Sandale şi pantofi de mireasă la comandă

Pentru dumneavoastră doamnelor. Viitoare doamne şi nu numai.

Dacă tot am căutat m-am gândit să fac o selecţie a site-urilor de unde poţi să comanzi pantofi şi sandale de mireasă. Asta dacă vreţi să faceţi greşeala pe care am făcut-o eu. Sfatul meu e să le luaţi direct din magazin. Dacă totuşi nu găsiţi ceea ce vă doriţi vă ofer câteva sugestii.

Aşadar:

www.zappata.ro/

E un site cu pantofi care se fac la Sibiu. Mie mi-au plăcut tare mult. Mai ales sandalele alea verzulii. (model Rosanna verzi).

Desigur nu pentru rochia de mireasă. Ci pentru cea de cununie. Oricum au modele destul de drăguţe. Iar dacă sunteţi din Ardeal pantofii Zappata sunt o variantă destul de bună. Decenţi mi s-au părut şi pantofiorii aceia ivorie, asta dacă aveţi o rochiţă într-un ton pe măsură.


Accesibili ca preţ mi se par pantofii de pe site-ul: http://www.comenzipantofi.ro/ Au şi magazin pe strada Smârdan din Bucureşti iar pantofii sunt gata în 2, 3 zile. Comenzile se pot da direct la magazin, prin e-mail sau telefonic. Eu mi-am ales de aici un model pentru rochia de cununie.


E drept că am ales pantofii cam înalţi şi am făcut greşeala să aleg un model cu baretă la spate care nu mă avantajează pentru că baretele îmi cad în momentul în care merg (pentru că nu am călcâie bombate cum ar fi normal, ci drepte) dar voi sunteţi cu siguranţă mai norocoase. Oricum eu am fost mulţumită de rapiditate. Şi de preţ. Aşa că recomand firma cu încredere. Fac şi pantofi de mireasă. Iar materialele, pielea şi alte detalii le puteţi alege voi.

Am văzut modele drăguţe şi la http://www.smilingshoes.com/. Nu i-am încercat dar am o prietenă care îşi face pantofi de acolo şi ea are numai cuvinte de laudă despre creatoare.

Am descoperit de curând http://www.passionshoes.ro/. Sunt pantofi de dans care se fac în Argentina. Şi cred că sunt ideali pentru miresele care vor să danseze. O noapte întreagă. Care nu prea sunt obişnuite să stea pe tocuri. Adică aşa ca mine. Sincer mă încântă vreo două modele de sandale, aşa ca de rezervă. De fapt, fie vorba între noi, eu mi-am luat nişte sandale de rezervă pentru noaptea magică numai că inima mea mai speră aşa un pic la sandaua aia în care piciorul dansează singur, nimic nu îl strânge, nimic nu ţipă, nici o baretă nu se înfige animalic în pielea moale şi catifelată, totul e ca o atingere caldă a unei ploi de vară.

După îndelungi deliberări m-am decis să nu precizez firma la care mi-am făcut eu sandalele de mireasă. Pentru că, orice aş scrie ar fi de fapt o contra reclamă în contextul articolelor precedente pe marginea subiectului. Prefer să pornesc de la premisa că am fost eu prea dificilă, picioarele mele prea năbădăioase şi creatoarea prea aiurită dar în definitiv un om cu inimă bună.

Vă doresc succes la căutări.

Iar vise

Azi noapte mi-am visat copilul nenăscut.

Nu, nu sunt însărcinată dar ştiu sigur că era al meu. Mi-e greu să explic raţionamentul dar eu ştiu că voi avea un băieţel.

Era mic şi urla din toţi plămânii. Şi mie îmi era teamă. Nu ştiam cum să-l ţin în braţe. Mi se părea prea mic şi atât de fragil încât mi-e era frică să-l ridic de pe pat.

Şi de teamă plângeam. Plângeam ca atunci când un copil plânge şi plângi şi tu, pentru că nu ai habar cum să-l linişteşti.

Oricum era băieţelul meu.

Pesimiste

Viaţa e făcută din apropieri şi despărţiri.

