12 noiembrie, 2011

De ce nu mai scriu


Maica Siluana

Aproape nu mai pot să scriu. Nu mai am timp. De ale mele, în niciun caz. Respir printre ele. Simt, tot așa. Parcă nu-mi permit să simt tot. Simt doar pe jumătate. Jumătate de bucurie, o frântură de teamă, o felie de milă, un strop de compasiune și în schimb, o vină uriașă că... NU AM TIMP. Nu am timp nici să simt. Probabil că într-un fel ofer tot jumătăți, nu știu. În plus, din cauza vitezei am început să uit.

Aș vrea să fac mai mult, dar nu pot. Aș vrea să simt mai mult, dar nu pot. Și nu pot nici să-mi educ simțurile, care au rămas la fel de nărăvașe ca mine. Sunt cu mine, în mine. Așa că mă enervez la fel de repede. Ca un vulcan sunt. Explodez și apoi... gata, a trecut furtuna.

Recunosc, faptele bune aduc și multe dezamăgiri. Sufăr că nu pot să simplific lucrurile și mai ales deciziile întortocheate ale oamenilor. Eu trăiesc pe diagonală. Sunt ca un uragan. Le-aș lua pe toate în spate și aș alerga cu ele în cocoașă. Le-aș rezolva pe fugă.

Aș vrea să schimb. Multe. Să-i fac pe oameni mai sensibili. Mai receptivi la nevoile altora. Nu închiși ca în gogoașa fluturelui de mătase. Îmi vine să-i scutur uneori când îi văd măcinați de dorințe mult prea mărunte pentru o veșnicie infinită. De fapt... în veșnicia infinită acele dorințe probabil că nici nu ar avea loc. Mă fac că nu văd dar tot îmi vine să țip. Avem o avere uriașă în noi dar refuzăm să o folosim. Refuzăm să ne folosim iubirea. Să o punem în aplicare ca pe un medicament care vindecă. Vindecă suflete, pansează răni și poate schimba destine.

Nu am să înțeleg de ce oamenii aruncă cu noroi mai ales că știu că le-ai întins o mână cu tot dragul și mai mult decât atât, că într-o zi îți vor bate din nou în ușă ca să-ți ceară ajutorul.

E uluitor cum mă deranjează lucruri atât de mărunte.

Oricum, uneori mă blochează reacțiile oamenilor. Mă blochează. Ca și cum totul e ok și dintr-o dată, paf, dai cu nasul de zid. Da! Și nu înțeleg de ce. Ce se schimbă? Sau de ce dintr-o dată s-a închis o ușă?

P.S. Nu. Nu sunt supărată. Chiar nu sunt. Astea sunt doar câteva din resturile pe care le-am ținut însă în mine, în ultimul timp.

Cum trebuie să privim milostenia ne spune Maica Siluana AICI.

2 comentarii:

Iuliana spunea...

Imi place cum ai scris! Si te si inteleg... Pupici!

Cadouri spunea...

In fiecare zi parca timpul se compreseaza si totul trece foarte repede. Cand eram mici ne plictiseam iar acum...