31 decembrie, 2008

Enrique Iglesias

Cred că am mai spus că nu mă pricep la muzică. Nu am cultură muzicală. Îmi place o piesă şi atât. Nu prea mă pricep eu nici la artişti. Pot să spun că îmi place muzica veche. Măcar atât disting şi eu. :)Mi-a plăcut însă de Enrique Iglesias. Mi s-a părut foarte deschis şi culmea, fără fumuri. Sunt multe vedete la noi, mulţi artişti de carton care au mai multe pretenţii decât el. Omul nu a cerut prea multe. Doar o cameră de hotel întunecoasă ca să se poate odihni, multe ceaiuri şi multe fructe.
A venit degajat la aeroport. A zburat 11 ore dar părea destul de odihnit. Nu a fugit nicăieri cum fac alte vedete şi ne-a răspuns la toate întrebările. Mi s-a părut civilizat şi deschis.

Şi spre seară, la interviu a fost la fel. Drăguţ cu toată lumea. A stat la poze, a zâmbit în stânga şi în dreapta. Chiar nu s-a comportat ca o vedetă. Ci ca un om obişnuit.

Chiar dacă nu e neapărat genul meu de frumuseţe masculină mi s-a părut drăguţ, ca un copilandru. Pentru că nu îşi arată vârsta. Cel mai mult mi-a plăcut când am auzit ce planuri are pentru 2009 - să doarmă opt ore pe noapte. L-am înţeles perfect, şi mie îmi place să dorm. Mai mult şi mai mult.

Chiar dacă am aşteptat câteva ore după el şi am ajuns târziu în noapte acasă, mi-a plăcut. Pentru că Enrique a fost natural şi nu a tratat jurnaliştii cu dispreţ. Şi nici cu un aer de superioritate.

22 decembrie, 2008

Frânturi

Am văzut azi nişte imagini de la Revoluţie. Nu ştiu de ce mi-au dat lacrimile. M-am gândit la toţi cei care au pierdut pe cineva acum 19 ani. Uneori am impresia că mulţi dintre noi au uitat totul. Recunosc că eram mică atunci. Dar uitându-mă la imagini am simţit puţin din bucuria eliberării şi puţin din tristeţea celor care au pierdut pe cineva drag.

21 decembrie, 2008

La prima oră

Azi dimineaţă. Bate cineva la uşă. Mă uit pe vizor. O femeie şi un bărbat. Între cine e. Femeia mormăie ceva. Reiau întrebarea. O dată, de două ori. Cam la al treilea răspuns reuşesc să înţeleg mormăitul. "Vreau să vă vorbesc din Biblie", îmi spune. "Îmi pare rău, plec la serviciu", îi răspund prin uşă.
Mă uit în continuare pe vizor. Cuplul bate la uşa vecinului. Fără succes. Nu răspunde nimeni.
Un gând fulgerător îmi trece prin minte. Dacă aştia sunt hoţi? Cine
m-a pus să spun că plec la serviciu???? Pentru că acesta e unul dintre modurile de operare ale hoţilor - unul verifică dacă e cineva acasă, apoi verifică şi uşile de pe palier şi după aceea acţionează.
De multe ori dau lovitura la mai multe apartamente din acelaşi bloc, chiar în miezul zilei. Am vorbit cu oameni care au lipsit doar o oră de acasă, suficient pentru hoţi. O dată au spart apartamentul unui administrator care stătea la parter, chiar lângă lift, într-un bloc de zece etaje. Omul avea două uşi la apartament şi le-au spart într-o clipită pe amândouă.
În plus azi noapte am visat urât. Vechiul meu coşmar, mi se rupseseră dinţii. Dar azi noapte era sinistru, pentru că spărtura era la dinţii din faţă.
Totuşi sper ca oamenii ăia să fi fost doar doi "martori ai lui Iehova" sau mai ştiu eu ce, nu doi hoţi.
Asta o să văd desigur când ajung acasă.

19 decembrie, 2008

Colindul minţii

Ştiţi faza aia din serialul "Ally McBeal" în care actriţa Calista Flockhart aşteaptă la trecerea de pietoni şi începe să danseze dement după muzica pe care o are în minte?

Şi eu am câteodată, aşa muzica mea. O aud tare în creier şi îmi vine să sar în sus pe ritmul ei. Mă abţin desigur pentru că lumea m-ar putea considera nebună.

În mod suprinzător azi acordurile au fost calde. Cred că nu întâmplător aud în cap colinde cântate de voci cristaline.

Îmi vine şi mie să fredonez. De fapt nu am uitat nici acum colindele pe care le-am învăţat la cor, în şcoala generală. Atunci aşteptam Crăciunul şi le cântam părinţilor colindul care mi se părea cel mai frumos.

Acum le cânt în gând. Dar pentru mine e suficient şi aşa.

Neputinţă

Vine Crăciunul. Acum simt cel mai acut câtă nevoie de ajutor au doi dintre prietenii mei.
E vorba de C1, o femeie care stă de 20 de ani într-un scaun cu rotile şi de C2, un tănâr care se luptă cu o boală care îi topeşte muşchii.
Am reuşit să-i ajut de câteva ori. Mâini invizibile de susţinere, necunoscute mie s-au prins atunci în demersul meu.
Dar pentru ei, boala e atât de nemiloasă încât nu e suficient. Eu nu mai pot să bat nici la uşa instituţiei care i-a ajutat la un moment dat. Pentru că spun sincer, instituţia a fost generoasă.
Şi totuşi mă frământ. Poate uneori am reuşit să ajut nişte străini, dar uite că nu pot să ajut nişte prieteni.
Au nevoi de care le e ruşine să vorbească. C1 a rămas fără tată de curând, are probleme legate de casă, de plata întreţinerii, de cumpărarea medicamentelor, are restanţe la credite şi multe, multe alte probleme. Vorbele îi stăruie uneori pe buze, e atât de modestă încât îi e ruşine să se plângă dar eu îi simt cuvintele nerostite şi mă dor pentru că nu ştiu cum s-o ajut.
C2 visează la o operaţie în China cu atât de controversatele celule stem. E dreptul lui să încerce. Cred că oricare dintre noi, dacă am fi puşi în faţa unei boli crunte am merge până în pânzele albe.
Dar din nou am mâinile legate. În plus C2 se luptă cu o situaţie cel puţin hilară. Pentru boala lui există un singur medicament care poate stopa evoluţia şi iniţial nu putea să-l cumpere, pentru că medicamentul costa aproape 20 de milioane de lei vechi.
Apoi medicamentul a fost trecut pe lista leacurilor gratuite dar nicio o farmacie nu-l avea pe stoc. Prin relaţii şi cunoştinţe a făcut rost de medicament pentru câteva luni, dar acum farmacistele respective au la rândul lor probleme din partea patronilor pentru că aceştia nu îşi pot recupera de la Casa de Asigurări Judeţeană sumele pentru medicamentul respectiv, sume care se ridică la câteva zeci de milioane de lei vechi.
Deci C 2 nu poate să mai ia medicamentul. Şi mi se pare strigător la cer să nu decontezi un medicament care e prin lege, gratuit.
C1 şi C2 sunt prietenii mei. Iar eu de Crăciun nu pot face altceva pentru ei decât să mă rog, să-i încurajez, să le spun o vorbă bună. Şi să sper că îngerul lor păzitor va face o minune şi îi va ajuta el în locul meu.

Să-l ajutăm pe Victor

Am preluat mesajul integral de pe blogul http://www.mariacoman.blogspot.com

Un baietel pe care il cheama Victor are nevoie de ajutor. Are 6 ani si o tumora pe creier. Nu poate fi operat in Romania, a fost acceptat la o clinica din Hanovra, dar pentru asta are nevoie de aproximativ 30.000 de euro. Parintii lui au reusit deocamdata sa stranga 4.000. Raman 26.000.
Ca sa faceti o donatie, trebuie doar sa mergeti la un Raiffeisen. Cu siguranta e unul pe langa unde stati.


Conturile unde se pot depune bani pentru operatia acestui copil
sunt
RO25 RZBR 0000 0600 1084 5707 pentru RON
RO97 RZBR 0000 0600 1114 1619 pentru EUR
Ambele conturi sunt deschise pe numele DAMIAN MIHAELA ROXANA (mama copilului) la RAIFFEISEN BANK S.A.
Pentru orice detalii suplimentare puteti apela 0727907808 sau
0214366104.

07 decembrie, 2008

Moş Nicolae

Anul acesta am avut o zi foarte frumoasă de Moş Nicolae. 60 de suflete au adus daruri la opt bătrâni.
De aceea a fost cel mai frumos Moş Nicolae din viaţa mea.
E frumos să primeşti dar parcă şi mai frumos să poţi dărui.
În ochii bătrânilor am văzut un licăr de bucurie dar parcă şi ochii bunicilor mei, care nu mai sunt.
Cel mai mult m-a impresionat o bătrânică. Ea mi-a spus că Sfântul Nicolae a protejat-o toată viaţa şi că s-a rugat mereu lui, în urma unui vis premonitoriu pe care l-a avut în tinereţe. Nu numai că am crezut-o pe femeie , dar am şi înţeles-o pe deplin.
După prânz am ajuns acasă. Le mulţumesc tuturor celor care nu m-au uitat - prieteni mai noi sau mai vechi.
Nu am simţit nevoia de petrecere. În sensul propriu al cuvântului. Am petrecut însă în linişte, în vârful patului citind o carte şi m-am bucurat de toate gândurile bune pe care le-am primit.
Sfântul Nicolae a fost generos cu mine. Şi ieri şi în fiecare zi.

03 decembrie, 2008

Aseară

Aseară. Aproape de miezul nopţii. Parcăm maşina la locul obişnuit. Eu ies din maşină şi aştept.
La circa cinci metri distanţă e o altă maşină cu farurile aprinse. Parcă aşteaptă ceva. Dă cu spatele şi şoferul deschide geamul. Un bărbat. Ăllllla eeeee locul meu, îmi spune printre dinţi. Are un defect de vorbire mă gândesc.
Aveţi autorizaţie plătită la primărie, îl întreb. Daaaa, daaaa am. Eu vorbesc politicos. Păi dacă aveţi atunci pot să o văd şi eu, îi întreb.
Eeeee, la şoţţţţia mea. Trebuiie să viiinăă soţia mea. Şoooţia mea.
Domnule, aveţi sau nu autorizaţie? Îl mai întreb o dată. E clar. Omul e beat. Nu beat. E rangă.
Îl las în plata Domnului şi mă îndrept spre maşină. Că doar nu era să stau toată noaptea lângă el. Coboară din autoturism. E mare cât uşa. Mă gândesc că poate devine recalcitrant. O ţine una şi bună.
Neeevastă-mea....Autorijaţiiie.
La un moment dat mă gândesc să sun la 112.
Bărbatul se uită la mâna mea în care ţin un trandafir. ŞŞŞŞunteţii de la Pe Se De????? Mă întreabă. Cu asta chiar că mă lasă fără replică. Aşa că îl las pe beţiv în plata Domnului. Cu tot cu parcarea lui!

23 noiembrie, 2008

Vacanţa pe scurt.