Constat cu stupoare că unii au vocaţie de limbă ascuţită şi răutate chiar şi cu cei pe care îi numesc prieteni. În contextul acesta nu ştiu ce valoare mai are prietenia.

Trăim într-o lume autistă. Nu mai comunicăm şi nici nu ne mai comportăm ca oamenii. Ne exprimăm adesea prin limbaje diferite, al căror cod ceilalţi nu-l cunosc sau refuză să-l înţeleagă. Sau poate pur şi simplu suntem condamnaţi să trăim unul lângă celălalt, dar pe paliere diferite, în lumi diferite, aproape, dar departe în acelaşi timp.

Dăm tot mai rar grai cuvintelor.

Îmbrăcăm des haine care nu sunt ale noastre tocmai pentru că cei din haita noastră le poartă. Ne îmbrăcăm la fel, pentru a nu ne da de gol că credem altfel, simţim altfel, iubim altfel. NU. Preferăm bluza minciunii, rochia ipocriziei, fusta ignoranţei, ochii care acuză, mâna care loveşte, gura care spurcă...

Ne e teamă să simţim adierea prieteniei. Preferăm de multe ori să nu vedem şi să nu simţim cei doare pe ceilalţi.

Ne arătăm susţinerea doar dacă haita şi-o arată, ne place de un om la comandă, doar dacă avem încuviinţarea colectivă, şi tot pe omul ăla îl urâm brusc, aruncăm cu piatra dacă toţi aruncă şi avem vocaţia scuipatului...În celălalt.

Dar cel mai urât e că ne prefacem. În fiecare zi. În fiecare clipă.

Eseu despre orbire. Jose Saramago.

Am terminat de curând "Eseu despre orbire". Lectura te înfioară de la primele pagini. Pentru că "Eseu despre orbire" îţi pune în faţă imaginea unui lumi măcinate de o molimă - orbirea. Un oraş dintr-o ţară neprecizată cuprins de o orbire albă, lăptoasă. Nimeni nu ştie motivul şi nici leacul. O singură femeie scapă. Sunt şapte personaje în jurul cărora se învârte toată povestea.

Într-o lume cuprinsă de molimă nu mai există Guvern, nici bănci, nici bani dar nici mâncare. Oamenii nu îşi mai recunosc locuinţele şi sunt mai răi ca animalele. Oroarea e descrisă cu acurateţe.

Imediat după răspândirea molimei, Guvernul nu ştie să ia o altă măsură decât să instituie carantina. Orbii sunt exilaţi într-un fost spital de nebuni. De aici până la nebunia reală nu mai e decât un pas. Caratina se transformă într-un loc al luptei pentru supravieţuire, un loc în care moartea dar şi alte orori, ca violul, furtul, bătaia sunt prezente.

Dar epidemia se extinde, mâncarea nu mai vine, iar orbii sunt liberi să plece pentru că soldaţii care îi păzeau sunt şi ei privaţi de vedere.

Orbii sunt liberi, dar "afară" nu mai e nimic din ceea a fost. Tone de excremente zac pe străzi, duhoarea a cuprins oraşul, orbii sunt ca nişte animale pierdute într-o lume lipsită de sens. Mulţi stau pe străzi, casele sunt abandonate, alţii se adăpostesc în prima locuinţă aflată în apropiere, magazinele sunt devastate, nu mai există apă şi găsirea unui rest de mâncare face diferenţa dintre viaţă şi moarte.

"Eseu despre orbire" este o carte care ne arată oamenii aşa cum sunt ei. Fără nicio tentativă de cosmetizare. Toate defectele umane sunt cuprinse acolo. Există şi urme de umanitate, dar puţine. Multe dintre acestea se reflectă în caracterul femeii care vede şi îi ajută pe ceilalţi şase orbi să se orienteze într-o lume total ostilă.

Mă gândeam aşa, pe măsură ce înaintam în lectură că "Eseu despre orbire" este o radiografie a unui sfârşit de lume, un sfârşit care poate fi departe sau poate, mai aproape decât putem noi să ne imaginăm.

În plus m-am întrebat ce am fi noi fără privire, fără ca ochii să definească lumea care ne înconjoară?

