SECRETUL

Uneori visele mele sunt comice. Adică nu râd în vis, dar râd când mă trezesc.

Acum două nopţi de pildă aveam o misiune importantă. Trebuia să fac o ştire, gen anchetă şi să dau în vileag SECRETUL.

SECRETUL autorităţilor. Trebuia să spun tuturor de ce în România salata verde ajunge veştejită. Adică e importată deja ofilită. Şi mă gândeam în vis că într-adevăr aşa e, salata ajunge în magazine veştejită. Uite că la asta nu mă gândisem până atunci! Şi în vis găsisem deja argumentele care întăreau ideea materialului - de câte ori merg la supermarket nu cumpăr salată verde pentru că e veştejită. Îmi făcusem planul de bătaie. Stand-up la raionul cu salată. Filmare cu detalii. Salata fără vlagă oferită spre vânzare. Vox-uri cu clienţi nemulţumiţi. Salata în piaţă versus salata la supermarket. Simţeam aşa că... subiectul va ieşi!!!! Singura problemă era să obţin un interviu cu domnul C. Pentru că domnul C era un secretar de stat din Ministerul Agriculturii. Şi el ştia SECRETUL. El ştia secretul SALATEI VERZI adusă din import ofilită pentru a fi vândută proştilor de români. El ştia secretul pe care noi mâncătorii de salată nu trebuia să-l aflăm niciodată.

Când m-am trezit totul mi s-a părut distractiv. Nu ştiu de unde am scos eu asta cu salata. Habar nu am. Nu cunosc nici un domn C, în realitate. Nu m-am ocupat niciodată de Ministerul Agriculturii. Şi nici salată nu prea cumpăr. Pentru că la piaţă ajung rar iar cea din supermarket chiar e, de cele mai multe ori, ofilită. :)))

Să-l ajutăm pe Dragoş Pârlog

Îl cheamă Dragoş. Are 29 de ani şi a făcut polo de performanţă. La prima vedere pare un tânăr obişnuit. Doar în ochi îi poţi vedea tristeţea. Refuză să se plângă şi e demn. Dar pentru el timpul se măsoară altfel. Clipele se scurg repede şi dacă ar opri goana timpului asta ar fi cu siguranţă în avantajul lui.

Pentru că Dragoş are o tumoră pe creier. A fost operat acum trei ani la Spitalul Bagdasar Arseni. Dar boala nu l-a lăsat să se bucure prea mult de bucuria însănătoşirii. Boala a lovit din nou în luna martie. Dacă te uiţi pe radiografiile lui care arată că tumora e aproape cât un măr înţelegi într-o clipă totul. DRAGOŞ trebuie să să opereze din nou. REPEDE! Cât mai repede posibil. E programat deja la intervenţie la o clinică din Hanovra. Dar nu are banii necesari, 50.000 de euro. O sumă enormă pentru un angajat la stat.

Eu cred în minuni. Întotdeauna am crezut. Aşa că îl putem ajuta fiecare dintre noi pe Dragoş. Povestea o puteţi vedea şi în filmuleţul ataşat. Cei care vor să-i întindă o mână lui Dragoş au la dispoziţie conturile de mai jos.

ING Bank – Sucursala Nerva Traian Bucuresti
RON: RO 16 INGB 0000 9999 0003 6998
EURO: RO 06 INGB 0000 9999 0149 1014
Cod SWIFT: INGBROBU
Titular: Pârlog Dragoş Petrişor
E-mail: dragosparlog@yahoo.com

Nume de cod: NUNTĂ. MIRE. LAVALIERĂ

Trebuie să recunosc că ieri l-am târât pe domnul mire la magazinul Unirea. Trecuse deja ceva timp de când nu am mai făcut nicio fărâmă de shopping pentru capitolul NUNTĂ. Devenise chiar plictisitor să fiu aşa, prea calmă. Şi prea liniştită când vine vorba de MARELE EVENIMENT. Pentru că în ultima perioadă s-a aşternut praful asupra căutărilor. Nici pe net nu am ce minunăţii să mai găsesc şi scoţând din discuţie cele vreo cinci mailuri pe care le-am trimis la Cluj, la cei care ne vor face invitaţiile pentru nuntă şi alte vreo trei mailuri pe care

le-am trimis unor proprietari de maşini de epocă, cu speranţa puerilă că voi găsi totuşi vreun binefăcător care să-mi închirieze o maşină gen taxi londonez, contra unei sume chilipir nu am mai făcut nimic pentru NUNTĂ.