Am fugit câteva zile în concediu. Am evadat şi am regăsit pentru câteva clipe lumea copilăriei. Mi-am amintit alături de nepotul meu, elev în clasa întâi JOCUL. Banalul "Nu te supăra frate". Am realizat şi cât de puţină experienţă am la puzzle. Deşi are un sfert din vârsta mea, Adi (aşa îl cheamă pe nepotul meu) îmi dă lecţii. Eu mă uit cruciş la zecile de bucăţele de carton care trebuie să-şi găsească perfect locul în scena de desen animat. Caut mult şi le găsesc locul după multe încercări. Adi, le nimereşte aproape din prima şi îmi arată jucăuş cum povestea prinde viaţă în mâinile lui.

Apoi îmi strecoară în faţă o planşă de colorat. Să vedem care colorează mai frumos, zice el. Trezesc ceva din simţurile mele adormite şi mă străduiesc să pun pe foaia de hârtie ceva din lucrurile învăţate demult - lumină, culoare, umbră.

Vezi, zice Adi. Nu ai venit la mine degeaba. Ai învăţat şi tu să te joci.

Avea dreptate. Am uitat demult jocul. Bucuria.
Am regăsit ceva şi din adolescenţă în concediu. Am aruncat un ochi peste amintiri - cutiile cu scrisori. Nu ştiu de ce fac asta, de fiecare dată când merg acasă. Poate pentru că îmi place să mă întorc în timp.
Am primit şi un cadou de suflet - scrisorile pe care le-am scris acum 10 ani unei prietene. Ea a fost pentru mine un fel de jurnal, într-o perioadă grea a vieţii mele, când ziua nu mai era zi şi nici noaptea noapte.
Scriam atunci că nu am bani de timbre şi că nici nu puteam vorbi la telefon. Pe fix. Acum mi se pare stranie ideea - cum adică să nu ai bani nici de timbre??? Uitasem asta. Şi mi se pare ireal. Dar aşa era.

Am frunzărit şi câteva dintre scrisorile pe care le-am primit de la prietene în primul an de facultate. De abia cunoscusem ideea de libertate dar mă simţeam total pierdută în Bucureşti, un oraş al haosului. Totuşi atunci aveam nevoie de atât de puţin pentru a fi fericită.

Am citit şi câteva cărţi în scurta vacanţă.

Am reţinut două idei. Ştiu că pentru unii Coelho e un scriitor controversat. Dar mie îmi place. Şi mi-a plăcut ideea de bază din "Brida". Aceea că sufletul pe parcursul mai multor încărnări se divide şi de aceea într-o singură viaţă poţi să întâlneşti MAI MULTE PĂRŢI. Aşa se explică de ce iubeşti de mai multe ori într-o singură viaţă. Desigur cei care au şansa să se regăsească.

Mi-a plăcut şi ideea romanului "Încă o zi". Pe scurt, un jucător de baseball care a cunoscut strălucirea sportivă pentru scurt timp şi şi-a distrus viaţa în alcool se hotărăşte să se sinucidă. Fiica lui îl dispreţuieşte aşa de mult încât nu-l cheamă la propria nuntă. Bărbatul provoacă un accident. Trece printr-un fel de transă şi îşi regăşeşte mama moartă. Mama pe care nu a apreciat-o suficient în timpul vieţii. De la a cărei aniversare a fugit minţind pentru un meci. Povestea e mai complicată. Dar mi-a plăcut ideea. Ce ai face dacă ţi s-ar da încă o zi alături de cei pe care i-ai pierdut. Le-ai spune poate că îi iubeşti mai mult, le-ai cere iertare pentru greşeli, ai repara tot ce ai stricat printr-un imbold al încăpăţânării.

Eu cred în viaţă dincolo de moarte. Mai trebuie spus că personajul din cartea asta îşi revine după accident. Nu ştiu dacă e după un fapt real deşi eu cred că da.

Cam atât din concediu.

14 noiembrie, 2008

Frământări

Zilele astea am atitudine de Sisif. Urc întrebările până în vârful dealului, culeg pe drum nervii, supărările, frustrările le încâlcesc pe toate într-un ghem pe care nu îl pot descrie, mă cert cu toţi, dar mai mult în somn, mă rog, plâng, iert, urăsc, iar iert, iar urăsc, simt furia cum îmi tulbură simţirile, apoi neputinţa, mă supăr că sunt slabă de înger, că nu pot fi indiferentă, ajung sus, acolo mă decid să uit, să iert, să rabd, să aştept dar ghemul ajunge din nou la poalele dealului şi căutările, întrebările se reiau iar şi iar, la nesfârşit...

12 noiembrie, 2008

Mai bine

După multe zile proaste, astăzi mă simt mai bine. Şi psihic şi fizic. E drept azi noapte m-am trezit de câteva ori. O dată pentru că mă durea în coşul pieptului, o dată pentru că am visat urât şi o dată din cauza unei muşte nenorocite care se plimba între draperie şi perete şi mi-a dat senzaţia că umblă cineva prin cameră.
Sper totuşi ca ziua să nu se înscrie în categoria "începută bine, terminată prost". Pentru că am mai spus asta, de multe ori pentru mine zilele care încep rău se termină bine şi invers.
Vreau ca ziua să fie inclusă în seria "începută bine, terminată la fel".

11 noiembrie, 2008

Analize

Există o vorbă populară - "am intrat bou şi am ieşit vacă". Cam aşa a fost şi vizita mea la medic. Deci, nu şi nu! Am mai zis, dar m-am mai convins o dată. Dacă umbli prin spitale te îmbolnăveşti instantaneu.
M-am dus la medic la prima oră. 7. Dimineaţă. Pentru mine dimineaţa devreme înseamnă şi ora 8, darămite 7. Am scăpat de acolo cu indulgenţă, aproape de 12.
La coadă am auzit poveşti cu vampiri - medici uituci care au uitat în burta unei doamne, la operaţie o ditamai foarfeca. Pentru exemplificare, doamna vorbăreaţă a scos foarfeca din geantă. După ce a trecut pe lângă moarte o păstrează ca amintire.
Am stat cam trei ore la coadă, numai la endoscopie. L-am privit cu atenţie pe fiecare om care ieşea din cabinet. L-a durut, nu l-a durut, asta îmi stăruia pe buze. Unii erau ageri, semn că nu era atât de rău.
Nu ştiu cum a fost la ei, dar la mine a fost groaznic. Am ieşit clătinându-mă şi cu lacrimi în ochi. Cred că i-am speriat pe bieţii bolnavi care aşteptau şi ei la coadă, ca şi mine. O doamnă a venit după mine speriată să mă întrebe cum a fost.
Ce să-i spun????
Una peste alta, endoscopia a ieşit bine, ecografia a ieşit bine. Deci nu am nimic!!! Doar dureri de stomac de şase ani. Şi greţuri şi dureri de cap de la fiere. Teoretic sunt sănătoasă. Practic...
Sunt un caz rar. Se poate ca la mijloc să fie vorba de esofagită de reflux (cred că aşa se numeşte) sau nu ştiu ce problemă la fiere. Nu ştiu. Deocamdată încep un tratament. Şi regim. Mi s-au recomandat şi două zile de internare pentru nişte analize suplimentare. Deocamdată nici nu mă gândesc.
Sincer mă bucur că nu am nimic grav. Dar sunt nervoasă pentru că nu înţeleg de ce pe mine mă doare stomacul de ani de zile, nu pot să mănânc fructe, nu pot să beau sucuri acidulate dar analizele sunt perfecte. Aşa că, încă nu ştiu care e cauza stărilor de rău.

10 noiembrie, 2008

Mâine merg la medic

Stomacul meu a învins. Mâine merg la medic. De ce mi-a fost frică nu am scăpat. Mi-e frică de mor de endoscopia aia nenorocită. Dar voi închide ochii. Tot ce pot să sper e să treacă repede.

07 noiembrie, 2008

Cea mai urâtă aniversare

Cea mai urâtă aniversare a fost cea de ieri. Nu ştiu cred că am făcut la 29, depresia pe care unele o fac la 30. Nu ştiu, nu ştiu. Poate că asta a fost. O furtună de care mă voi scutura în câteva zile.
Ieri m-am uitat din nou la oameni cu ochi mari şi le-am văzut URÂŢENIA în toată măreţia ei. Iar m-am înfiorat şi am simţit nevoia să fug. Să fug şi să nu mai cunosc pe nimeni. Să nu mai ştiu de nimic. În orice caz să scap de cei îmbrăcaţi în acele năravuri dezgustătoare.
Observ că scârba îşi poate depăşi propriul prag. Că are noi şi noi, paliere. Şi că mai poate încă să-mi ofere senzaţii care să-mi paralizeze de frică, simţurile. Sau dimpotrivă, să mă facă să mă urc pe pereţi.
Îmi pare rău însă că nu am putut să răspund la toate telefoanele celor dragi. Chiar nu am putut. Fie pentru că nu puteam răspunde, fie pentru că plângeam, fie pentru că eram sugrumată de nervi.
Îmi pare rău că unora le-am răspuns poate în doi peri, că nu am avut energie să le mulţumesc sau chiar i-am alungat repede.
Îmi pare rău pentru toate astea. Şi sper să mă ierte cei care se regăsesc în această categorie.

04 noiembrie, 2008

Dilemă

Ceva se repetă. Nu ştiu ce. Un sentiment anume. Parcă e o scenă de acum patru ani. Se spune că în viaţă se repetă lucrurile nerezolvate. Întâmplările din care trebuie să tragi o anumită învăţătură. La naiba, lucrurile bune nu se repetă niciodată! Doar sentimentele rele, apăsătoare. Senzaţiile stranii şi oamenii ciudaţi.
Într-un fel sau altul trebuie să ies din cerc. Dar cum? Cum?

03 noiembrie, 2008

Bali

Zilele acestea am un nou obiectiv: să plec în Bali. Am descoperit obiectivul ăsta întâmplător, după ce am citit o carte scrisă de o americancă care a plecat într-o călătorie timp de un an pentru a se cauta pe sine şi pe Dumnezeu.
Nu ştiu dacă aş pleca în Bali ca să mă regăsesc pe mine. Dar visez la o lume exotică, cu palmieri şi ritualuri neînţelese, un Paradis al zilelor noastre.
Deocamdată nu ştiu dacă este posibil să ajung acolo. Desigur dacă îţi doreşti cu adevărat orice se poate împlini. Deocamdată calculele cântăresc destul de greu şi călătoria pare prea scumpă pentru posibilităţi.
Dar cine ştie ... câte se mai pot întâmpla până la anul...

27 octombrie, 2008

Memorie în salturi

Mi se întâmplă uneori să uit lucruri simple. Cum ar fi propriul număr de telefon. Sau numere pe care le formez instinctiv în fiecare zi. Aşa se face că uneori sun la biroul de presă al Ministerului Apărării şi mă trezesc la Poliţia Rutieră şi invers.

Zilele trecute am chemat taxiul. Şi am dat numărul străzii greşit. Parcă ceva îmi suna din alt film când am pronunţat numărul străzii, dar ceva din memoria mea ştia că taximetristul trebuie să ghicească numărul corect. Pentru că am dat detalii suplimentare de localizare.

Numai că, desigur taximetristul n-a ghicit. Ce am făcut eu de fapt? Am spus strada de acum şi numărul de la fosta adresă, de acum un an.