Deşi în ultimele pagini ale cărţii orbii văd şi singura rămasă iniţial cu vedere orbeşte eu nu am simţit în asta speranţă. Nu. Ci mai degrabă am văzut cu ochii minţii o umanitate decăzută. Pierdută pentru totdeauna.

Cel mai lung lanţ uman

Prietenii mei din Alba-Iulia şi-au propus ca pe 29 mai să-şi strângă mâinile în cel mai lung lanţ uman, demn de Cartea Recordurilor. Totul se va întâmpla în jurul cetăţii din Alba-Iulia. Specialiştii vor fi acolo pentru a omologa povestea. Dacă sunteţi din Alba şi vă iubiţi oraşul ar fi păcat să nu daţi o mână de ajutor. Dacă nu sunteţi din Alba veţi fi oricum bine primiţi în lanţul uman. Puteţi participa şi voi sau dacă nu, puteţi populariza (mediatiza) această iniţiativă.

Povestea completă o găsiţi aici:

http://alinadrian.wordpress.com/2009/05/23/fie-ca-iubirea-de-alba-iulia-sa-ne-adune-cu-miile-in-jurul-cetatii/

Precizare

Pentru cei care îmi citesc blogul. Să ştiţi că ştiu să despart în silabe dar nu ştiu de ce, la editare blogul desparte el singur şi o face prost. În special la sfârşit de rând dă totul peste cap. În ultimul timp am prins şmecheria şi după ce postez mai citesc o dată, corectez, salvez şi postez din nou.

La posturile vechi nu am mai făcut însă modificări. Aşa că dacă găsiţi vreun cuvânt ciopârţit, la sfârşit de rând faceţi şi voi abstracţie de el. Mulţumesc.

De ce nu îmi plac călătoriile cu taxiul

Azi dimineaţă. Chem taxi. Pe una dintre uşi scrie mare: AER CONDIŢIONAT. Urc. O fi aer, dar nu e pornit. Mă loveşte un puternic miros de transpiraţie. De la şofer. Noroc că geamurile sunt deschise. Şi se face, cât de cât curent.

Şoferul, închis la ten. Intră în pasaj. Am uitat să-i spun să nu intre prin pasaj. Toţi şoferii de taxi o iau pe acolo, dacă nu le precizez să meargă pe lângă MALL, pentru că ei ştiu foarte bine că în pasaj, CIRCULAŢIA SE BLOCHEAZĂ. Iar dacă stai pe loc aparatul taxează.

Asta e. Circulaţia era cum altfel decât blocată. Aşa cum mă aşteptam. Nu spun nimic. Nu îmi place să stau în pasaj pentru că e întuneric, se stă bară la bară şi simt că mă sufoc. Pentru că stăm pe loc miroase iar a transpiraţie. Tot mai puternic. Se plictiseşte şi el. Aşa că îşi găseşte o ocupaţie. Îşi sună fiul. Şi începe să urle. Tot mai tare. Că de ce nu a stat la şcoală? Că de ce a fost la mătuşa? Că de ce s-a dat cu rolele? Şoferul se enervează. Şi pentru că se enervează...transpiră. Mirosul e tot mai puternic. De nervi, loveşte teatral cu pumnul în volan. Aoleu, mă gândesc mai are puţin şi mă ia şi pe mine la bătaie. Stau cuminte pe bancheta din spate. Oricum mi se pare aiurea că trebuie să asist pe banii mei, la o scenă de familie. Omul ţipă la telefon. Să te tunzi, da, să te tunzi! Să te găsesc tuns, da, să te găsesc tuns! Că dacă nu eşti tuns când ajung eu acasă, te bag în maşină şi te duc la frizerie! Şi te tund eu chel, spune el printre dinţi, cu năduf. Deci nu mă interesează, da! Nu mă interesează! Când ai avut bani de ce nu te-ai tuns? Te împrumuţi! Da, te împrumuţi!

Ieşim din pasaj şi se încheie în sfârşit, convorbirea.

