânarea aprinsă şi ai rostit o rugăciune care m-a pus pe gânduri. Mă gândeam că, uite când primeşti o lumânare trebuie să spui o rugăciune. O anumită rugăciune. M-am chinuit s-o reţin. Dar dimineaţa nu am mai ştiut decât că lumina aceea ajunge Sus, şi de acolo, rugăciunile vin de la tine înapoi, jos. Acesta este cadoul tău. 

Rugăciunile sunt cadoul tău. Chiar dacă dorul nu se stinge niciodată. Chiar dacă braţele rămân goale. Chiar dacă pătuţul tău portocaliu există numai în memoria mea afectivă. 

Nu pot să înţeleg oamenii care fură de la mormântul tău. Ce vor face cu micile felinare pe care le-am pus special ca să-ţi lumineze dulce, mormântul? Ce vor face cu floarea pe care ai primit-o cadou, cu ghiveciul cu lavandă desenată discret? Şi cu jucăria de lemn care reprezenta o fetiţă micuţă?

Un an şi nouă luni s-au scurs de la ultimul tău drum, pe care l-am făcut împreună, în trecerea ta pe pământ.

Nici acum nu o să pot să înţeleg cum jucăria de pluş pe care am primit-o în ziua aceea are inima cusută, afară?! De ce tocmai acea jucărie? Ursuleţul tău doarme, mami, cu ochii închişi, pe veci, pentru că nu mai are inimă. El primeşte îmbrăţişările mele. Apoi se odihneşte în coşul tău care e tot mai plin, de lacrimi.

Iubire între cer și pământ

Astăzi i-am simțit pe toți aproape. Pe ea, pe ei, pe toți prietenii pe care i-am ținut timp de o respirație de mână, spre final, pe moșii și strămoșii noștri, chiar și pe cei cărora nu le știm decât numele. Iubirea e de mai multe feluri. În rugăciune, Cerul pare uneori că se apropie, coboară, ca un fâlfâit de pasăre. Cât să simți că aici, nu ești decât într-o călătorie. Și că la destinație ar putea fi ceva atât de frumos încât nimic din ce e tactil nu te-a făcut să simți vreodată. Astăzi a fost soare și liniște. Cineva ne-a sărutat pe frunte, de Sus.

Cu tine

De câteva nopţi am impresia că vorbesc cu tine în vis. Dimineaţa nu-mi amintesc absolut nimic şi totuşi am senzaţia că am vorbit toată noaptea.

E o senzaţie stranie şi îmi vine să mă întorc din nou în lumea viselor deşi la trezire nu mai ştiu nimic. Dar rămân cu vaga senzaţie că sunt mai bogată după întâlnire. E o bucurie dulce amară.

Poate într-o zi voi avea ocazia ca întâlnirea să aibă cuvinte şi formă. Şi mai ales... să nu se topească ci să rămână desenată clar, în memorie.