EA. Doamna FRICĂ

Doamna FRICĂ mi-a bătut în geam. Şi azi noapte şi ieri. Deja azi noapte am ştiut că e ea. Aşa că am tratat-o cu sictir, am băut un pahar cu apă, mi-am ascultat în linişte bătăile inimii care făcea iar schema aia tâmpită cu ieşitul din piept şi m-am culcat la loc.

Doamna FRICĂ a venit de două ori în vis. Prima dată nu a făcut altceva decât să mă obişnuiască cu sentimentul pe care aveam să-l simt, câteva ore mai târziu în viaţa reală.

Altfel spus, mai întâi a venit UMBRA FRICII ca să-mi spună că FRICA va veni pe bune. Câinele cel negru mă lătra cu putere şi eu fugeam. Era o frică premonitorie. Am înţeles asta mai târziu.

Apoi a venit CHIAR FRICA. Era pe înserate şi sentimentele contradictorii mă sufocau. Frica de boală, de singurătate, de moarte, de spital, de injecţii, de suferinţă, de durere, FRICA în toată puterea ei. FRICA pentru el. Şi FRICA egoistă, pentru mine. Şi câinele negru m-a lătrat. Tot în realitate.

Ultima dată a venit AMINTIREA FRICII. Frica se născuse deja, iar amintirea ei trebuia să izbucnească.

Dimineaţă a venit în vizită doar STAFIA FRICII. Era lipsită de paloare aşa că am învins-o. Am plâns şi am alungat-o. ADIO, FRICĂ!