Cred că şi-a dat seama că a exagerat. Aşa că se întoarce spre mine. Începe să-mi povestească despre fiul lui. Că are 16 ani şi îi e lene să se ducă la şcoală. Are absenţe multe. E drept uneori chiar el îi spune că, dacă nu are chef, să nu se ducă la şcoală. Dar nu mai ştie ce să facă cu el. Că nu face nimic. Nici nevastă-sa nu face nimic în casă. Nu-i place să facă nimic. Îi place să se relaxeze. Că el i-a spus băiatului că nu are bani de meditaţii dar că ar trebui să înveţe şi el engleza, aşa MAI LA PERFECŢIE. Că el îi dă bani de cheltuială în fiecare zi.

Păi, nu-i mai daţi, dacă nu merită, îi spun. Aoleu, mă transform şi în consilier psihologic, mă gândesc. E grav, aşa că îmi înghit cuvintele. Ca să scap pun mâna pe telefon.

Ajungem pe pod. Aici şicane cu un camion. Cine să treacă, cine să treacă. Claxoane reciproce. Ajungem paralel cu camionul. Şoferul, şi el tuciuriu. Şoferul din taxi îi face un gest obscen. Şi îi spune vreo două de dulce. "Cioară!", urlă el. Îmi vine să râd. Dar nu spun nimic. Vorbesc în continuare la telefon şi nu îmi dezlipesc ochii de pe geam.

Pe pod, ceva mai liber. Facem cale întoarsă în schimb de pe DN1. Închei conversaţia de la telefon. Mai am puţin. Nu mai suport mirosul, nici căldura. Ajung. Şoferul aşează tacticos bancnotele. Cu încetinitorul. În ordine crescătoare. Gata. Îmi dă restul. Cobor. URA!!!!

Sandale de mireasă

Ca să închei capitolul.

A treia pereche. Al 8-lea drum. Le-am luat azi. Sunt mai ok ca a doua pereche. Şi mult mai ok ca prima. Mă strâng puţin într-o parte dar bănuiesc că e normal. Şi DA, au greşit şi a treia oară materialul. DAAAAAA. Nu e albul acela uşor sidef. Pe care l-am ales tocmai pentru că e vorba de o ocazie. Am primit la schimb un alb crem mat. Rochia e bej, dar ce mai contează?

NU, nu sunt supărată! Nu mai sunt. M-am călit. Gata. Le-am luat. Şi gata.

Despre veşti şi premoniţii

Cele mai multe semne le găsesc în vis. În ultimul timp, mai puţine. Mai rar. Mesajele vin doar atunci când am sufletul cumva... mai uşor.

Mai sunt şi premoniţiile. Nu le pot explica. Cum vin. De unde. Şi cum se manifestă. Pur şi simplu ştiu. Ştiu că nu plec acolo. Ştiu că nu mă întâlnesc cu omul ăla. Ştiu că aia nu se va întâmpla. Că el sau ea nu vine. Şi asta în ciuda tuturor evidenţelor că TOTUL E STABILIT.

Uneori mă pun împotriva lor. Nu le spun. Nu le şoptesc nimănui. Mă gândesc că sunt simple gânduri care NU TREBUIE ROSTITE. Ca şi cum, dacă le-ai da glas, le-ai atrage. Mă gândesc că unele sunt simple frânturi dintr-o lume mai puţin colorată. O lume de care mi-e frică să mă lipesc prea mult.

Dar azi încă o premoniţie mi s-a adeverit. E o veste care aduce deopotrivă multă bucurie dar şi tristeţe. Pare ciudat. Dar chiar aşa e. Multă bucurie şi un strop de tristeţe. Dar în viaţă nu putem să ne opunem destinului. Şi oricum, Dumnezeu aşează lucrurile mai bine decât putem s-o facem noi.

Aşa că, să fie într-un ceas bun! Şi pentru noi, şi pentru ei.

Seducătorul David

Model: David, nouă luni.
Fotograf: Adi.
Asistent fotograf: Fifi.
Locaţie: Snagov.
Timp: favorabil.
Intruşi: o muscă.
Modelul: a rezistat eroic.

Concluzie - cred că ar putea fi candidatul perfect pentru un rol într-un film gen "Look Who's Talking Now".