Desigur că pe proprietarul acela generos nu l-am găsit. Am studiat site-ul asociaţiei RETROMOBIL CLUB ROMÂN, am făcut o selecţie a maşinilor în care mi-ar plăcea să-mi aşez fundul în ZIUA CEA MARE şi mai ales să fac aşa nişte fotografii, pentru eternitate, (sepia cu siguranţă) şi am trimis cum vă spuneam câteva mail-uri. Oricum primul proprietar căruia i-am trimis un mail mi-a retezat-o din scurt, e drept, politicos, că maşina se închiriază pentru 100 de euro ora (adică chiar mai scump decât preţul perceput de agenţiile de profil), în fine a fost dispus chiar să-mi facă o "mega reducere", gen 300 de euro pentru patru ore, dar chiar şi aşa, avântul de viitoare mireasă nu mi-a redus neuronii în aşa hal încât să arunc banii ăştia pe fereastră.

În fine voi mai studia problema deşi cel mai probabil voi renunţa la idee. Mai trebuie să spun că mi-a plăcut cel mai mult una dintre maşinile de epocă ale fostului premier Călin Popescu Tăriceanu dar mă îndoiesc că ar fi închiriat-o şi oricum nici adresă de mail nu avea pe pagina colecţionarilor de maşini vechi.

Aşa. Începusem să spun că l-am târât pe viitorul mire la magazin. Nu ştiu de ce dar nu a fost prea încântat chiar dacă, presupusa plimbare era făcută în interesul lui. Am gonit prin magazin pentru că era destul de aproape de ora închiderii şi

m-am înduplecat să cumpărăm pantofii pentru costumul de mire. Pentru că şi aici sunt destul de multe oferte, pantofi puţin lucioşi, cu botul rotund, cu cusături, sau fără, cu bot pătrăţos sau nu. Bine, mirele ar fi cumpărat încă de acum un an, de la Leonardo, prima pereche de pantofi clasici care i-a căzut în mână, la fel de repede cum a achiziţionat şi costumul de mire, primul pe care l-a probat dar la vremea respectivă a ţinut cont de tipica părere a mea, să mai vedem, să mai căutăm...

În rest produsele pentru bărbaţi semănau oribil de mult între ele, aceleaşi lavaliere sclipicioase şi veste strălucitoare. Nimic ieşit din comun, un material mai de calitate. Parcă toate magazinele s-au aprovizionat de la acelaşi croitor şi nici măcar alergătura aia nebună, până la ultimul stand din colţul etajului, singurul deschis la ora aceea nu ne-a fost răsplătită cu vreo victorie.

Am mai constatat că designerii habar nu au că turcoazul se poartă anul acesta pentru că nu am găsit nicio cravată care să se potrivească cu rochiţa mea de cununie. Am găsit în schimb mai multe vânzătoare care au încercat să-mi vândă cravate albastre sau verzi care nu aveau însă nicio legătură cu bucăţica de material turcoaz din mâna mea. În fine. Oricum cel puţin trei mi-au spus că au avut o cravată de culoarea aia dar că S-A VÂNDUT. Mai mai să mă facă să regret că nu am ajuns şi eu mai devreme la magazin, poate chiar ieri, când cravata cu pricina mai era încă pe stoc.

