Ce am remarcat în Suedia.
Oamenii zâmbesc. Mult şi cu toată gura.
Am văzut oameni frumoşi. Şi bărbaţi şi femei deopotrivă. Adică, deşi nu mă omor în general după blonzi trebuie să recunosc că alăturarea de ochi albaştri şi păr blond m-a fascinat.
Să o iau cu începutul.
Linkoping. Mi-a plăcut oraşul vechi. Un muzeu în aer liber. Suedezii au mutat toate clădirile vechi într-un singur loc. Casele sunt însă locuite. Aşa că, o dată ajuns acolo ai impresia că timpul s-a oprit în loc. Există chiar şi o cabină telefonică veche, vechea poştă şi clădirea Poliţiei.
În rest oraşul pare părăsit. Cel puţin după-amiaza. Pe o stradă vezi doar trei, patru maşini, doi, trei oameni. Totul pare îngheţat, aşa fără oameni. Nimeni nu fuge după nimeni, nimeni nu pare să se grăbească să ajungă nicăieri. Maşinile circulă cu 30 de kilometri pe oră. Nu glumesc. Pe bune. Un organizator de excursii îmi spunea că asta îi atrage pe turişti, că nu e aglomeraţie. Multă lumină. Asta m-a urmărit peste tot. În Linkoping sunt câteva ore de semiîntuneric pe noapte. În rest, în partea de Nord a Suediei soarele nu apune niciodată vara. Sunt cam patru luni de soare, non-stop.
Trebuie să recunosc că nicăieri nu am văzut un cer mai fascinant decât în Suedia. Într-o singură paletă poţi regăsi nuanţe de tonuri roşiatice sau albastru lacrimă. Cele mai tulburătoare sunt însă griurile tăciune smulse parcă din fumul scos de furnalele fabricilor. Mi-a plăcut modul în care lumina, de fapt soarele se ascunde dincolo de nori şi difuzează din loc în loc o strălucire aparte.
Lumina asta nesfârşită mi-a dat uşoare probleme de genul, unde sunt, cât e ceasul, e noapte sau e zi. Dar toţi spun că astfel de stări sunt normale pentru toţi cei care calcă pentru prima dată în Suedia.
Luleà. Nu am văzut decât împrejurimile hotelului. Pentru că era lumină oamenii stăteau şi noaptea la terasă. În apropiere, lângă apă zeci de vase aşteptau turiştii. Am plecat într-o excursie spre insula Junkon.
Sunt firme specializate care organizează astfel de excursii. Turiştii pot să pescuiască şi să facă sport. Pe insulă găseşti chiar şi un joc "Nu te supăra frate" la scară imensă. Plimbarea pe apă e de milioane. Tot pentru priveliştea oferită de cer. Am făcut zeci de poze la norişori.
Pe insulă trăiesc două familii de pescari. E şi o moară de vânt veche. Există şi reflectoare care o pun în valoare, dar nu e nevoie de ele decât iarna, pentru că vara nu se face întuneric.
În schimb eşti deranjat de ţânţarii care te atacă, chiar şi prin haine. Cât timp turiştii se plimbă pe insulă, organizatorii pregătesc masa pe grătar. Lângă sala de mese e şi un mini muzeu cu pânze şi obiecte de pescuit din alte vremuri.
Cu cât urci spre Nord, spre Cercul Polar peisajul devine tulburător. La câţiva kilometri de Vidsel e o zonă de munte cu o cascadă imensă. Apa curge atât de repede şi se loveşte de bolovani încât aerul e cuprins parcă de un abur intens.
Excursia acolo a fost ca un fel de expediţie. Zona e de fapt o rezervaţie naturală. Accesul e gratuit dar e bine să mergi acolo însoţit. Organizatorii au adus o firmă de catering care a pregătit cina la foc, în ceaun. Din păcate a plouat în draci. Norocul nostru că am primit însă pelerine, iar apa nu ne-a murat chiar până la piele.
