27 august, 2012

Dumnezeu să te odihnească în pace, Vali!

Valentin Davidoiu
sursa: facebook
Am crezut că sunt tare, dar nu sunt. Nu! Sunt măruntă, slabă, neputincioasă așa cum suntem toți.

Fifi avea dreptate. A fost un weekend trist, foarte trist. Un weekend în care totul mi s-a părut înghețat, apăsător, îngrozitor de apăsător. 

Eram în Grecia când am aflat că Valentin Davidoiu, colegul nostru de 32 de ani a plecat fulgerător dintre noi, în urma unui infarct. A plecat exact în noaptea în care, în mod inexplicabil am dormit agitat și am visat mulți ziariști, din mai multe televiziuni cum înconjurau o șosea cu o panglică neagră, de doliu. Printre ei erau colegi și foști colegi. Când m-am trezit m-am gândit că este doar un vis ciudat.

Pentru că internetul mergea foarte prost în Thassos, vestea a ajuns la mine ieri noapte, cu 24 de ore întârziere. Nu am putut să dorm toată noaptea. L-am avut mereu în minte pe Davidoiu, cu zâmbetul pe buze, așa cum era el. 

Vacanța nu mai avea sens și tot drumul spre casă mi s-a părut lung, foarte lung. Tot drumul am încercat să-mi amintesc. Pe Vali îl știu de aproape opt ani. Poate mai puțin. Am fost împreună în deplasări, la filmări, la live-uri, cu ani în urmă. Prea multe nu am reușit să memorez. În niciun caz cuvinte. Cât am apucat să ne cunoaștem? Puțin. Pentru că, Andra Mămularu avea dreptate. Singurul lucru care conta atunci era să ne străduim, în echipă, ca lucrurile să iasă cât mai bine, după principiul AICI și ACUM. 

Aseară, l-am revăzut pe Vali. Era înconjurat exact ca-n visul meu de mulți colegi. Unii actuali, alții din alte televiziuni. Colegi cu care a împărțit o pâine, cum se spune. Un vis. Sau poate o transmisie de neuitat. Ade, colega lui de birou și prietenă devotată avea dreptate când spunea că Vali este cam supărat. Da, Vali părea supărat. Poate pentru că trebuie să fie tare greu să constați că timpul tău s-a scurs brutal de repede. Iar clepsidra ta e goală. Doar în fotografia de la capătul coșciugului, Vali zâmbea, era așa cum îl știam toți, vesel, tonic, optimist, mereu cu o vorbă bună pentru fiecare.

Știu că după ce nu mai suntem fiecare dintre noi poate fi așezat pe un piedestal. Pentru că de abia atunci faptele bune pe care le facem fiecare, pot fi văzute în adevărata lumină.

Dar îmi pare rău de Vali. Rău, rău. Nu voi uita prea curând imaginea mamei sale îndurerate. A surorii sale, Mădălina care avea fața uscată de lacrimi. Mă gândesc neîncetat la soția sa, Mihaela și la povara pe care trebuie 
s-o ducă acum, singură. Mă frământ pentru că Vali a plecat prea repede dintre noi. Îmi fac griji pentru sufletul lui. Sufletul lui, în următoarele 40 de zile. Pentru el, care a plecat neașteptat trebuie să fie tare greu să se desprindă de lumea aceasta pe care a iubit-o mult. Știu că iubea viața. Respira atitudinea asta prin toți porii. Își iubea soția. Munca. Încerca să-i mulțumească pe toți. Era un tip calm și bun care a reușit să-și croiască un viitor prin multă muncă, foarte multă muncă. Un tip căruia nu i-a pus nimeni în palmă, fericirea. Și-a croit-o singur, prin trudă.

Îmi spunea aseară, Lavinia că Vali a muncit mult în ultimul timp. Pe mai multe planuri, încercând să-i ajute pe toți cei din jurul său. Și că și-a propus să se liniștească. Acum se odihnește la Domnul. 

Am crezut că sunt tare. Dar nu sunt. Ce lecție ne-a dat Vali? Că viața trebuie trăită cu zâmbetul pe buze.   
Că avem prea puțin timp, ca să ne urâm unii pe alții. Că trupul, indiferent cât de lucrat ar fi la sală, cât de frumos sau ponosit ar fi, nu este decât o carcasă. Doar sufletul contează. Iar sufletul este nemuritor. De el trebuie să ne îngrijim. Pe el trebuie să plantăm faptele noastre bune, bucuriile noastre. Cu sufletul trebuie să ne vorbim unii altora, cu grijă, bucurie și dragoste.