În fine. Până la urmă goana nebună a avut un rezultat cum spuneam. Am cumpărat pantofii de mire. Dar m-au apucat nostalgiile pentru că am văzut alte rochiţe de mireasă, tare drăguţe şi chiar mai ieftine decât rochiţa mea, şi alte săndăluţe care s-ar fi asortat şi nici măcar nu erau aşa de scumpe ca săndăluţele mele făcute de trei ori.

Îmi place rochiţa mea dar iar mă oftic că trebuie să port un SIGUR MODEL. O singură rochie. Atâta timp cât la magazin am văzut una albă ca laptele care mi-a plăcut, şi una aşa gen sirenă, şi una aşa cu o broderie fină....hmmmm.....

Oricum am ajuns la un compromis. Îmi voi lua încă o pereche de sandale de schimb, de la passionshoes măcar aşa, să am mai multe încălţări de mireasă, dacă pentru rochie trebuie să mă limitez la una singură.

Iertare

Uneori iert, alteori nu pot. Uneori vreau să iert, dar inima are nevoie de timp. Raţional iert imediat, dar nu şi sufleteşte. Sufletul se pansează singur, dar în timp.

Încă o noapte

Era zi. Ultima zi de concediu. Eram în magazinul de suveniruri. Măşti de porţelan pictate în culori vii, cutii de bijuterii, căni, brelocuri şi alte nimicuri erau răspândite neglijent pe mese. Eu nu mă puteam decide... (sună cunoscut, nu???) Dar eram grăbită şi trebuia să cumpăr... Multe suveniruri pentru cei dragi... Eram în Grecia. Asta ştiu sigur.

Apoi eram într-o maşină. În dreapta şoferului. Cineva gonea nebuneşte. Maşina a căzut în gol. Mă dureau toate şi nu puteam să respir.

Următorul popas a fost la primul meu loc de muncă. Adică nu era chiar primul. Primul stabil din Bucureşti. Nu ştiu ce a căutat prin capul meu. Mă uitam spre calculatoare. Vechi şi antice. Nişte hârburi. Dădeam mâna cu diverşi oameni. Unii cunoscuţi, alţii nu. Oricum toţi mă studiau cu atenţie. Unii cu invidie, alţii cu admiraţie. Sentimente amestecate.

Mi-am văzut fostul şef şi mă gândeam că l-am visat recent. La birouri erau câţiva dintre foştii colegi. Şi mă gândeam, Doamne, aştia au îngheţat în timp! Sunt tot aici. După atâţia ani. Nu s-a schimbat nimic.

Apoi m-am trezit.

EA. Doamna FRICĂ

Doamna FRICĂ mi-a bătut în geam. Şi azi noapte şi ieri. Deja azi noapte am ştiut că e ea. Aşa că am tratat-o cu sictir, am băut un pahar cu apă, mi-am ascultat în linişte bătăile inimii care făcea iar schema aia tâmpită cu ieşitul din piept şi m-am culcat la loc.

Doamna FRICĂ a venit de două ori în vis. Prima dată nu a făcut altceva decât să mă obişnuiască cu sentimentul pe care aveam să-l simt, câteva ore mai târziu în viaţa reală.

Altfel spus, mai întâi a venit UMBRA FRICII ca să-mi spună că FRICA va veni pe bune. Câinele cel negru mă lătra cu putere şi eu fugeam. Era o frică premonitorie. Am înţeles asta mai târziu.

Apoi a venit CHIAR FRICA. Era pe înserate şi sentimentele contradictorii mă sufocau. Frica de boală, de singurătate, de moarte, de spital, de injecţii, de suferinţă, de durere, FRICA în toată puterea ei. FRICA pentru el. Şi FRICA egoistă, pentru mine. Şi câinele negru m-a lătrat. Tot în realitate.

Ultima dată a venit AMINTIREA FRICII. Frica se născuse deja, iar amintirea ei trebuia să izbucnească.

Dimineaţă a venit în vizită doar STAFIA FRICII. Era lipsită de paloare aşa că am învins-o. Am plâns şi am alungat-o. ADIO, FRICĂ!