Bineînţeles că am sunat la companie pentru că...taxiul nu a ajuns. Şi nu a ajuns, nu a ajuns.

Într-un final, după vreo trei telefoane m-a găsit. M-am simţit prost că am greşit adresa şi am vrut să mă scot şi să-i spun că m-am mutat de curând, de aia nu ştiu prea bine adresa.

Bine că am tăcut mâlc. Pentru că taximetristul tocmai îmi spune : nu ştiu cum aţi dat adresa greşită, că v-am mai luat o dată de aici.

Bine că am tăcut! Bine că am tăcut!!! Că mă făceam de cacao rău!!!

21 octombrie, 2008

Din nou vise

Uneori viaţa mi se pare mai interesantă în vise decât în realitate. Visele sunt pline de simboluri, de înţelesuri şi mesaje ascunse. Aşa cred eu. Nu trebuie să fiţi de acord cu mine.

Azi noapte am visat-o pe bunica. Bunica din partea mamei. Nu ştiu dacă are legătură cu neîmplinirea mea mai veche, aceea că nu am fost la înmormântarea ei. Eram în facultate când a trecut la cele veşnice. Şi eram în sesiune.

Ai mei au vrut să mă protejeze atunci. Ca să nu ratez examenele nu mi-au spus nimic.
Într-adevăr am avut un vis prevestitor dar eram într-o perioadă prea stresantă ca să-i dau atenţie.

Nu voi uita niciodată starea de atunci. Eram fericită, terminasem examenele cu bine şi eram aşa într-o stare de beatitudine. În momentul în care am intrat în casă am ştiut ce se întâmplase. Era un aer greu, apăsător. Şi am întrebat, bunica...unde e.

Murise cam de o lună, cam cât durase sesiunea. Am acceptat greu că a plecat fără să-mi iau la revedere. De atunci o visez obsesiv. Şi întotdeauna e în casa ei de la ţară, acolo unde culmea, mie nu mi-a plăcut să stau niciodată.

Nu am fost genul de copil care să tragă spre casa bunicilor. Nu ştiu, mi-au plăcut mai mult jocurile de oraş, jucate pe maidanul din spatele blocului.

Dar după ce a plecat dintre noi locul ăla (casa bunicii) m-a atras ca un magnet. M-a chemat spre el prin vise nocturne, paradiziace. Vise în care era şi bunica prezentă, întotdeauna. Am visat-o cum îmi deschidea poarta, cum trebăluia prin curte. Întotdeauna am visat-o ACOLO.

Acum casa aia a fost vândută.

Azi noapte eram iar acolo. Era şi bunica şi eu măturam cu un măturoi din nuiele curtea ca să-i fac pe plac. Era cam în paragină pământul şi eu încercam să fac ordine. Aveam aşa o stare de semi-conştienţă şi mă întrebam în vis dacă nu cumva bunica a murit. Apoi o priveam şi eram tare fericită că TRĂIEŞTE. Le-am zis eu că nu a murit, mă gândeam. Le-am zis eu tuturor, uite că trăieşte.

Apoi am smuls o plantă înaltă, aşa ca o buruiană. Şi bunica m-a certat. De ce ai smuls-o? Era singura pe care o mai aveam, mi-a spus. Lasă, că o pun înapoi! I-am replicat. Am tăiat planta în două şi am început să fac gropi în pământ, să replantez totul.

Atunci m-am trezit. Şi mi-am amintit că bunica e moartă. Totuşi am avut o senzaţie de linişte. E greu de explicat dar cele mai multe vise cu ea îmi aduc o senzaţie de împăcare.

20 octombrie, 2008

Vis

Azi noapte am visat că eram într-o ţară străină, la cumpărături. Mă aflam într-un magazin imens şi mă minunam de frumuseţea hainelor.
Erau aşezate frumos pe umeraşe, în funcţie de culori tot felul de bluze. Materialele erau fine şi culorile intense. Îmi plăceau atât de mult bluzele alea! Erau unele în câte trei culori, îndrăzneţe şi extravagante. Galben ocru cu turcoaz şi ciclamen. Pare stranie asocierea dar arătau tare bine.
Eu mă uitam la etichete Erau nişte cifre pe care nu le înţelegeam. De fapt mă tot chinuiam să schimb moneda în gând, să calculez. Prea scump, prea scump, îmi spuneam de fiecare dată. Mi se păreau prea ridicate preţurile şi în acelaşi timp mă întristam că nu pot să-mi cumpăr nimic.
Am plecat de acolo cu mâna goală, mâhnită.
Acum nu ştiu cum să interpretez visul ăsta.
Fie vreau să fac o schimbare dar nu am curaj. (Nu prea îmi convine varianta asta!!!)
Fie îmi apare o oportunitate pe care mă tem să mi-o asum. (Nici asta nu sună bine!!!)
Fie îmi doresc ţoale noi, dar nu e momentul. (Ţoale noi îmi doresc oricum tot timpul)
Fie voi pleca undeva în străinătate. (Hmmm, aş vrea eu!!!)
Fie am nevoie urgentă de shopping. (Asta cred că e cea mai plauzibilă interpretare).

19 octombrie, 2008

Dreptul consumatorului

De curând mi-am cumpărat un telefon nou. Nu am vrut să-mi cumpăr dar cele două telefoane pe care le deţin, unul personal şi unul de serviciu au cedat subit la o zi diferenţă.
Să rămâi fără telefon de serviciu nu e bine deloc. Aşa că am dat fuga la Carrefour, aşa pe ultima sută de metri, înainte de închidere să îmi cumpăr telefon. Am alergat prin magazinele de profil şi am găsit un telefon care convenea cerinţelor, să fie Nokia, nu prea scump. Desigur că o dată găsit, FIX ĂLA nu era pe stoc. "Mâine", mi-a spus calmă vânzătoarea. Nu... mâine era prea târziu.
Am luat-o la goană prin alte magazine care mai erau deschise. Mai aveam cam o juma de oră până la închidere. L-am găsit. Era la fel ca primul şi în plus, era şi în stoc.
Gata, gata, îl iau. I-am spus vânzătorului de teamă că ar putea suna ora închiderii. Îmi mai trebuia un handsfree şi gata. Am luat cutia, vânzătorul mi-a spus că handsfree-ul e compatibil aşa că am plecat fericită.
Asta până am ajuns acasă şi am constatat că handsfree-ul e "accesoriu neautorizat".
M-am întors la magazin acum două zile. Cu gândul să schimb handsfree-ul. Vânzătorul mă întreabă când l-am cumpărat. Îi spun că acum două săptămâni. A... când, face ochii mari. "Păi noi nu schimbăm produsele decât în 48 de ore!"
Brusc mi-am amintit de doamna care s-a dus să-şi schimbe pantofii la Mall. A fost subiectul unei ştiri. O dată cu ea am aflat şi eu că prin lege, pantofii pot fi schimbaţi pentru defecte chiar şi după un an. Şi nu numai pantofii. În general produsele au termen de garanţie un an.
Să ne înţelegem. Handsfree-ul a costat 12 lei. O sumă infimă. Dar brusc am simţit că drepturile mele de consumator sunt călcate în picioare. Eu nu vroiam banii înapoi. Ci un handsfree COMPATIBIL. Iar ei nu aveau.
L-am chemat pe şeful de magazin. Mi-a spus: "Handsfree-ul poate fi schimbat în anumite condiţii". "Care", am întrebat eu. "Păi, nu vedeţi că nu e sigilat???", îmi spune. "Păi şi cum aţi fi vrut să-l probez", îl întreb.
Îşi dă ochii peste cap. Bombăne, ceva de genul, "pentru 120 de mii". Îi explic că mâine va cumpăra şi el ceva de la Flanco. Că ăsta era magazinul. Sau de la alt magazin. Şi va păţi acelaşi lucru. Vânzătorul de la magazin mi-a spus că e compatibil. Deci o persoană autorizată.
Până la urmă şeful de magazin mi-a înapoiat banii. Nu m-am simţit mai bine. DAR AM ŞTIUT CĂ E DREPTUL MEU SĂ-I PRIMESC ÎNAPOI.
Apoi am răscolit iar magazinele dar un handsfree compatibil tot nu am găsit.

10 octombrie, 2008

Din nou dietă

Săptămâna asta am început să ţin dieta cu carne. Să ţin e doar un mod de a spune pentru că am cedat în fiecare zi.
Mi se pare toxică dieta asta. Doar carne, carne şi iar carne. Cele mai multe scăpări le-am avut după-amiaza sau seara când nevoia de dulce mă chinuie cu demenţă. Dacă nu a fost ceva dulce a fost un fruct sau tot a fost ceva.
Aşa că, dacă tot nu pot să o ţin cred că îmi voi relua obiceiurile curelor trecute. Chiar dacă nu mai pot da jos, aşa cum visez, măcar să mă menţin.
Asta ar fi cam a doua dietă cu care nu m-am împăcat deloc. Prima a fost cea cu fructe care îmi dădea dureri groaznice de stomac.

În total greutatea pierdută până acum variază între cinci, şase kilograme.

09 octombrie, 2008

Analize

În general eu fug de medic. Nu ştiu de ce, dar numai mirosul acela clasic de spital îmi amorţeşte simţirile şi îmi întoarce stomacul pe dos.

Analizele de sânge mă iau întotdeauna cu leşin. Încerc să nu privesc acul, mă gândesc la cerul înstelat şi la marea fascinantă dar degeaba. Am avut situaţii în care am ieşit victorioasă din cabinet, că gata, de data asta sunt bine, iar moleşeala m-a luat după câţiva paşi.

Printr-o conjuctură a destinului azi mi-am făcut analize. Nu e o analiză clasică (cred că de asta am şi acceptat) ci e o chestie aşa generalistă care îţi analizează starea generală de sănătate, vigoarea organelor interne şi predispoziţiile genetice.

Rezultatele mi-au dat fiori. Naiba m-a pus să mă duc la analize!

Aşadar: cu oxigenarea creierului stau cel mai prost. De aici oboseală. Apoi am o lipsă de vitamine. Lista e lungă. Ar mai fi anemie şi lipsă de fier. Imunitatea e scăzută. Posibil bronşită cronică. Neapărat examen endocrinologic pentru că tiroida dă semne proaste. Aciditate ridicată la stomac şi gastrită. Nisip la rinichi şi la fiere. Mai multe vertebre tasate la coloană. Probleme de vedere. Predispoziţii genetice - cancer la intestine şi atrofie musculară.

Uff....Şi ar mai fi. Naiba să le ia de analize! Mai bine să nu ştii nimic. Mai mult m-au pus pe gânduri că dacă e să te iei după medicii aştia eşti bolnav cronic şi nu mai ai nicio şansă.

Medicul mi-a recomandat - plimbări la munte, plimbări în aer liber şi ...CONCEDIU. Pe bune că aşa mi-a zis. Că starea de oboseală a organismului e foarte accentuată.

Totuşi eu cred că ar trebui să-i ascult sfatul, nu-i aşa????