Visez weekend

Visez cele două zile. Am planificat fugă la Snagov. Cărţi, linişte şi somn. Şi grătar şi prieteni. Deja mă văd cum fac bagajele, ce pun în taşcă şi ce cărţi îmi iau. Sunt multe pe listă. Probabil că nu voi avea timp pentru toate. Am vreo patru variante. Ceva religios, ceva interesant, ceva comic, ceva pentru blonde. Am studiat şi prognoza meteo. Mă văd stând pe terasă, cu picioarele lungite şi cafeaua aproape.

Sună bine, nu?

Şi poate ajung şi la biserică. Aia frumoasă, din fotografii.

Măcar aşa să-mi calmez şi eu dorul de ducă.

Despre vocaţie şi alegeri

Cred că uneori cel mai greu e să ne acceptăm limitele. Şi eu mi-am dorit să fiu artistă. Am crezut cândva în talentul meu. În frământările şi în penelul meu. Dar la un moment dat am realizat că pornirile mele sunt mediocre sau oricum, chemarea nu e suficient de puternică încât să-mi fie călăuză o viaţă.

M-a durut asta. Dar am acceptat într-un final. Alteori am luat-o pe alte drumuri greşite. Nu ştiu, visam să fiu asta, sau ailaltă. Şi îmi dădeam toată silinţa. Că sunt destul de perseverentă din fire şi organizată pe deasupra. Visam nopţile că ăla e visul meu, uneori dormeam la birou cu ochii deschişi, sau chiar rămâneam acolo la propriu doar pentru a da un contur drumului.

Şi aveam zile în care totul mergea mai bine, uneori făceam câţiva paşi înainte şi prindeam aşa câte o inspiraţie de moment. Apoi totul se spulbera şi iar eram aruncată în sfera îndoielilor.

Undeva aveam un ceas interior care îmi spunea că ăla nu e drumul meu. Dar eu nu puteam să renunţ.

Nu aveam urechi să-l aud. Sau mi-era teamă.

Până la urmă invitabilul s-a produs. Dar nu cu pupături şi flori, ci brutal. Şi m-am simţit tare neîndreptăţită atunci. De fapt chiar am fost. Dar răul acela a fost în realitate un bine. Pentru că nu eram pe drumul meu.

Văd oameni care nu au curajul să-şi recunoască limitele. Sau altfel spus nu vor să-şi urmeze vocaţia. E ca şi cum te-ai împotrivi curentului, te-ai opune destinului. Obstacolele par mari. Până la urmă nu e o ruşine că nu poţi fi aviator. E o ruşine însă să-ţi pierzi zece ani din viaţă la cursuri de pilotaj dar să nu ai curaj să te urci la manşă. Eu aşa văd lucrurile. Trebuie să ne urmăm chemarea. Şi să rămânem acolo unde putem fi noi buni. Cei mai buni. Sau atât de buni cât putem fi.

Coincidenţe

Iubesc coincidenţele. Toate. Şi pe cele mici şi pe cele mari.

Te gândeşti la o persoană, îi dai un telefon şi sună ocupat pentru că tocmai te suna. Te urci în acelaşi tren cu un prieten de corespondenţă pe care nu l-ai mai văzut de ani de zile.

Sau nimereşti în acelaşi compartiment cu vecinul de bloc cu care nu te-ai mai întâlnit de o mie de ani şi care e mai gras cu 20 de kilograme şi mai bogat cu doi copii zburdalnici...

Îmi plac coincidenţele. Toate.

Cum ar fi să pleci într-o tabără şi să descoperi că eşti cazat în vilă cu un prieten din alt oraş căruia îi pierdusei urma.

Îmi place când cunosc pe cineva şi după cinci minute descoperim că avem prieteni comuni sau că de fapt omul acela e rudă cu prietenii mei... îmi place când totul se învârte într-un cerc în care lucrurile se întâlnesc, se despart şi apoi iar se întâlnesc într-un alt loc....

Iubesc coincidenţele... Şi telefoanele primite de la oamenii pe care i-am cunoscut demult... Oameni care îmi şoptesc într-o clipă cum li s-a schimbat viaţa, sufletul, simţirile...

