Memorie în salturi

Mi se întâmplă uneori să uit lucruri simple. Cum ar fi propriul număr de telefon. Sau numere pe care le formez instinctiv în fiecare zi. Aşa se face că uneori sun la biroul de presă al Ministerului Apărării şi mă trezesc la Poliţia Rutieră şi invers.

Zilele trecute am chemat taxiul. Şi am dat numărul străzii greşit. Parcă ceva îmi suna din alt film când am pronunţat numărul străzii, dar ceva din memoria mea ştia că taximetristul trebuie să ghicească numărul corect. Pentru că am dat detalii suplimentare de localizare.

Numai că, desigur taximetristul n-a ghicit. Ce am făcut eu de fapt? Am spus strada de acum şi numărul de la fosta adresă, de acum un an.

Bineînţeles că am sunat la companie pentru că...taxiul nu a ajuns. Şi nu a ajuns, nu a ajuns.

Într-un final, după vreo trei telefoane m-a găsit. M-am simţit prost că am greşit adresa şi am vrut să mă scot şi să-i spun că m-am mutat de curând, de aia nu ştiu prea bine adresa.

Bine că am tăcut mâlc. Pentru că taximetristul tocmai îmi spune : nu ştiu cum aţi dat adresa greşită, că v-am mai luat o dată de aici.

Bine că am tăcut! Bine că am tăcut!!! Că mă făceam de cacao rău!!!

Din nou vise

Uneori viaţa mi se pare mai interesantă în vise decât în realitate. Visele sunt pline de simboluri, de înţelesuri şi mesaje ascunse. Aşa cred eu. Nu trebuie să fiţi de acord cu mine.

Azi noapte am visat-o pe bunica. Bunica din partea mamei. Nu ştiu dacă are legătură cu neîmplinirea mea mai veche, aceea că nu am fost la înmormântarea ei. Eram în facultate când a trecut la cele veşnice. Şi eram în sesiune.

Ai mei au vrut să mă protejeze atunci. Ca să nu ratez examenele nu mi-au spus nimic.
Într-adevăr am avut un vis prevestitor dar eram într-o perioadă prea stresantă ca să-i dau atenţie.

Nu voi uita niciodată starea de atunci. Eram fericită, terminasem examenele cu bine şi eram aşa într-o stare de beatitudine. În momentul în care am intrat în casă am ştiut ce se întâmplase. Era un aer greu, apăsător. Şi am întrebat, bunica...unde e.

Murise cam de o lună, cam cât durase sesiunea. Am acceptat greu că a plecat fără să-mi iau la revedere. De atunci o visez obsesiv. Şi întotdeauna e în casa ei de la ţară, acolo unde culmea, mie nu mi-a plăcut să stau niciodată.

Nu am fost genul de copil care să tragă spre casa bunicilor. Nu ştiu, mi-au plăcut mai mult jocurile de oraş, jucate pe maidanul din spatele blocului.

Dar după ce a plecat dintre noi locul ăla (casa bunicii) m-a atras ca un magnet. M-a chemat spre el prin vise nocturne, paradiziace. Vise în care era şi bunica prezentă, întotdeauna. Am visat-o cum îmi deschidea poarta, cum trebăluia prin curte. Întotdeauna am visat-o ACOLO.

Acum casa aia a fost vândută.

Azi noapte eram iar acolo. Era şi bunica şi eu măturam cu un măturoi din nuiele curtea ca să-i fac pe plac. Era cam în paragină pământul şi eu încercam să fac ordine. Aveam aşa o stare de semi-conştienţă şi mă întrebam în vis dacă nu cumva bunica a murit. Apoi o priveam şi eram tare fericită că TRĂIEŞTE. Le-am zis eu că nu a murit, mă gândeam. Le-am zis eu tuturor, uite că trăieşte.

Apoi am smuls o plantă înaltă, aşa ca o buruiană. Şi bunica m-a certat. De ce ai smuls-o? Era singura pe care o mai aveam, mi-a spus. Lasă, că o pun înapoi! I-am replicat. Am tăiat planta în două şi am început să fac gropi în pământ, să replantez totul.