07 octombrie, 2008

Frământări

În ultima vreme visez tot mai mult să fac ALTCEVA. Nu mă întrebaţi ce, că nu ştiu încă. Nu am dat un nume încă acestui ALTCEVA. Altceva, pur şi simplu.
Visez să-mi regăsesc culorile şi cărţile mele de istoria artei. Muzeele şi expoziţiile. Plimbările şi prietenii dragi. Întâlnirile cu oamenii care mă făceau praf, dar reuşeau să mă scoată din starea aia de moarte a sufletului.
Puţini la număr, oamenii ăia. Unul dintre ei s-a stins prea curând. Ştiu că aş fi putut primi de la el mai mult, dar s-a stins. Era profesorul meu. Şi eu eram în anul 4. Am ales împreună tema lucrării mele de licenţă. După ce s-a dus, am schimbat tot. Pentru că nu mai avea sens, fără el. Ştiam că tipul acela de lucrare puteam să-l fac, doar muncind în umbra lui.
Apoi profesoara mea de istoria artei. Cred că e în Franţa. Nu mai ştiu nimic despre ea, de câţiva ani. Practic de când ne-am întâlnit întâmplător pe stradă. Ea îmi distrugea imaginea despre mine, de fiecare dată. De fiecare dată mă simţeam măruntă şi neînsemnată. Ştiam că nu am citit destul, că nu m-am hrănit suficient din cărţi şi că nu m-am uitat cu suficientă atenţie la operele de artă. Cu toate acestea, după fiecare întâlnire simţeam că o iubesc mai mult şi mai mult. Pe ea şi cămăruţele întunecoase în care se apleaca asupra albumelor de artă.
Nu ştiu de ce mi-e dor. De perioadele în care scriam, pictam, visam. Mai mult.
De aia visez să fac ALTCEVA. Nu ştiu încă ce. Mulţi spun că locul meu e AICI. Dar eu nu mai sunt demult sigură de asta. Poate sunt simple îndoieli pe care viitoarea ploaie le va alunga. Sau poate nu. Poate voi găsi sensul acelui ALTCEVA. Un altceva în care visez că sunt înconjurată de oameni mai buni, de idealuri mai înalte, de fapte mai bune.
Poate că ALTCEVA-UL ăla nu există. Decât în vise. Sau poate nu.

03 octombrie, 2008

Culmea nesimţirii

Culmea nesimţirii există. Şi stă chiar cu un etaj mai sus de mine.

Care e culmea NESIMŢIRII???? Să ţipi în fiecare dimineaţă la ora 7 la copiii tăi, atât de tare încât să-ţi trezeşti vecinii cu urlete dar să bubui în pereţi atunci când, aceiaşi vecini au musafiri la ora 21.00 şi se aud voci ceva mai ridicate.

Să baţi în uşa vecinului care stă cu un etaj mai jos şi îşi amenajează apartamentul pe motiv că îţi cade gresia din casă din cauza bubuiturilor.

Să pui manele la maximum, weekend de weekend încă de la prima oră şi să obligi tot blocul să-ţi asculte preferinţele muzicale retarde dar să baţi în ţeavă pentru că, chipurile te deranjează sunetul televizorului vecinilor.

Să arunci gunoaiele de la bucătărie, direct pe geam şi să-ţi scuturi toate jegurile de pături în geamul, al cui oare, dacă nu al... vecinilor???

Să-ţi inunzi vecinul în baie şi să susţii cu neruşinare că nu e de la tine pentru că ....TU NU AI ŢEVI (???!!!!)

Să-ţi izolezi apartamentul şi să decorezi cu această ocazie cu mortar toate pervazele de la etajele inferioare.

Să faci grătar cu prietenii la bătător, chiar lângă bloc.

Să te plângi administratorului că vecinul care stă cu un etaj mai jos te deranjează pentru că ...FACE BAIE NOAPTEA.

Să furi etajerele lăsate de vecini pe casa scărilor şi să le pui cu neruşinare, la tine pe etaj, cu flori, fără să întrebi pe nimeni.

Să-ţi amenajezi apartamentul timp de trei luni şi să dai cu bormaşina la ora 23.0o dar şi în fiecare weekend, la prima oră. Apoi să vii cu o falcă în cer şi cu una în pământ la vecinul de jos pentru că a folosit aspiratorul la ora 21.55 deşi programul de linişte începe la ora 22.00

Toate acestea există. Într-o singură persoană. Are nume de cod ŢĂŢICA. Stă cu un etaj mai sus şi e coşmarul vieţii mele.

29 septembrie, 2008

Vis

Azi noapte am visat că m-am desprins din corp. Mă asista bunica mea, plecată dintre noi. M-am desprins încet, încet până când am devenit parcă un abur. Mi s-a făcut brusc teamă şi m-am întors. Am avut aşa o senzaţie de corp greu. Apoi m-am trezit.
Tipul ăsta de vis nu-mi e străin. L-am retrăit de multe ori în copilărie.

26 septembrie, 2008

Sunt sensibilă...

Zilele acestea sunt sensibilă. Nu mă întrebaţi de ce!!! Pur şi simplu fără motiv. Am o stare febrilă de câteva zile şi am impresia că somnul nu-mi ajunge nici pe o măsea. Aşa că de preferinţă, nu mă deranjaţi, nu mă supăraţi.

12 septembrie, 2008

Ispite culinare

Pizza!!! Miroase a pizza!!! Cineva mănâncă pizza la câteva birouri distanţă!!!!! În astfel de momente urăsc cura de slăbire.
Vreau şi eu o felie de pizza. De ce să mănânc tot iaurt, pui fiert şi fructe?
Am scăpat de cinci kilograme. Dar ca să nu le capăt înapoi am senzaţia că trebuie să fac foamea toată viaţa mea de acum încolo.
Sunt deja două luni de când sunt la dietă.
Ok, două luni, treacă meargă, dar o viaţă?????
Încă nu mă pot obişnui cu ideea. Lupta e grea uneori, chiar şi acum. De trişat, trişez, dar mai rar. Dar nu renunţ.

09 septembrie, 2008

Mesaj pentru motociclişti

Am primit aseară un mail. De la mama Elei, o tânără de 18 ani care a fost spulberată de un camion, acum un an. Mesajul a fost postat şi pe forumul motocicliştilor. L-am preluat integral, aşa cum l-am primit. Mesajul e adresat tuturor celor care i-au cunoscut pe Traian şi pe Ela, dar mai ales motocicliştilor care vor să fie alături de cele două familii.
Despre accident am scris şi aici.
"Un an 13.09.2007 .... 13.09.2008.... Pentru foarte multi membri ai acestui forum poate timpul a trecut repede, dar pentru noi parintii lui Traian si ai Elei cred ca putem spune ca am atins infinitul. Multa, multa durere fara copiii nostri, alinare cand v-am simtit alaturi de noi si multa deznadejde legata de incompetenta organelor care trebuie sa faca dreptate pentru plecarea mult prea devreme a copiilor nostri. Sunt mama Elei, poate cea mai "tare" dintre cei patru, dar simt ca trebuie sa ma adun si sa ma ridic din marea durere de fiecare data cand datoria imi cere sa fac totul pentru copilasii nostri. Va asteptam pe data de 13 septembrie 2008, la Cimitirul Adormirea Maicii Domnului din Calea Giulesti cu plecare din strada Agnita nr.18 in jurul orei 12.00, pentru a le mai transmite un ropot de motoare la un an de la plecarea lor de langa noi. Va asteptam sa veniti in numar cat mai mare si fiti convinsi ca prezenta voastra ne va bucura.
Da, cred ca am atins infinitul, pentru ca o durere mai mare si o deznadejde ca nu putem face nimic pentru adevar in tara asta nu exista. A fost un an ingrozitor. In fiecare copil care a trecut prin emotia si bucuria rezultatelor de sfarsit de liceu si inceput de alt drum ne vedeam sufletelele noastre ridicate la cer. Este mult prea mult pentru niste parinti care si-au pierdut totul!!!!!!!!
Nu mai avem puterea sa ne adresam la nimeni.... Am incercat sa ma lupt pentru dreptate, dar nu mai suportam cuvintele frumoase spuse in fata de oficialitatile la usa carora batem si de indata ce iesim nu se mai face nimic, chiar mai mult "erorile de procedura" parca sunt aruncate asupra noastra intentionat pentru a ne spune ca nu se va face nimic.
Noi, cele 2 familii am ajuns ca 2 bucati de fier pe care le-a sudat barosul durerii, adica una si aceeasi bucatica de durere cu speranta ca zilele care ne-au ramas le vom duce impreuna sprijinindu-ne unii pe altii.
Va asteptam in data de 13 septembrie in strada Agnita nr.18 in incercarea de a-i face fericiti, acolo sus, pe ingerasii nostri.
Tel 0788.234.083 Mia Dan si 021.220.0807 Fam. Diaconeasa"

04 septembrie, 2008

Vecini

Duminică. Ora prânzului. Sună cineva la uşă. Mă uit pe vizor. Un moş. Nu-l cunosc. Deschid. "Bună ziua", îi spun.
"Aţi fost vineri la bătător", răbufneşte el. "Şi aţi făcut grătar", adaugă cu năduf.
Eu calmă, îi explic că vinerea trecută nici măcar nu eram în ţară.
"Ba da. Aţi fost la bătător şi aţi făcut grătar. Şi aţi mai fost o dată" exclamă bătrânul.
E clar. Nu am cu cine mă înţelege. Îl privesc din cap până în picioare. Dacă ripostez sunt sigură că va ridica toată scara blocului în picioare.
Îi mai spun încă o dată că nu fac grătare în faţa blocului. După care, adaug un "la revedere" şi închid uşa.
Nu m-am înşelat. Bătrânul bombăne singur în faţa uşii.
"Data viitoare voi arunca cu apă", ţipă el.
Aşa să faceţi! Mă gândesc. Pentru că, întâmplător ştiu cine face acolo grătare. Ţăţica cu gaşca.
PS. Pentru cei care nu sunt la curent, Ţăţica e vecina de deasupra care mă tratează weekend de weekend cu manele.

Când planetele se aliniază

Cred că în perioada asta mi s-au aliniat toate planetele. Cele care mă guvernează.
Nimic nu mă mulţumeşte, nimic nu îmi prieşte. Nu ştiu de ce am firea asta, atât de nehotărâtă. Duc bolovanul până sus, mă decid, apoi bolovanul cade şi reiau seria de întrebări chinuitoare.
În fiecare zi mă hotărăsc şi tot în fiecare zi mă răzgândesc.
Nici mâncarea nu îmi prieşte. Şi nici de dormit nu pot să dorm.
Nu ştiu dacă dieta joacă rolul ei în haosul acesta pe care îl percep doar eu. Dar oricum mă simt străvezie şi mi-e foame tot timpul. Şi dimineaţa, şi seara. Acum ţin altă dietă, bazată mai mult pe fructe. E ca şi cum am luat totul de la început, stările de nervozitate şi foamea nebună. În plus, şi stomacul mă chinuie uneori.
Nu am timp. Nu am timp. Clipele se scurg printre degete. Uit, uit de toate. Şi alerg. În fiecare zi, colo şi colo. Uff.
Dacă aş putea să iau totul mai uşor. Dar nu pot şi nu pot.