Pentru mine, Vali nu a murit. El va rămâne în sufletul meu. Îl văd cu ochii minții, pe scaunul de lângă Adelana, scriind la desfășurătoare, îl văd cum merge la ingest, cum se întoarce, cum vorbește la telefon, îl văd înconjurat de colegi, în capătul scărilor de la intrarea în redacție, cu zâmbetul până la urechi, sorbind dintr-o cafea luată de la tonomat, îl văd conducând preocupat pentru a ajunge la timp la o locație de live, îl văd cum pregătește repede DSNG-ul pentru transmisie. Așa va rămâne în inima mea, zâmbind.

Îmi pare rău că nu i-am cunoscut sufletul mai mult. Că doar i-am intuit multe dintre calitățile sale interioare.

Vali mi-a arătat încă o dată că scopul vieții este mântuirea sufletului, că mai devreme sau mai târziu platoșa pe care ne-o construim din muncă și sub care ne ascundem, justificându-ne toate acțiunile se va dărâma... Pentru fiecare secundă a vieții noastre vom da socoteală. Inclusiv pentru acelea pe care ni le-am înveninat singuri judecându-i pe ceilalți, hulindu-i, vorbindu-le urât, pentru fiecare clipă în care nu ne-am manifestat iubirea pe care Dumnezeu ne-a pus-o în inimă când ne-a lăsat pe pământ.

Eu asta aș vrea să rămână în urma lui Vali. Mai multă iubire. Și nu știu de ce, cred că asta ar vrea și el pentru noi. Să ne iubim mai mult unii pe alții, și-n locul lui, care nu mai are timpul necesar să o facă. Să avem mai multă compasiune și înțelegere pentru cel de lângă noi. Să ne rugăm mai mult pentru cei pe care-i iubim și pentru cei care ne sunt antipatici. Să ne măsurăm timpul cu inima, nu cu rațiunea. Să nu ne îngropăm în muncă, uitând de fapt cine suntem. Ce simțim! Ce ne dorim cu adevărat! Spunea un mare părinte că atunci când te duci la Domnul vei fi întrebat doar "CÂT AI IUBIT?".  

În aceste momente, Vali are nevoie de rugăciunile noastre, iar familia lui, de suport. Să vă rugați vă rog pentru el, pe numele de botez Valentin, indiferent dacă l-ați cunoscut sau nu, pentru ca sufletul lui să ajungă cât mai repede, la lumină.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Vali!

P.S. Cei care vor să-și ia "la revedere" de la Vali o mai pot face până mâine, la capela bisericii Cuțitul de Argint-Bărbătescu Nou (str. Cutitul de Argint, nr.1, sect. 4). Slujba de înmormântare va avea loc marți, 28 august, ora 11.00, la Biserica Cuțitul de Argint-Bărbătescu Nou. Înmormântarea va avea loc la Cimitirul Giulești Sârbi. 



09 august, 2012

Alex

L-am cunoscut azi la biserică pe Alex. Un băiat rotofei care are 12 ani și stă uneori cu mâna întinsă pentru frații pe care-i are acasă. Un copil trist, cu privire matură, de adult. De fapt, cu griji de adult. 

L-am întrebat ce-și dorește el cel mai mult. Mi-a spus timid că... NIMIC. Am repetat întrebarea, ca la testele psihologice, după o vreme. Răspunsul a fost același. Eu nu mi-am dorit niciodată nimic pentru mine. Dacă mă credeți, de la șapte ani am avut lopata în mână, mi-a șoptit. 

Alex mi-a spus că se gândește doar dacă vor reuși să plătească și luna aceasta chiria (500 ron) pentru camera în care stă cu cei patru frați și cu părinții. Se gândește mereu la surorile lui. Una dintre ele merge în clasa întâi la toamnă. Pentru ea își dorește o uniformă și rechizite. Și pentru cealaltă surioară, care începe clasa a treia, la fel. Ce rechizite, îl întreb... Păi... ce puteți dumneavoastră mi-a spus Alex, adică un caiet, un pix, un creion. 

Uff... Alex nu-și dorește nimic pentru el. Și noi ne dorim atâtea pentru noi...