Atunci m-am trezit. Şi mi-am amintit că bunica e moartă. Totuşi am avut o senzaţie de linişte. E greu de explicat dar cele mai multe vise cu ea îmi aduc o senzaţie de împăcare.

Vis

Azi noapte am visat că eram într-o ţară străină, la cumpărături. Mă aflam într-un magazin imens şi mă minunam de frumuseţea hainelor.

Erau aşezate frumos pe umeraşe, în funcţie de culori tot felul de bluze. Materialele erau fine şi culorile intense. Îmi plăceau atât de mult bluzele alea! Erau unele în câte trei culori, îndrăzneţe şi extravagante. Galben ocru cu turcoaz şi ciclamen. Pare stranie asocierea dar arătau tare bine.

Eu mă uitam la etichete Erau nişte cifre pe care nu le înţelegeam. De fapt mă tot chinuiam să schimb moneda în gând, să calculez. Prea scump, prea scump, îmi spuneam de fiecare dată. Mi se păreau prea ridicate preţurile şi în acelaşi timp mă întristam că nu pot să-mi cumpăr nimic.

Am plecat de acolo cu mâna goală, mâhnită.

Acum nu ştiu cum să interpretez visul ăsta.

Fie vreau să fac o schimbare dar nu am curaj. (Nu prea îmi convine varianta asta!!!)

Fie îmi apare o oportunitate pe care mă tem să mi-o asum. (Nici asta nu sună bine!!!)

Fie îmi doresc ţoale noi, dar nu e momentul. (Ţoale noi îmi doresc oricum tot timpul)

Fie voi pleca undeva în străinătate. (Hmmm, aş vrea eu!!!)

Fie am nevoie urgentă de shopping. (Asta cred că e cea mai plauzibilă interpretare).

Dreptul consumatorului

De curând mi-am cumpărat un telefon nou. Nu am vrut să-mi cumpăr dar cele două telefoane pe care le deţin, unul personal şi unul de serviciu au cedat subit la o zi diferenţă.

Să rămâi fără telefon de serviciu nu e bine deloc. Aşa că am dat fuga la Carrefour, aşa pe ultima sută de metri, înainte de închidere să îmi cumpăr telefon. Am alergat prin magazinele de profil şi am găsit un telefon care convenea cerinţelor, să fie Nokia, nu prea scump. Desigur că o dată găsit, FIX ĂLA nu era pe stoc. "Mâine", mi-a spus calmă vânzătoarea. Nu... mâine era prea târziu.

Am luat-o la goană prin alte magazine care mai erau deschise. Mai aveam cam o juma de oră până la închidere. L-am găsit. Era la fel ca primul şi în plus, era şi în stoc.

Gata, gata, îl iau. I-am spus vânzătorului de teamă că ar putea suna ora închiderii. Îmi mai trebuia un handsfree şi gata. Am luat cutia, vânzătorul mi-a spus că handsfree-ul e compatibil aşa că am plecat fericită.

Asta până am ajuns acasă şi am constatat că handsfree-ul e "accesoriu neautorizat".

M-am întors la magazin acum două zile. Cu gândul să schimb handsfree-ul. Vânzătorul mă întreabă când l-am cumpărat. Îi spun că acum două săptămâni. A... când, face ochii mari. "Păi noi nu schimbăm produsele decât în 48 de ore!"

Brusc mi-am amintit de doamna care s-a dus să-şi schimbe pantofii la Mall. A fost subiectul unei ştiri. O dată cu ea am aflat şi eu că prin lege, pantofii pot fi schimbaţi pentru defecte chiar şi după un an. Şi nu numai pantofii. În general produsele au termen de garanţie un an.

Să ne înţelegem. Handsfree-ul a costat 12 lei. O sumă infimă. Dar brusc am simţit că drepturile mele de consumator sunt călcate în picioare. Eu nu vroiam banii înapoi. Ci un handsfree COMPATIBIL. Iar ei nu aveau.