27 august, 2008

Despre dietă

Trei kilograme şi jumătate. Aproape patru. Cam de atât am scăpat într-o lună şi ceva. Nu pot să apreciez dacă e mult sau puţin, dar din fericire se vede.
Nu pot să spun ce bine mă simt când văd că pantalonii cad de pe mine. Acum am motiv de shopping, nu e aşa? În definitiv nu mai am cu ce să mă îmbrac. Dar, încă nu am găsit timp de cumpărături. Aşa că, atârn câte o curea de pantalonii buclucaşi, trag tricoul peste şi ...gata!
În concediu nu am ţinut cură. Am fost mai rezervată dar am trişat la capitolul dulciuri. M-au ispitit mai ales şarlotele cu seminţe.
Acum am stagnat. Acul cântarului nu vrea sub nicio formă să se mai încline spre stânga. Asta nu îmi place. Nu îmi place deloc. Ba chiar mă enervează la culme.
Între timp, nu mai suport să mănânc carne de pui. M-am mai obişnuit cu dieta şi uneori chiar nu prea mai pot să mănânc nimic.
Dar în dietă, e ca şi în dragoste atunci când suferi. Vine aşa un moment critic în care vrei să renunţi. Sau cel puţin, faci mici concesii.
E ca atunci când vrei să renunţi la o relaţie, te ambiţionezi câteva luni, nu dai nici un semn, îţi plângi în pumn, dar nu dai nici un telefon, şi pace.
Apoi într-o zi, te trezeşti vesel şi eşti încântat că ai scăpat de apăsarea aia care îţi măcina sufletul. Eşti sigur că nu mai iubeşti şi că eşti suficient de detaşat încât de întrebi ce te costă dacă dai un telefon. Aşa să vezi ce mai face? În definitiv nici nu îl mai iubeşti! Ăsta e momentul păcătos în care poţi relua cercul vicios.
Aşa e şi cu dieta. Suferi, mori de foame, mai apoi te obişnuieşti, vezi că talia se subţiază, îţi creşte inima în tine, nu îţi mai e foame, nu mai ai pofte şi cel mai mult de bucuri că ...FUNCŢIONEAZĂ.
Şi într-un astfel de moment, când nu îţi mai e foame, nici poftă te gândeşti să mănânci totuşi ceva dulce, că dă-o naibii de dietă, ce contează dacă o iei pe alături puţin?
Dar cântarul nu minte niciodată, îţi arată repede greşeala, apoi apare sentimentul de vionvăţie, nervii şi o iei de la capăt.
Nu sunt bune momentele astea în care ...ţi se pare că ţi-a trecut şi că eşti suficient de puternic ca să înfrunţi tentaţiile. Nu sunt bune deloc pentru că experienţa ne arată că suntem oameni şi că uneori viciile sunt mai puternice decât credeam. Chiar şi viciul ăsta numit, ciocolată sau generic CEVA DULCE.

25 august, 2008

Cum mi-am început ziua

Am mers la bancomat să scot bani de pe card pentru a plăti o rată iar bancomatul nu era alimentat.
Am stat la coadă în bancă şi am reuşit să scot banii.
Apoi am mers la bancă, unde trebuia să-mi achit rata. Am aşteptat minute în şir privind în ochii casierei exasperate. Am înţeles imediat de ce. Nu mergea internetul. Aşa că nu am putut plăti rata.
Apoi am făcut o vizită la chioşcul de pe străduţă pentru a-mi cumpăra fructe. Cele care îmi înseninează zilele de dietă. Aveau doar mere şi lămâi. Mere nu pot mânca pentru că mă doare stomacul. Lămâile nu intră oricum în discuţie.
Am uitat să vă spun că la capitolul plimbări eu sunt un monstru de lene. Adică nu sunt genul care să însoţesc pe cineva la cumpărături, să intru în magazine. La supermarket merg o dată sau de două ori pe săptămână, de nevoie, iar dacă uit să cumpăr ceva prefer să mor de foame decât să ies din casă.
Am ajuns în redacţie. Personajul X mi-a promis că-mi dă un interviu. Acelaşi personaj s-a răzgândit o jumătate de oră mai târziu.
La prânz, dozatoarele de apă din redacţie nu mai funcţionau. De sete, am mai plecat o dată la magazin. Fructe tot nu aveau. M-am mulţumit cu apă plată.
Avem un magazin mai bine aprovizionat şi peste drum. Dar consider că este mult prea departe. M-a salvat un coleg care mi-a spus că merge el. Gata, de mâine nu mai plec fără fructe de acasă. Să-mi fie învăţătură de minte!

23 august, 2008

În faţa morţii...

"Trebuie să ştiţi că băieţelul este foarte grav şi este foarte posibil să moară. Într-un timp de, nu ştiu, câteva zile, o săptămână..."

Asta i-a spus un medic astăzi unei mame de faţă cu mine. O mamă care a fost iniţial suspectată că şi-ar fi lovit copilul. Eu una nu cred că l-a lovit. Cel puţin nu ea. Poate concubinul ei. Nu ştiu.

Dar verdictul mi s-a părut dur. Eu am văzut că familia era de faţă şi încercam să-l iau pe medic de acolo, pentru ca bunicii copilului şi mama acestuia să nu audă că moare.
Dar medicul a fost dur. I-a spus răspicat mamei că acel copil va muri. Eu aş fi vrut să intru în pământ în momentul ăla. Sau să devin o muscă. Să nu mai fiu prezentă acolo. Mi-a fost milă de fata aia.
Ea l-a întrebat pe medic dacă îşi poate duce copilul, undeva în străinătate. Nu, i-a răspuns el, nu are nicio şansă.
Niciodată nu am avut pe cineva drag, grav bolnav alături de mine. Nu am privit pe nimeni cum se stinge. Şi nici nu îmi doresc asta. Cei dragi din familia mea s-au dus repede. Şi eu nu am fost acolo. Aşa a fost să fie. Doar pe bunica din partea tatălui am văzut-o cu câteva săptămâni înainte, pe patul de moarte. Dar eu nu credeam atunci că va muri. Speram că va învinge boala. Îi era rău, dar avea aşa, o putere teribilă. Râdea, glumea şi îmi spunea că de abia aşteaptă să treacă iarna, zăpada, ca să urce pe munte.
Mi se pare îngrozitor să afli un verdict atât de dur în acest mod. Şi de faţa cu nişte străini. Nu ştiu, aşa cred eu. E drept că medicii se detaşează de problemele pacienţilor, aşa cum şi ziariştii se detaşează de multe ori de subiect. Dar cu toate acestea, cred că pentru o astfel de veste, cineva ar trebui să te pregătească dinainte.

20 august, 2008

Impresii de vacanţă

Am revenit din concediu. Vacanţa a trecut repede, repede. Cum ar fi putut fi altfel?
Am reuşit să îmi văd prietenii din Sfântu Gheorghe şi să dau o fugă până la Târgovişte unde am urcat în Turnul Chindiei şi am vizitat Biserica Stelea. Frumoasă biserică! La fel şi Mănăstirea Dealu care poartă hramul Sfântului Nicolae.
Apoi am plecat în Turcia. Anul acesta am ales Marmaris. Nu am vrut staţiunea asta din prima, dar am ajuns acolo printr-un context de împrejurări.
Între Grecia şi Turcia, Grecia rămâne în topul preferinţelor.
În concediu m-am simţit bine, dar în Turcia nu vreau să mă întorc. Poate doar să dau o fugă până la Istanbul.
E greşită impresia că Turcia e ieftină. Am cheltuit mai mulţi bani decât anul trecut în Grecia. Nu ştiu mie nu îmi place firea turcilor, care caută să te fure la fiecare pas. Chiar şi la casele de schimb valutar. Eu nu suport negocierea la fiecare chilipir. Să stai să te târguieşti ca la uşa cortului. Mulţi spun că adoră asta, mie nu îmi place şi pace.
Servicii. Aşa şi aşa. Cele patru stele de la hotel au fost de fapt vreo trei. Hotelul arăta bine. Dar prosoapele erau schimbate o dată la două zile, la masă trebuia să-ţi păstrezi tacâmurile pentru a mânca desertul, că altele nu mai găseai, iar pentru băuturile răcoritoare găseai doar pahare de unică folosinţă.
Cât despre mâncare... Nu era prea variată. Adică mi-ar fi plăcut să găsesc mai multă îngheţată, mai multe fructe şi bineînţeles, mai multe dulciuri. Culmea e că eu am fost mulţumită în mare, dar dacă ar fi să mă gândesc la patru stele mă aşteptam totuşi la alte condiţii.
Plaja foarte îngustă. Dar curată. Apa la fel. La ieşire de pe plajă te puteai spăla pe picioare. Băuturile îţi erau aduse la şezlong, bilă albă din punctul acesta de vedere.
Ce am admirat. Turcii ştiu să facă bani din orice. Cred că, dacă ar putea ţi-ar vinde şi aerul pe care îl respiri. Te iau de pe stradă şi te conving să mergi în excursii. Turismul e bine pus la punct. Pentru orice excursie eşti luat cu un fel de titicar, direct de la hotel şi returul îţi este deasemenea, asigurat.
Asta mi-a plăcut. Că am făcut excursii. Am fost la Efes, unde siturile antice s-au păstrat exemplar. Am văzut şi Casa Fecioarei Maria unde se presupune că aceasta şi-a petrecut ultimii ani din viaţă.
O zi am stat în insula Rodos. Nu mă întrebaţi de ce, dar când am păşit pe tărâm grecesc am simţit aşa o bucurie nemărginită. Mie îmi place Grecia şi gata. Cu clădirile ei ca laptele şi florile curgătoare în culori ţipătoare.
În Rodos am hoinărit în cetatea veche. Am aruncat un ochi la suveniruri şi am cedat în faţa unor sandale aurii :) .
De zece stele a fost însă baia turcească din Marmaris. Doamne, cât de mult mi-a plăcut. Mi-era teamă de saună, în general mi se face rău de la căldură, dar alternanţa cu duşurile reci, peeling-ul şi masajul cu spumă sau cu ulei relaxant au făcut toţi banii.
Ne-am desfătat la "hamam" cum i se spune în prima şi în ultima zi. Am căutat să văd dacă nu există baie turcească în Bucureşti, dar până acum nu am găsit una.
În rest, foarte relaxantă a fost plimbarea de o zi cu barca, în largul mării. Am făcut plajă, am văzut insule exclusiviste şi ne-am bălăcit în mijlocul apei. O mare în culori unice din care am reţinut strălucirea azurului şi tenta de smoală, gen cerneală.
Pentru cei care aleg zona Marmaris pentru vacanţă îi sfătuiesc să meargă mai bine în Icemeler, o staţiune aflată la câţiva kilometri apropiere. Mult mai luxoasă şi cu un peisaj mai atrăgător - muntele se înalţă din mare, iar în larg eşti fascinat de crestele ascuţite de pe o insulă.
O vizită în Turcia merită însă pentru hainele de piele şi pentru bijuterii. În centrul de piele, turcii ceva mai stilaţi au un mod de a vinde prin care ar putea da lecţii multor comercianţi de la noi.
Cam asta am făcut în concediu. La toate se adaugă şi o vizită scurtă la Alba, la o nuntă şi un parastas. Amândouă în aceiaşi zi.
Deja mă gândesc la destinaţii pentru următoarea vacanţă.