Am urcat şi mai sus, iar pe drum zona era total nepopulată. Sau cel puţin aşa părea. Păduri imense şi cerul cuprins de tonuri roşiatice. Se apropia miezul nopţii. Am oprit la o rezervaţie de reni. Câţiva suedezi, despre care am aflat că vin acolo, din când în când, special pentru a sta cu animalele, îi agitau de zor pe mesagerii lui Moş Crăciun. Alături am văzut o cocioabă unde stăteau probabil, în condiţii rudimentare câţiva localnici.
După alte câteva ore, am ajuns la Cercul Polar. Frig, foarte frig. Nu cred că termomentrul a coborât sub 0 grade, dar bătea vântul şi poate din cauza asta dârdâiam de frig. Chiar şi geaca de rezervă pe care am primit-o nu făcea faţă. Era deja ora unu noaptea, adică ora două în România. Afară era lumină. Cerul era totuşi acoperit de o perdea de nori, dar în zare, dâre portocalii străluceau în spatele cortinei.
Am avut impresia că am ajuns pe platoul unui film SF. Multe dealuri şi câteva ochiuri de apă. Pe un deal, era montată o antenă şi aparatură militară. Pe alt deal ne aştepta un cort, iar câţiva turişti se încălzeau afară, la foc. Am băut ceai cald şi am mâncat carne de ren. Am ajuns la hotel târziu. Era deja patru dimineaţa. Eram obosiţi iar afară, era tot lumină.
Stockholm. Mi-a plăcut că aeroportul era legat de oraş printr-o linie de tren rapid. Într-un sfert de oră erai deja în buricul târgului. Mi-am imaginat o linie asemănătoare care să lege Bucureştiul de Aeroportul Otopeni. Să circuli cu 200 de km/h iar o voce suavă să îţi ureze bun venit. Frumos, nu? Dar era doar un vis.
Oraşul. Frumos. Se plăteşte ca să circuli cu maşina. Aşa că, fiind destul de scump, în miezul zilei circulă cam jumătate din maşinile din Bucureşti. Poate exagerez dar mie aşa mi s-a părut. În rest, se circulă cu ...BICICLETA. Nici măcar cu motorul. Sau mai bine spus, destul de rar cu motorul.
Găseşti din stâlp în stâlp zeci de biciclete. Am impresia că poţi să le închiriezi ca să te deplasezi. Pistele pentru biciclete sunt bine organizate iar pe stradă găseşti chiar pompă ca să-ţi umfli roata, în caz că ai probleme.
Suedezii sunt destul de prietenoşi dacă le ceri informaţii. Cei mai mulţi vorbesc engleza (nu am găsit nici unul care să nu vorbească) şi încearcă să te ajute, atât cât pot. Şi în magazine am rămas surprinsă. Căutam un anumit produs şi vânzătoarea ne-a indicat imediat magazinul şi ne-a explicat şi cum să ajungem la el.
În rest, oraşul e destul de scump. Sunt mulţi turişti şi foarte multe magazine cu reduceri. Zona frumoasă a oraşului e lângă apă. Adică acolo mi-a plăcut mie. Sute de yahturi aşteaptă cuminţi pe margine. Poţi oricând să pleci într-o excursie pe apă. Mulţi au yahtul lor şi alături ţin maşina parcată. Pe yaht un cuplu de moşuleţi îşi pregătesc cina. De pe masă nu lipsesc ghivecele cu flori multicolore. În vizită mai apare câte un biciclist. Clipele se numără ...altfel.
Spre seară povestea se repetă. Oraşul se goleşte. Sunt trei maşini pe stradă. Nimeni nu aleargă pe nimeni. Doar câteva o biciclistă, în fustă şi pe tocuri, mai agită atmosfera. Timpul se opreşte în loc. Şi e linişte, linişte.
Mi-a plăcut însă de Enrique Iglesias. Mi s-a părut foarte deschis şi culmea, fără fumuri. Sunt multe vedete la noi, mulţi artişti de carton care au mai multe pretenţii decât el. Omul nu a cerut prea multe. Doar o cameră de hotel întunecoasă ca să se poate odihni, multe ceaiuri şi multe fructe. 