Uneori eu cred că aceste coincidenţe fac parte din destin... Altfel nu îmi explic cum poţi pleca printr-un context de împrejurări la mare, în vacanţă mai devreme cu o zi decât era programat pentru a te întâlni întâmplător pe plajă cu un om care şi-a prelungit sejurul tot cu o zi, pentru a avea ocazia să-i spui toate acele cuvinte care au rămas îngheţate în timp, care ar fi trebuit să fie rostite cu trei ani în urmă...

Uneori destinul ne aruncă la mii de kilometri distanţă, ne uităm vechii prieteni, pe unii nu-i mai revedem niciodată iar alteori acelaşi destin ne pune faţă în faţă, într-un moment neaşteptat, ne mai dă o oră, un minut, sau o zi de cuvinte, pentru a înnoda sau desface nişte legături, pentru a mutila sufleteşte, sau pentru a ierta, pentru a ne ajuta să uităm, sau dimpotrivă să iubim din nou, pentru a ne curăţa de suferinţă, sau pentru a sădi în inima cuiva un vlăstar de speranţă...

Oricum mie îmi plac coincidenţele şi întâlnirile neaşteptate...

Voi aveţi vreo coincidenţă dragă?

Vise

Cam trei din şapte nopţi visez urât. Uneori atât de urât încât sunt paralizată de frică. Mă trezesc blocată de spaimă.

Azi noapte eram la război. Da. Şi normal că fugeam de inamic.

Şi mi-era teamă. Doamne, şi încă ce teamă!

În plus, mi-au căzut şi trei dinţi în vis. Asta cu dinţii nu pot s-o înţeleg. De ce tot revine coşmarul ăsta? Mă uitam în oglindă cât de ştirbă eram. Aproape că şi durerea o simt în vis. Sau cel puţin aşa am impresia.

Bineînţeles că în momentul în care m-am trezit m-am uitat la dinţişori. Erau la locul lor. Încă. Doamne ajută să rămână aşa!!!

Rochia albă de mireasă. Încă o parte. Şi multe altele

Rochia de mireasă e gata. Stă cuminte în dulap învelită în două pungi pentru că mirele e superstiţios, nu vrea s-o vadă şi pace!

Cum să spun....cum să spun. E rochia mea. AIA. Despre care vorbeam. Pot să spun că sunt cam 85 la sută mulţumită. Chiar 90. Pentru un perfecţionist e destul de mult credeţi-mă....

Ca să scurtez povestea mă nemulţumesc două cute... Numai că am renunţat brusc la perfecţiune. Nu ştiu de ce, dar nu mai suportam ideea să mai fac încă un drum şi noi probe. Şi mai era şi starea aceea de aşteptare... După experienţa "sandale la comandă" am învăţat că modificările excesive nu fac altceva decât să încurce şi mai mult totul...

Doamna designer s-a purtat frumos. Deci doamna mireasă care a denigrat-o pe forum era probabil o nebună. Rectific, O MIREASĂ NEBUNĂ pentru că noţiunea de mireasă are oricum în ea o doză de nebunie inclusă.

Aşa... să revenim. Spuneam că doamna designer s-a purtat frumos. A modificat ea pe ici pe colo, nişte detalii care nu erau în program şi contrar aşteptărilor nici eu nu am făcut fiţe...

Prima probă am făcut-o vineri. Am stat cam două ore şi jumătate îmbrăcată şi nemişcată iar doamna designer a tot pus ace mici peste tot. Am făcut şi fotografii. Mirele, care aştepta în faţa casei pentru că, aşa cum spuneam nu a vrut să vadă rochia, din superstiţie făcea deja pronosticuri şi era mai, mai să creadă că atunci se croia totul.... Oricum era curios să vadă dacă ies de la probă mulţumită sau nu....

Am ieşit mulţumită. Totuşi ca să scap repede de stres, pentru că am fost uşor stresată cu proba şi restul l-am rugat pe mire să mai aştepte puţin pentru că doamna designer mi-a explicat că vecina ei aduce nişte rochii mortale, de ocazie. Am cumpărat două rochiţe în fugă şi mi-aş mai fi luat câteva dacă în cap nu mi s-ar fi aprins beculeţul roşu BUGET DEPĂŞIT!!!!

