Scrisoare către Sofia (II)

 

Draga mea,

au trecut deja două luni de când te-am văzut ultima oară. Două luni şi câteva zile. Nu mi-ai apărut încă în vis. Alex îmi spune să nu mă încăpăţânez şi să nu cer asta, să nu mă leg de o himeră.

Mă tot întreb cum arăţi acum, cum ţi-e sufletul? Ştiu că în viaţa noastră ai apărut ca un copil, dar acolo Sus ai aproape aceeaşi vârstă ca şi mine... Adică ai înfăţişarea unei femei la 33 de ani. Înseamnă că eşti aşa... ca o prietenă de-a mea. Mi-e greu să-mi închipui că eşti şi mare şi mică în acelaşi timp. Mă gândesc însă că sufletul nu are chip, e doar energie luminoasă. Aşa că tu eşti lumină acum. Aşa cred.

Tu ştii, mami, că au fost zile în care mi-am înghițit lacrimile, mai ales când m-am aflat în lume; cel mai mult am plâns când am fost singură şi uneori, destul de des, în clipele în care m-a ţinut tatăl tău în braţe. Seară de seară, după ce trec pragul casei, las garda jos. Acolo suntem doar noi. Noi şi tu.

Într-o seară, tatăl tău m-a ţinut în braţe, ca şi cum aş fi fost la rândul meu, un copil. M-a strâns puternic la piept, cu mâna trecută pe sub genunchii mei îndoiţi şi m-am gândit că am ajuns ca eu să fiu tu, ca el să fie tu, am ajuns să ne dăm toată această afecţiune pe care am adunat-o în noi, pentru tine, unul altuia.

Mami, scumpa mea, tu ştii că în fiecare zi în care am râs sau am zâmbit m-am gândit la tine. Chiar şi în acele clipe, eu eram cu mintea departe.

Mă uit la fotografiile altor bebeluşi şi mă întreb dacă părinţii lor ştiu că fiecare clipă din viaţa copiilor lor este un miracol, este un miracol că s-au născut la timp, că au avut o greutate normală, că fac fălcuţe, că respiră, că plâng, că ţipă, că zâmbesc sau râd. De aceea îmi înfund şi mai tare dopurile în urechi în fiecare dimineaţă în care mă trezesc în ţipetele vecinilor care-şi ceartă copiii. Nu ca nişte părinţi sau bunici iubitori. Aproape că nu este zi în care să nu-i aud cum urlă şi mă gândesc cu teamă cum vor creşte aceşti copii. Poate că într-o zi îmi voi face curaj şi o să le spun ceva părinților.

Zilele au trecut ca într-un titicar. O zi bună, în care am putut să mă gândesc la tine cu bucurie, şi una cumplită, în care tristeţea mi-a cuprins sufletul. Nicioadată nu este o zi bună fără una rea. În cel mai fericit caz trec printr-o zi bună, una neutră şi una rea şi apoi o iau iar de la capăt.

Nimic nu s-a oprit în loc de atunci. Ceasul sună la fel, oraşul este la fel de aglomerat, doar eu am început să mă familiarizez mai repede cu o lume pe care credeam că o s-o cunosc mai târziu... Acum ştiu cum arată un cimitir, mă preocupă cum arată un mormânt, ce flori se plantează, care sunt candelele care stau aprinse cât mai mult, m-am împrietenit cu cei care se perindă pe acolo, paznici sau gropari, fiecare cu poveştile lor sau cu bătrânele care-şi plâng soţii plecaţi de decenii bune. Unele băbuțe sunt chiar adorabile. Mă impresionează iubirea lor, iubirea lor pentru ei, după atâţia ani. Mă uit mereu pe cruci şi mă întreb care o fi fost viaţa fiecărui nume. Atât rămâne, un nume pe o cruce, într-un cimitir. Şi cu puţin noroc, poate rămâne în urmă şi urma binelui pe care acele suflete l-au făcut în lume.

De aceea mă întreb când trec pe alei, dacă omul a fost bogat sau sărac, dacă a murit iubit sau uitat de cei dragi, dacă a fost lăsat pradă singurătăţii, dacă s-a stins spovedit sau nu. Culmea este că ne gândim atât de puţin la moarte, cât suntem în viaţă, deşi moartea face parte din ea. Ne mai amintim că suntem muritori doar atunci când suntem nevoiţi să ne despărţim de cineva.

Uitându-mă la cruci, simt că-i cunosc pe vecinii tăi din dreapta, Nicolae şi Maria. Ar fi fost nişte bunicuţi grozavi probabil. Ultimul a murit în 94, celălalt prin 83. De câţiva ani nu pare să-i mai fi vizitat nimeni. Am început să le curăţ un pic mormântul, atât cât am putut şi sper să se bucure şi ei, indiferent unde sunt acum. Poate că nu mai au pe nimeni în viaţă, cine ştie? Pentru sufletele care nu mai au urmaşi trebuie să fie şi mai greu probabil, pentru că nu are cine să le mai aprindă o lumânare.