L-am chemat pe şeful de magazin. Mi-a spus: "Handsfree-ul poate fi schimbat în anumite condiţii". "Care", am întrebat eu. "Păi, nu vedeţi că nu e sigilat???", îmi spune. "Păi şi cum aţi fi vrut să-l probez", îl întreb.

Îşi dă ochii peste cap. Bombăne, ceva de genul, "pentru 120 de mii". Îi explic că mâine va cumpăra şi el ceva de la Flanco. Că ăsta era magazinul. Sau de la alt magazin. Şi va păţi acelaşi lucru. Vânzătorul de la magazin mi-a spus că e compatibil. Deci o persoană autorizată.

Până la urmă şeful de magazin mi-a înapoiat banii. Nu m-am simţit mai bine. DAR AM ŞTIUT CĂ E DREPTUL MEU SĂ-I PRIMESC ÎNAPOI.

Apoi am răscolit iar magazinele dar un handsfree compatibil tot nu am găsit.

Din nou dietă

Săptămâna asta am început să ţin dieta cu carne. Să ţin e doar un mod de a spune pentru că am cedat în fiecare zi.

Mi se pare toxică dieta asta. Doar carne, carne şi iar carne. Cele mai multe scăpări le-am avut după-amiaza sau seara când nevoia de dulce mă chinuie cu demenţă. Dacă nu a fost ceva dulce a fost un fruct sau tot a fost ceva.

Aşa că, dacă tot nu pot să o ţin cred că îmi voi relua obiceiurile curelor trecute. Chiar dacă nu mai pot da jos, aşa cum visez, măcar să mă menţin.

Asta ar fi cam a doua dietă cu care nu m-am împăcat deloc. Prima a fost cea cu fructe care îmi dădea dureri groaznice de stomac.

În total greutatea pierdută până acum variază între cinci, şase kilograme.

Analize

În general eu fug de medic. Nu ştiu de ce, dar numai mirosul acela clasic de spital îmi amorţeşte simţirile şi îmi întoarce stomacul pe dos.

Analizele de sânge mă iau întotdeauna cu leşin. Încerc să nu privesc acul, mă gândesc la cerul înstelat şi la marea fascinantă dar degeaba. Am avut situaţii în care am ieşit victorioasă din cabinet, că gata, de data asta sunt bine, iar moleşeala m-a luat după câţiva paşi.

Printr-o conjuctură a destinului azi mi-am făcut analize. Nu e o analiză clasică (cred că de asta am şi acceptat) ci e o chestie aşa generalistă care îţi analizează starea generală de sănătate, vigoarea organelor interne şi predispoziţiile genetice.

Rezultatele mi-au dat fiori. Naiba m-a pus să mă duc la analize!

Aşadar: cu oxigenarea creierului stau cel mai prost. De aici oboseală. Apoi am o lipsă de vitamine. Lista e lungă. Ar mai fi anemie şi lipsă de fier. Imunitatea e scăzută. Posibil bronşită cronică. Neapărat examen endocrinologic pentru că tiroida dă semne proaste. Aciditate ridicată la stomac şi gastrită. Nisip la rinichi şi la fiere. Mai multe vertebre tasate la coloană. Probleme de vedere. Predispoziţii genetice - cancer la intestine şi atrofie musculară.

Uff....Şi ar mai fi. Naiba să le ia de analize! Mai bine să nu ştii nimic. Mai mult m-au pus pe gânduri că dacă e să te iei după medicii aştia eşti bolnav cronic şi nu mai ai nicio şansă.

Medicul mi-a recomandat - plimbări la munte, plimbări în aer liber şi ...CONCEDIU. Pe bune că aşa mi-a zis. Că starea de oboseală a organismului e foarte accentuată.

Totuşi eu cred că ar trebui să-i ascult sfatul, nu-i aşa????

Frământări

În ultima vreme visez tot mai mult să fac ALTCEVA. Nu mă întrebaţi ce, că nu ştiu încă. Nu am dat un nume încă acestui ALTCEVA. Altceva, pur şi simplu.