29 iulie, 2008

Poftă

Brusc mi-a venit o poftă nebună de dulce. Nebună, nebună. Am aruncat un ochi împrejur şi am găsit repede o bucăţică de ciocolată, la vecini. Nu a fost decât una, minusculă de tot. Nu vreau să mă gândesc prin ce stări trec dependenţii de ţigări, alcool sau drog. Atunci când vor să se lase. Dacă eu nu pot să mă lupt cu pofta de dulce! Iar vreau să renunţ. Şi nici măcar nu îmi mai e foame. Dar aş mânca o "prăji". Sau o "înghe". Am crezut că pericolul a trecut. Dar nu, el e la doi paşi de mine. Şi îşi arată din când în când, colţii. Am fost cândva la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. Şi ei îmi spuneau că un singur pahar te poate aduce înapoi. Asta e dependenţa. OK!!! OK!!!! Mă declar dependenţă de ciocolată. De dulciuri în general. Şi de ciocolată în special. E suficient să-mi declar slăbiciunea????

Mai aproape

Mai am fix o săptămână până la concediu. Practic, şapte zile. De fapt, cinci dacă mă gândesc că în weekend sunt liberă. În realitate, patru şi jumătate dacă iau în calcul că azi a trecut deja, o jumătate de zi.

27 iulie, 2008

Ieri am avut am avut aşa, o zi mai ciudată. Am sărit peste ora de pui şi peste ora de fruct. Nu am vrut să sar eu. AM FOST NEVOITĂ!!!! Ce credeaţi? Acum nu ştiu dacă de foame, dar mi-a fost rău în avionul militar AN 26. Doar la dus. Eu cred că de foame, pentru că, de obicei nu am rău de avion.
Oricum mă lua cu călduri. Nu râdeţi, e vorba de senzaţia aia de dinainte de leşin. Norocul meu e, că nu dau la raţe decât fooooarte rar. Avantaj, mie. Pentru că nu îmi venea să vomit. Sincer mă gândeam la un singur lucru. Mi-era ruşine. Adică mi-ar fi fost ruşine, dacă mi s-ar fi făcut rău şi mai tare. Pentru că, după mine asta era o dovadă de slăbiciune. În definitiv, avionul pleca să preia de la
Târgu-Mureş mai mulţi oameni, răniţi grav. Ar fi fost culmea să mi se facă rău. M-am uitat în jur. În avion erau 15 medici şi asistenţi SMURD. Aşa că, practic eram în siguranţă. Mă gândeam însă la puiul care a rămas în frigider. Poate că m-ar mai fi binedispus şi nectarinele, dacă îmi aminteam să le iau la plecare. Asta e. Mi-am lipit spatele de avion. Era rece. Şi am încercat să nu mă mai gândesc la starea de rău. Recunosc că operatorul mi-a dat un biscuit. Avea şi cremă, deci bănuiesc că numărul caloriilor era mai mare. Oricum nu mai contează.

După ce am văzut răniţii mi-a trecut şi răul, şi foamea, şi tot. M-am simţit mai bine când am văzut că o asistentă SMURD le povestea colegelor că i-a fost rău în avion. În definitiv suntem toţi oameni. Chiar şi salvatorii trebuie să-şi depăşească stările proaste.

Dintr-o dată, imaginea părea de front. Era un du-te vino continuu. Militarii au vrut să bage un rănit în avion. Dar nu era el, cel mai grav. Aşa că au renunţat şi l-au luat pe celălalt. Oamenii erau împachetaţi în folie lucioasă. Arşi.

Imaginea mi-a rămas în memorie. Zece răniţi, îngrămădiţi într-un AN 26. Şi medicii care aveau grijă de ei. La întoarcere am stat lângă piloţi. Un mecanic m-a lăsat să stau câteva clipe pe scaunul lui, să mă uit pe geam. Eram deasupra norilor şi pentru o clipă m-am simţit fericită. Nu ştiu de ce, poate pentru că eram în viaţă în timp ce alături, oamenii de zbăteau între viaţă şi moarte. E un fel de lege perfidă a compensaţiei. Vezi un rănit şi dintr-o dată îţi dai seama ce frumoasă e viaţa când eşti sănătos.

Pe ultima sută, o pacientă a făcut stop cardiac. Asistentul o resuscita. Şeful de la Floreasca, vorbea grav prin staţie. Mă gândeam, că pacientul va muri. Asistentul transpira. Nu eram suficient de aproape ca să şi aud discuţiile dintre salvatorii SMURD. Îmi doream să aterizăm mai repede. Mă gândeam că, poate aşa omul va fi salvat. Era o femeie. Medicii au scos-o din avion. Şi asistentul
i-a palpat inima continuu. De la Baza 90, femeia a pleacat stabilizată. Şi azi e încă în viaţă. Mâine, nu se ştie. Am mers spre asistent. N-a vrut să vorbească. A preferat să rămână salvatorul anonim.

PS: Sincer, ziua de ieri a avut următorul efect. Nu ştiu dacă din cauză că ieri am mâncat, fooooarte puţin azi nu prea mi-a fost foame. Ba mai mult, nu am putut să mănânc puiul de la prânz. L-am molfăit în scârbă, pe jumătate. Să vedem mâine.

26 iulie, 2008

Prima săptămână

Cred că m-am mai obişnuit cu dieta, dar stări de nervi şi de slăbiciune am în continuare. Nu ştiu dacă aş putea s-o numesc chiar ameţeală, dar parcă nu îmi simt mintea limpede iar dacă dau din cap, ameţesc.
Poate că e normal să mă simt aşa. M-am mai obişnuit şi cu starea de foame permanentă. Nu e o foame nebună, e mai mult o stare de agitaţie în stomac.
Aseară mă simţeam ca un balon în ciuda faptului că nu am mâncat mai nimic. De fapt am mâncat aceleaşi alimente pe care le mânânc în fiecare zi. Cred că asta mi se pare cel mai enervant - să mânânc aceleaşi chestii fade şi lipsite de gust.
Recunosc că, pentru mine, hrana e una dintre plăcerile vieţii. Îmi place să mănânc cu poftă iar acum sunt în impas. Mănânc fără tragere de inimă, puiul e o corvoadă iar brânza mozarella va fi înlăturată din meniul meu, după terminarea dietei, cu siguranţă, pentru mult timp.
Ceva mai multă bucurie îmi aduc fructele. O dată cu ele apar şi durerile de stomac. Şi iaurtul de seară e destul de ok. Dar nu tolerez decât iaurtul de băut. Atât.
În rest apă. Valuri de apă plată. Am motiv să mă ridic de la calculator, umplu cana, o beau şi iar fac drumul până la aparat.
Cam asta ar fi prima săptămână. Rezultatele sunt slabe deocamdată iar concediul "all inclusive" sună deocamdată ca o puternică o ameninţare. Îi anunţ de pe acum pe toţi cei pe care îi voi vizita în concediu să nu mă ispitească cu bunătăţi culinare.

25 iulie, 2008

Motto-ul zilei - nervi

Nu ştiu dacă de foame, de oboseală sau pur şi simplu de la vreme astăzi mă enervează tot ce mişcă. Nu am un motiv anume. Dar dacă mă vedeţi azi, poate e mai bine să mă ocoliţi. Preventiv, cel puţin. Sau să nu mă sâcâiţi suplimentar. Deja m-am certat cu o persoană. Sper să rămână singura pe ziua de azi.

21 iulie, 2008

În aşteptarea orei de iaurt

Iar mă ia cu leşin. Ca să se înţeleagă, de trei zile sunt prizoniera deciziilor mele. Cică ţin cură. Spun cică ţin, pentru simplul motiv că nu pot să ţin. Asta mă umple de nervi şi de sentimente de vinovăţie. Cum pot fi atât de slabă? Îmi vine să renunţ la fiecare două ore!
Dar încă nu am renuţat. Şi nici ciocolată nu am mâncat până la urmă. Şi totuşi ziua se împarte în ora de fruct, ora de pui, ora de iaurt. Numai la orele astea mă gândesc.
Azi noapte eram gata să renunţ. Am ieşit în oraş şi am rezistat cu brio tentaţiilor. Am băut două ceaiuri verzi şi o apă plată. Dar spre miezul nopţii, când am ajuns acasă am simţit că mă ia cu leşin. Şi tremuram.
Am încălcat regulile. Am mâncat o nectarină. Uff. Şi după aia m-am simţit puţin vinovată, aşa ca atunci când ţii post şi uiţi, şi te delectezi cu o bucată de ciocolată.
De trei zile studiez pe net diverse diete. Citesc cum au reuşit alţii. Altele. Toţi erau cu siguranţă mai ambiţioşi ca mine. Am citit şi cum se comportă Scorpionii într-o cură de slăbire. Cică slăbesc uşor şi ţin cu dinţii de cură. Pe naiba! Eu cred că la capitolul ăsta la mine nu se mai manifestă zodia ci ascendentul :) .
Acum iar sunt străvezie. M-am trezit devreme aşa că orele au fost şi mai lungi. Astăzi la prânz m-am liniştit după ora de pui. Acum aştept ora de iaurt. Problema e, că după ora de iaurt nu mai urmează nimic. Nici o oră de mâncat. :(
Eu am crezut că e simplu. Dar nu e simplu deloc. Cine a făcut reclama cu grupul femeilor care beau apă plată, ştia el ce ştia. Cred că ar trebui să mă înscriu într-un grup de susţinere a curelor de slăbire. La fel ca la Alcoolici anonimi. Să fie ceva de genul - "Sunt Nicoleta, şi de două luni nu am mai mâncat ciocolată!"
Azi la primă oră, discuţiile cu două colege care au trecut prin acelaşi calvar m-au mai liniştit. Am înţeles că e normal să mă simt aşa şi că la început e greu. Dar am mai înţeles ceva, care nu m-a încurajat deloc - foamea o simţi şi înainte, şi după, şi mai târziu. Dar cică trece... cu apă plată.
La mine nu funcţionează. Nu cred că mănânc cu mult mai puţin decât de obicei. Dar ideea de dietă mă înnebuneşte. De foame. Nu de altceva. Oricum aştept idei de la cele mult mai ambiţioase decât mine. Ştiu că sunt multe. Le văd în fiecare zi.
Eu nu cred că pot duce la bun sfârşit ceea ce am început. Dar încă nu renunţ. Încă.

Tentaţii dulci

Nu ştiu alţii cum sunt dar pe mine foamea mă paralizează. Nu pot nici să gândesc. Şi colega mea a adus bomboane de ciocolată. Uff. Până acum am rezistat tentaţiei. Dar numai după ce am căutat pe net valoarea energetică a unei bomboane. 570 de calorii?!!! Asta e chiar culmea. Eu cred că datele sunt greşite. Adică o treime din valoarea calorică pe care trebuie s-o consumi într-o zi ca să subţiezi piciorul, cum se spune.
Aşa că, NU. Nu mănânc bomboane de cioco. Cel puţin pentru moment.