Oricum, cimitirul nu mi se pare deloc sinistru, aşa cum aş fi putut crede. Am citit de fapt că mormântul este ultima casă a sufletului, pe pământ. Mai trist mi se pare faptul că sunt foarte multe morminte la care nu mai vine nimeni.

De când ai plecat, mă rog mai mult pentru toţi cei plecaţi din neamul nostru. Îi simt mai aproape, poate pentru că ei sunt mai aproape de tine sau poate tocmai pentru că rugăciunea apropie cele două lumi. Am început să citesc ce se întâmplă cu sufletul după moarte şi îmi fac griji pentru toate sufletele celor dragi, încă de pe acum. Sper că Dumnezeu să ne deschidă tuturor inima, să ne ocupăm mai mult de suflet şi mai puţin de trup, pentru ca atunci când vine clipa, să plecăm pregătiţi. Mi-e groază când mă gândesc că mulţi nu ne gândim la moarte. Amânăm totul pentru bătrâneţe, spovedania, împărtăşania, ca şi cum avem garanția că vom trăi până atunci.

Nu vreau să mă gândesc prin ce panică trece sufletul omului care moare, după o viaţă trăită departe de Dumnezeu, nespovedit şi neîmpărtăşit.

De câte ori aud la slujbă "veşnica pomenire" încep să plâng. Ştiu că sunt cuvinte de bucurie, dar eu retrăiesc de fiecare dată momentul despărţirii de tine.

Să nu crezi mami, că am pierdut contactul cu realitatea! Nu! Sunt lucidă, mai lucidă decât am fost vreodată. Doar că sunt lucidă într-un altfel ca până acum. Şi cel mai mult empatizez când văd suferinţă.

Încă nu pot să stăpânesc teama care mă cuprinde când simt din senin mirosul de la terapie intensivă. Într-o zi l-am simţit în timp ce eram în vizită la cineva. Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a fost greu să mă concentrez. Îmi venea să fug, să mă ascund.

M-a tulburat mult că am citit într-o seară, pe blogul unei doamne care şi-a pierdut fetiţa la fel ca noi, că a incinerat-o. M-a durut durerea ei. 

Doamna a născut la acelaşi spital la care te-ai născut și tu şi mi-am amintit cum medicii ne-au indus şi nouă această idee, la scurt timp după ce ai murit. Ne-au pus să semnăm un document şi ne-au dat de înţeles că părinţii aleg de obicei să-şi ardă copiii care pleacă dintre noi. Nu mi s-a părut deloc echitabilă această sugestie. Ba chiar m-a revoltat. Pentru că am ştiut că fac aşa şi cu alţi părinţi.  În acele momente nu mai gândeşti limpede, trauma este imensă, mama este lăuză, are dureri fizice şi psihice uriaşe, iar tatăl încearcă de obicei să-i uşureze aceste dureri şi poate decide în pripă incinerarea. Sunt sigură că apoi apar remuşcările. Cred că ar fi normal ca medicii să nu încline balanţă în nicio parte, atunci când le prezintă părinţilor variantele. Măcar atât să facă, dacă nu pot face mai mult - adică să le spună să-l îngroape, aşa cum este creştineşte. Aşa cum este de altfel cel mai bine pentru acel suflet.

Eu nu aş fi putut mami, să-ţi ard trupuşorul. Știu că fiecare duce această durere cum ştie mai bine, în acel moment. Dar eu nu sunt de acord cu incinerarea, pentru că orice chip este făcut după asemănarea Domnului şi trebuie să se întoarcă în pământ. Sper din tot sufletul ca medicii să nu mai facă asta cu alţi părinţi, sau măcar părinţii să fie conştienţi că orice bebeluș trebuie botezat şi înmormântat creştineşte. La cel mai mic pericol, el trebuie botezat, chiar înainte de vreme; poate fi botezat şi cu ţărână în caz de urgenţă. Este cel mai important lucru pe care-l poţi face pentru pruncul tău, dacă are probleme de sănătate. Să-i dai şansa de-a fi strigat în Împărăţia lui Dumnezeu. De-a avea un nume. Dacă moare atunci, după botez, copilul ajunge în Rai, iar dacă trăieşte, poţi da mărturie a ajutorului pe care l-ai primit prin rugăciune de la sfinţi.

De aceea mă bucur că Dumnezeu a rânduit să te botezăm. Este cea mai mare alinare a mea, să te știu în Rai.