Visez să-mi regăsesc culorile şi cărţile mele de istoria artei. Muzeele şi expoziţiile. Plimbările şi prietenii dragi. Întâlnirile cu oamenii care mă făceau praf, dar reuşeau să mă scoată din starea aia de moarte a sufletului.

Puţini la număr, oamenii ăia. Unul dintre ei s-a stins prea curând. Ştiu că aş fi putut primi de la el mai mult, dar s-a stins. Era profesorul meu. Şi eu eram în anul 4. Am ales împreună tema lucrării mele de licenţă. După ce s-a dus, am schimbat tot. Pentru că nu mai avea sens, fără el. Ştiam că tipul acela de lucrare puteam să-l fac, doar muncind în umbra lui.

Apoi profesoara mea de istoria artei. Cred că e în Franţa. Nu mai ştiu nimic despre ea, de câţiva ani. Practic de când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Ea îmi distrugea imaginea despre mine, de fiecare dată. De fiecare dată mă simţeam măruntă şi neînsemnată. Ştiam că nu am citit destul, că nu m-am hrănit suficient din cărţi şi că nu m-am uitat cu suficientă atenţie la operele de artă. Cu toate acestea, după fiecare întâlnire simţeam că o iubesc mai mult şi mai mult. Pe ea şi cămăruţele întunecoase în care se apleaca asupra albumelor de artă.

Nu ştiu de ce mi-e dor. De perioadele în care scriam, pictam, visam. Mai mult.

De aia visez să fac ALTCEVA. Nu ştiu încă ce. Mulţi spun că locul meu e AICI. Dar eu nu mai sunt demult sigură de asta. Poate sunt simple îndoieli pe care viitoarea ploaie le va alunga. Sau poate nu. Poate voi găsi sensul acelui ALTCEVA. Un altceva în care visez că sunt înconjurată de oameni mai buni, de idealuri mai înalte, de fapte mai bune.

Poate că ALTCEVA-UL ăla nu există. Decât în vise. Sau poate nu.

Culmea nesimţirii

Culmea nesimţirii există. Şi stă chiar cu un etaj mai sus de mine.

Care e culmea NESIMŢIRII???? Să ţipi în fiecare dimineaţă la ora 7 la copiii tăi, atât de tare încât să-ţi trezeşti vecinii cu urlete dar să bubui în pereţi atunci când, aceiaşi vecini au musafiri la ora 21.00 şi se aud voci ceva mai ridicate.

Să baţi în uşa vecinului care stă cu un etaj mai jos şi îşi amenajează apartamentul pe motiv că îţi cade gresia din casă din cauza bubuiturilor.

Să pui manele la maximum, weekend de weekend încă de la prima oră şi să obligi tot blocul să-ţi asculte preferinţele muzicale retarde dar să baţi în ţeavă pentru că, chipurile te deranjează sunetul televizorului vecinilor.

Să arunci gunoaiele de la bucătărie, direct pe geam şi să-ţi scuturi toate jegurile de pături în geamul, al cui oare, dacă nu al... vecinilor???

Să-ţi inunzi vecinul în baie şi să susţii cu neruşinare că nu e de la tine pentru că ....TU NU AI ŢEVI (???!!!!)

Să-ţi izolezi apartamentul şi să decorezi cu această ocazie cu mortar toate pervazele de la etajele inferioare.

Să faci grătar cu prietenii la bătător, chiar lângă bloc.

Să te plângi administratorului că vecinul care stă cu un etaj mai jos te deranjează pentru că ...FACE BAIE NOAPTEA.

Să furi etajerele lăsate de vecini pe casa scărilor şi să le pui cu neruşinare, la tine pe etaj, cu flori, fără să întrebi pe nimeni.

Să-ţi amenajezi apartamentul timp de trei luni şi să dai cu bormaşina la ora 23.0o dar şi în fiecare weekend, la prima oră. Apoi să vii cu o falcă în cer şi cu una în pământ la vecinul de jos pentru că a folosit aspiratorul la ora 21.55 deşi programul de linişte începe la ora 22.00

Toate acestea există. Într-o singură persoană. Are nume de cod ŢĂŢICA. Stă cu un etaj mai sus şi e coşmarul vieţii mele.