Revenind la rochia de mireasă, că asta era doar o paranteză, ajunsă acasă (la Alba-Iulia, pentru că rochia de mireasă am făcut-o la Sibiu pentru cei care nu cunosc povestea) după ce am cerut câteva sfaturi şi am privit cu atenţie fotografiile dintr-o dată, totul mi s-a părut cu susul în jos şi am sunat-o rapid pe doamna designer să-i explic că rochia mi-e cam mare. Noroc că femeia a fost calmă şi nu mi-a zis vreo două...

Duminică am chemat întăriri. Am zis că trebuie să mai am o părere avizată la proba finală. Aşa că am plecat spre Sibiu cu sora, nepotul şi cumnatul ... Am greşit drumul de câteva ori şi vreo oră ne-am învârtit aiurea prin oraş.

Când am ajuns şi am îmbrăcat rochia m-a luat cu leşin. Nu ştiu dacă de la emoţii sau pur şi simplu pentru că era EA. Rochia mea. Doamna designer mi-a explicat că de obicei miresele îi leşină la probă. Deci nu aş fi fost prima.

Din fericire nu am leşinat.

Chiar dacă rămân la părerea mea, că două cute nu stau la locul lor am luat rochia aşa. Sincer mi-e tare dragă şi regret de pe acum, că nu pot s-o port decât o singură dată. E aşa fină şi delicată.

După ultimele retuşuri nu am mai probat-o dar sper să nu am surprize. Doamna designer mi-a spus să nu o mai probez pentru că materialul se murdăreşte uşor.

Aşa că am pus rochia în dulap. Dar nu am rezistat. Astăzi am scos-o ca s-o privesc puţin. Aşa, că mi-e dragă.

Acum. Mai e o problemă. Am făcut o mică trăsnaie, mică, mică de tot. Stând eu şi tot analizând, că de aia am fost înzestrată cu liber arbitru am realizat că nu îmi place voalul pe care mi l-a făcut doamna designer. Aşa că astăzi, vitează cum sunt

mi-am cumpărat alt voal. Alt material pentru voal. Am vorbit deja cu o croitoreasă să mi-l taie şi să-l aranjeze dar ca să nu mă dezmint, cu firea mea nehotărâtă când am ajuns acasă şi am scos rochia din dulap am realizat că de fapt voalul acela mai închis pe care l-am lăsat în magazin îmi plăcea mai mult.

Acum sunt în dilemă. Nu ştiu dacă mai are rost să croiesc bucata asta nouă de voal, să-mi iau materialul acela care mi-a plăcut mai mult de la magazin sau să păstrez voalul de la doamna designer?!

Ştiu ...iar veţi spune că sunt nebună dar cred că am mai spus că dacă lucrurile sunt prea simple le complic eu....

Şi mai am o problemă. Rochia pe care am probat-o iniţial, cea după care am dat comanda pare mai înfoiată în fotografii decât cea pe care o am acum...În fine...Una peste alta sunt mulţumită. Doar că mă întreb şi eu aşa...

Şi ca să fie totul complet astăzi am făcut şi alte fapte bune....

În primul rând am uitat să vă spun, am schimbat materialul turcoaz pe care vroiam să-l folosesc pentru rochia de cununie civilă. Asta pentru că, aşa cum mă ştiţi, în momentul în care am ajuns acasă brusc nu mi-a mai plăcut aşa de mult şi după ce m-am mai gândit la modelul rochiei am realizat că nici măcar nu se potriveşte un model cu imprimeu.

Aşa că, nu am schimbat materialul, ci ca să fiu sinceră...

mi-am luat altul. Nu ştiu ce voi face cu cel cumpărat aşa cum nu ştiu ce voi face nici cu bucata de voal cremuliu dar sunt sigură că voi găsi până la urmă o soluţie.

Oricum pot să vă spun că am deschis un nou capitol SANDALE LA COMANDĂ. Pentru că am descoperit o super firmă care face sandale şi pantofi la comandă la jumătate din preţurile percepute de doamna designer care îmi concepe magnificele sandale de mireasă (alea făcute de trei ori). Acum rămâne de văzut şi cât de comode şi reuşite vor fi. Sandalele pentru cununia civilă. Le-am comandat deja. Deocamdată sunt în faza de extaz. Că aşa începe totul.