Dor de ducă

Azi dimineaţă m-am uitat la poze cu marea. Marea albastră, marea azurie, marea mare.
Şi am simţit şi mai mult dorul de vacanţă. O vacanţă nesfârşită. Zilele se scurg greu până la concediu. Pereţii apartamentului ard iar aerul te sufocă. Nici să dorm nu pot. Tot la mare mă gândesc, de câte ori închid ochii. Dar o dată cu ea, dau năvală tot felul de gânduri.
Vreau să evadez. Iar două săptămâni înseamnă atât de puţin. Aş vrea să văd şi marea şi muntele, şi Delta şi mănăstirile din Moldova. Aş vrea să dau o fugă şi în Apuseni unde mă aşteaptă o prietenă dragă. Aş vrea să stau în tihnă cu ai mei dar şi cu prietenii risipiţi în diverse colţuri ale ţării, să sorbim cu nesaţ dintr-o cafea caldă, să stăm la taifas.
Timpul nu se opreşte însă. Vacanţa e comprimată. Şi selectivă în acelaşi la timp. Poate la anul ajung să-mi văd şi prietenii, sau poate nu ştiu, într-un weekend lung cât o lună.
Şi totuşi mi-e un dor nebun de vacanţă. O vacanţă în care să uit de tot şi de toate. Să închid telefonul într-un sertar. Şi să dau timpul meu, doar celor dragi.

18 iulie, 2008

Nocturnă

Azi noapte mă mutam. Obsesia mea permanentă că îmi iau catrafusele şi o iau de la capăt. Şi geamurile casei erau murdare. Murdare şi sparte. Iar eu mă chinuiam să dau jos jegul ăla. Frecam geamurile de zor. Nu ştiu de ce mă chinuiam să şterg jegul, de vreme ce, oricum prin geamuri sufla vântul. Apoi m-am tăiat într-un ciob. Aveam sânge pe degete şi simţeam fizic, durerea. Dar o clipă, m-am bucurat că am reuşit să înlătur murdăria. Nu ştiu de ce m-am bucurat. De fapt, nu înţeleg sensul. Senzaţia de durere din vis mi-a rămas azi în minte, toată ziua.

17 iulie, 2008

Stomacul - bombă cu ceas

Mă doare stomacul. De vreo două ore, puternic. De câteva zile, surd. Stomacul meu e o bombă cu ceas. Cred că e al doilea suflet al meu pentru că preia toate stările mele.
M-ai enervat? Eu nu am nimic. Mie îmi trece repede. Dar stomacului, nu. Brusc, se răsuceşte, se învârteşte şi mă chinuie. Aşa că... dacă de mine nu ţi-e milă, ai măcar înduplecare pentru ... stomacul meu.

15 iulie, 2008

Cum mi-am început săptămâna

Ieri dimineaţă. Îmi simt capul greu de pe drum. Şi mi-e cald. Foarte cald. Nu e timp de moţăială. O femeie de 40 de ani s-a aruncat de la etaj. De la nouă. Ajung repede la filmare. Femeia zace cu capul zdrobit pe caldarâm. Nu vreau să văd. Dar deja am văzut. Câteva clipe de tăcere. Angajaţii IML ridică trupul neînsufleţit. Mi-e tot mai cald. Şi parcă ameţesc puţin.
Vecinele de vârsta a treia şuşotesc. Povesc că femeia asta a mai sărit o dată de la etaj acum şase ani. Atunci a scăpat. Dar şi-a rupt picioarele. A avut şi alte tentative de sinucidere. Se pare că era depresivă. Avea o fată studentă, plecată la mare.
Oamenii ies din bloc. O femeie îşi pune mâna la gură. E îngrozită. O vecină mi-l arată pe tatăl femeii. Îl numeşte nenorocit. Nu ştiu ce să fac. Să vorbesc sau nu, cu bătrânul care se mişcă încoace şi încolo. Îmi fac curaj.
Bătrânul stă de vorbă cu vecină. Pare detaşat. "Era nebună, doamnă!" spune cu înverşunare. Era fata dumneavoastră, întreb? Nu era fata mea! Am înfiat-o. Se întoarce spre vecină şi îi spune: "Îţi dai seama ce pensie am pierdut acum!" (nr. femeia avea pensie de handicap). "Lasă, tu să fii sănătos", îi şopteşte vecina.
Nu îmi vine să cred. Înfiată sau nu, femeia aceea de pe caldarâm era totuşi fata lui. Iar bătrânul se gândea că nu va mai beneficia de banii de pensie pe care îi lua lunar, de pe urma ei.
Pot să înţeleg orice, când pierzi pe cineva drag. Tăcerea, râsul, plânsul, reacţiile necontrolate, urletul. Dar modul ăsta de a privi lucrurile, chiar mă depăşeşte.

14 iulie, 2008

Întâlnirea de 10 ani

A fost. Întâlnirea de 10 ani. Şi a fost ... emoţionantă. Mi s-a tăiat respiraţia când am păşit în curtea liceului. Şi am privit din nou spre zidurile pictate. Nu de noi, de alţii care au trecut, după noi, pe acolo.
Şi în clasa noastră, la fel. Parcă era ceva mai mare, în liceu. Poate am crescut noi, nu ştiu. Sau poate acum zece ani percepeam dimensiunile, distanţele, altfel. Pe fundalul încăperii era pictată în mărime naturală, o altă generaţie. Bune idee, m-am gândit. Noi nu am lăsat nimic fizic, în urmă. Aveam să constat că am lăsat însă, o groază de amintiri în memoria profesorilor noştri, cei care ne-au fost alături un an sau chiar mai mult, patru sau cinci ani.
Pe un coleg nu l-am recunoscut. Mă gândeam al cui soţ o fi. Era însă colegul nostru.
Strigatul catalogului a început cu lacrimi. Parcă tensiunea era prea mare.
M-am văzut iar acum zece ani. Profesoara de română mi-a spus că am întrebat-o la sfârşitul unei ore de română la ce bun să lupţi dacă totul duce la nimicnicie. Uitasem episodul ăsta. Dar ştiu că eram mai profundă pe atunci, îmi puneam mai multe întrebări, căutam sensul vieţii şi al morţii.
Profesorul de matematică, acum director al liceului a adus zâmbetele de feţele tuturor. Ne-a citit povestea liceului, văzută prin ochii lui. Cu personaje pe care noi, le-am recunoscut în spatele unor nume fictive. Ne-am amintit despre unele dintre tensiunile pe care le-am resimţit şi noi. Sau
le-am aflat pe la colţuri, pe şoptite. Scrisă aşa, povestea liceului pare însă povestea lui Făt- Frumos din lacrimă, povestea copilului care creşte într-o zi câţi alţii în zece, sau povestea Cenuşeresei care reuşeşte să strălucească, înainte de miezul nopţii.
Ce am simţit. Că timpul trece repede. Că viaţa e totuşi scurtă. Că printr-o minune, cineva drag a putut fi alături de noi.
Ce am văzut. Colegii mei sunt realizaţi. Le-am simţit fericirea pe chip. Au familii împlinite. Unii au fost harnici - au deja patru copii. Alţii au început mai târziu, iar alţii deloc. Am simţit la unii mici tristeţi. Dar nu ştiu de ce, sunt sigură că vor trece peste încercările pe care le au.
Artişti au rămas puţini. Foarte puţini. Totuşi, destul de mulţi mai dau încă cu pensula, din când în când. Din păcate, eu nu mă număr printre ei.
Ce aş vrea acum. Să ne întâlnim mai des. Poate peste cinci ani, poate la vară. Să vorbim mai mult. Să dăm timpul înapoi. Să fim iar în liceu. Să visăm mai mult. Să credem iar că totul ni se cuvine. Că nimic nu e imposibil. Să credem din nou în steaua noastră. În şansa noastră. În talentul nostru.

11 iulie, 2008

Prietenie - oglindă cu două feţe

Doamne, uneori mă comport în prietenie la fel ca în dragoste. Poate părea ciudat dar trădarea are acelaşi gust.
Poate exagerez dar aşa simt. Simţurile sunt la fel de răvăşite iar sufletul e frânt în două. Lumea e dintr-o dată, cu susul în jos iar pustiul mă copleşeşte.
Cine mă cunoaşte ştie că mă enervez des dar mă supăr rar. Supărarea e cea care doare şi care durează. Gustul respingerii rămâne pe retina sufletului mult timp. Gustul trădării, în locul gustului prieteniei.
Îmi pare rău că s-a ajuns aici.

09 iulie, 2008

Întâlnirea de 10 ani

Nu am crezut că poate fi atât de greu să participi la o întâlnire de 10 de ani de la terminarea liceului. Nu am crezut că o astfel de întâlnire poate ridica probleme atât de grele de conştiinţă. Dileme pe viaţă şi pe moarte. "Nu pot să vin pentru că nu am cu ce să mă îmbrac" şi aşa mai departe.
Hello, fraţilor! Aţi uitat? Suntem doar noi. Tot ăia de acum zece ani, cei care înfundau câte o ţigară în beciul ăla umed de la Mişu, care umblau în blugi şi nu aveau nici o problemă că stropii de culoare le binecuvântau, aproape zi de zi, hainele.
Îmi pare sincer rău că într-adevăr sunt colegi pentru care o astfel de întâlnire presupune un efort material major. Am vorbit deja, reducem costurile, reducem tot, dar vă rog eu, veniţi să ne vedem. M-am întristat să aflu că unora le e greu. Dar avantajul e că au familii frumoase, deci la capitolul ăsta ne-au bătut pe toţi.
Îmi pare rău. Am auzit tot felul de pretexte zilele astea. Pe unele
mi-e ruşine să le împărtăşesc. Mi-e ruşine pentru că au venit din partea unor oameni cu care eu am împărţit mult. Foarte mult. Ore multe de lacrimi şi de zâmbete. Bucurie şi tristeţe. Vise şi speranţe. Ce naiba, unde ne-am pierdut cu toţii? Pe bune. Nu e întâlnirea mea! E a noastră, a tuturor celor de care eu mă simt încă legată.
Apoi am constatat cât de puţin am vorbit în tot acest timp. De unii nu mai pot da în nici un fel. Parcă au intrat în pământ. Li s-a şters urma. Sunt cei care nu au ţinut de fapt, în nici un fel legătura cu nimeni. Eu încă îi caut. Dacă voi îi găsiţi, mai e încă timp. Puţin timp. Trei zile. Suficient cât să ajungă la întâlnire.
Dincolo de supărările mele să ştiţi că de abia aştept să ne întâlnim. De abia aştept să vă văd pe toţi. Indiferent dacă veniţi îmbrăcaţi la costum sau în blugi.

01 iulie, 2008

Suedia

Ce am remarcat în Suedia.
Oamenii zâmbesc. Mult şi cu toată gura.
Am văzut oameni frumoşi. Şi bărbaţi şi femei deopotrivă. Adică, deşi nu mă omor în general după blonzi trebuie să recunosc că alăturarea de ochi albaştri şi păr blond m-a fascinat.
Să o iau cu începutul.
Linkoping. Mi-a plăcut oraşul vechi. Un muzeu în aer liber. Suedezii au mutat toate clădirile vechi într-un singur loc. Casele sunt însă locuite. Aşa că, o dată ajuns acolo ai impresia că timpul s-a oprit în loc. Există chiar şi o cabină telefonică veche, vechea poştă şi clădirea Poliţiei.
În rest oraşul pare părăsit. Cel puţin după-amiaza. Pe o stradă vezi doar trei, patru maşini, doi, trei oameni. Totul pare îngheţat, aşa fără oameni. Nimeni nu fuge după nimeni, nimeni nu pare să se grăbească să ajungă nicăieri. Maşinile circulă cu 30 de kilometri pe oră. Nu glumesc. Pe bune. Un organizator de excursii îmi spunea că asta îi atrage pe turişti, că nu e aglomeraţie. Multă lumină. Asta m-a urmărit peste tot. În Linkoping sunt câteva ore de semiîntuneric pe noapte. În rest, în partea de Nord a Suediei soarele nu apune niciodată vara. Sunt cam patru luni de soare, non-stop.
Trebuie să recunosc că nicăieri nu am văzut un cer mai fascinant decât în Suedia. Într-o singură paletă poţi regăsi nuanţe de tonuri roşiatice sau albastru lacrimă. Cele mai tulburătoare sunt însă griurile tăciune smulse parcă din fumul scos de furnalele fabricilor. Mi-a plăcut modul în care lumina, de fapt soarele se ascunde dincolo de nori şi difuzează din loc în loc o strălucire aparte.
Lumina asta nesfârşită mi-a dat uşoare probleme de genul, unde sunt, cât e ceasul, e noapte sau e zi. Dar toţi spun că astfel de stări sunt normale pentru toţi cei care calcă pentru prima dată în Suedia.
Luleà. Nu am văzut decât împrejurimile hotelului. Pentru că era lumină oamenii stăteau şi noaptea la terasă. În apropiere, lângă apă zeci de vase aşteptau turiştii. Am plecat într-o excursie spre insula Junkon.
Sunt firme specializate care organizează astfel de excursii. Turiştii pot să pescuiască şi să facă sport. Pe insulă găseşti chiar şi un joc "Nu te supăra frate" la scară imensă. Plimbarea pe apă e de milioane. Tot pentru priveliştea oferită de cer. Am făcut zeci de poze la norişori.
Pe insulă trăiesc două familii de pescari. E şi o moară de vânt veche. Există şi reflectoare care o pun în valoare, dar nu e nevoie de ele decât iarna, pentru că vara nu se face întuneric.
În schimb eşti deranjat de ţânţarii care te atacă, chiar şi prin haine. Cât timp turiştii se plimbă pe insulă, organizatorii pregătesc masa pe grătar. Lângă sala de mese e şi un mini muzeu cu pânze şi obiecte de pescuit din alte vremuri.
Cu cât urci spre Nord, spre Cercul Polar peisajul devine tulburător. La câţiva kilometri de Vidsel e o zonă de munte cu o cascadă imensă. Apa curge atât de repede şi se loveşte de bolovani încât aerul e cuprins parcă de un abur intens.
Excursia acolo a fost ca un fel de expediţie. Zona e de fapt o rezervaţie naturală. Accesul e gratuit dar e bine să mergi acolo însoţit. Organizatorii au adus o firmă de catering care a pregătit cina la foc, în ceaun. Din păcate a plouat în draci. Norocul nostru că am primit însă pelerine, iar apa nu ne-a murat chiar până la piele.
Am urcat şi mai sus, iar pe drum zona era total nepopulată. Sau cel puţin aşa părea. Păduri imense şi cerul cuprins de tonuri roşiatice. Se apropia miezul nopţii. Am oprit la o rezervaţie de reni. Câţiva suedezi, despre care am aflat că vin acolo, din când în când, special pentru a sta cu animalele, îi agitau de zor pe mesagerii lui Moş Crăciun. Alături am văzut o cocioabă unde stăteau probabil, în condiţii rudimentare câţiva localnici.
După alte câteva ore, am ajuns la Cercul Polar. Frig, foarte frig. Nu cred că termomentrul a coborât sub 0 grade, dar bătea vântul şi poate din cauza asta dârdâiam de frig. Chiar şi geaca de rezervă pe care am primit-o nu făcea faţă. Era deja ora unu noaptea, adică ora două în România. Afară era lumină. Cerul era totuşi acoperit de o perdea de nori, dar în zare, dâre portocalii străluceau în spatele cortinei.
Am avut impresia că am ajuns pe platoul unui film SF. Multe dealuri şi câteva ochiuri de apă. Pe un deal, era montată o antenă şi aparatură militară. Pe alt deal ne aştepta un cort, iar câţiva turişti se încălzeau afară, la foc. Am băut ceai cald şi am mâncat carne de ren. Am ajuns la hotel târziu. Era deja patru dimineaţa. Eram obosiţi iar afară, era tot lumină.
Stockholm. Mi-a plăcut că aeroportul era legat de oraş printr-o linie de tren rapid. Într-un sfert de oră erai deja în buricul târgului. Mi-am imaginat o linie asemănătoare care să lege Bucureştiul de Aeroportul Otopeni. Să circuli cu 200 de km/h iar o voce suavă să îţi ureze bun venit. Frumos, nu? Dar era doar un vis.
Oraşul. Frumos. Se plăteşte ca să circuli cu maşina. Aşa că, fiind destul de scump, în miezul zilei circulă cam jumătate din maşinile din Bucureşti. Poate exagerez dar mie aşa mi s-a părut. În rest, se circulă cu ...BICICLETA. Nici măcar cu motorul. Sau mai bine spus, destul de rar cu motorul.
Găseşti din stâlp în stâlp zeci de biciclete. Am impresia că poţi să le închiriezi ca să te deplasezi. Pistele pentru biciclete sunt bine organizate iar pe stradă găseşti chiar pompă ca să-ţi umfli roata, în caz că ai probleme.
Suedezii sunt destul de prietenoşi dacă le ceri informaţii. Cei mai mulţi vorbesc engleza (nu am găsit nici unul care să nu vorbească) şi încearcă să te ajute, atât cât pot. Şi în magazine am rămas surprinsă. Căutam un anumit produs şi vânzătoarea ne-a indicat imediat magazinul şi ne-a explicat şi cum să ajungem la el.
În rest, oraşul e destul de scump. Sunt mulţi turişti şi foarte multe magazine cu reduceri. Zona frumoasă a oraşului e lângă apă. Adică acolo mi-a plăcut mie. Sute de yahturi aşteaptă cuminţi pe margine. Poţi oricând să pleci într-o excursie pe apă. Mulţi au yahtul lor şi alături ţin maşina parcată. Pe yaht un cuplu de moşuleţi îşi pregătesc cina. De pe masă nu lipsesc ghivecele cu flori multicolore. În vizită mai apare câte un biciclist. Clipele se numără ...altfel.
Spre seară povestea se repetă. Oraşul se goleşte. Sunt trei maşini pe stradă. Nimeni nu aleargă pe nimeni. Doar câteva o biciclistă, în fustă şi pe tocuri, mai agită atmosfera. Timpul se opreşte în loc. Şi e linişte, linişte.

20 iunie, 2008

Dor de linişte

Dacă aş putea uneori aş face o cură de tăcere. Nu aş vorbi cu nimeni. Nici măcar cu cei dragi. Nu aş răspunde la telefon şi aş privi ore în şir, pereţii goi. Nu, nu devin EMO. Dar pur şi simplu am început să am momente în care nu mai simt nevoia să vorbesc. Şi nici să mi se vorbească.

Să nu se supere pe mine nimeni. Prietenii mai ales. Îi iubesc la fel de mult. Dar mă simt stoarsă de energie. Nu mă pot detaşa de problemele altora. Le iau asupra mea. Iar telefonul, Doamne, cât îl urăsc uneori când sună!

Mi se pare că ritmul ăsta nebun ne afectează simţirile. Dorm pe repede înainte, visez urât şi mă trezesc la fel de obosită.

Nu mai am timp să respir. Să-mi trag sufletul. Să privesc cerul. Număr weekend-urile. Plecată, lucrez, plecată, lucrez, nuntă, nuntă, iar lucrez. Uff.

17 iunie, 2008

Ce mă afectează

Să îmi schimb locuinţa.
Să îmi schimb locul de muncă.
Să mi se mărească, nejustificat numărul orele de muncă.
Să plece...reperele. Oamenii în care eu cred şi la care mă raportez. Cei care contează.
Să ...

Lista e lungă.

16 iunie, 2008

Vremuri rele

Mă simt aşa, nu ştiu, dezrădăcinată. Confuză. Obosită. Îmi vine să plâng. Nu am motiv. Dar îmi vine. Poate de oboseală. Poate de dezamăgire. Îmi pare rău. De foarte multe lucruri. Sunt multe de spus. Dar nu le spune nimeni. Toţi tac. Tac. Aşa suntem noi. Toţi. Laşi.

11 iunie, 2008

Ieri

Ora 11.00. Telefon amic. OZN-ul nu e OZN iar Ministerul Apărării a trucat nişte imagini.

Ora 13.00. Telefon poliţist. Cum să o găsim pe striperiţa de la metrou?

Ora 17.00 Telefon deţinut. Dacă nu pot să fac o ştire despre un om care e închis pentru că a omorât doi oameni dar nu e vinovat. Pe bune?

O zi plină. De neprevăzut.

07 iunie, 2008

La celălalt capăt al firului

Joi seara. Ora 20.00. Sunt în sfârşit, în oraş cu câţiva prieteni. După o lungă pauză. Nici nu ştiu cât a trecut de la ultima ieşire. Sună telefonul. La celălalt capăt al firului, o femeie. Sunt într-un club, aşa că nu aud prea bine. Ies afară. Bună seara, mă cheamă Y, vă sun din partea domnului X. Nu ştiu cine e domnul X, spun. Fac o scurtă revizuire a persoanelor pe care le cunosc cu numele respectiv. Un poliţist şi un fost jandarm. E tot ce îmi amintesc. OK, zic.
Femeia începe să povestească. Cum a candidat la primăria dintr-un sat, undeva în Buzău. Cum primarul a făcut mai multe nereguli. Cum respectivul şi-ar fi adus prietenii să stea degeaba la coadă, pentru ca oamenii din sat să nu apuce să voteze.

Primarul respectiv a câştigat din primul tur. De bucurie ar fi dat ture prin sat cu maşina, de care a legat afişele electorale ale contracandidatului său dar şi câteva pisici moarte.

În fine. Şi aşa mai departe. Habar nu am despre ce partid e vorba. Femeia vorbeşte, vorbeşte. Prietenii mei mă aşteaptă în local. Cu ce pot să vă ajut, o întreb.

Aţi depus vreo contestaţie după alegeri, mai spun. Nu, zice ea. Trece mai bine de un sfert de oră. Primarul e înfierat. Nu mi-a spus cum îl cheamă. Mă întreabă dacă la următoarele alegeri se poate face ceva. Dacă ar putea chema vreun ziarist la faţa locului.
Da, puteţi chema iar dacă e scandal cu siguranţă reporteri vor fi destui, îi răspund. Oricum mai are ceva de aşteptat.
Mai trec cinci minute. La sfârşit mă întreabă, nu vă supăraţi, dar dumneavoastră unde lucraţi?. Mă lasă fără replică. Bănuiam că domnul X, pe care nu l-am "reperat" cu adevărat prin ungherele memoriei mele i-a spus şi unde lucrez.
Aşadar femeia a preferat să vorbească cu mine la telefon, 20 de minute fără să ştie cine sunt.

30 mai, 2008

Furt de identitate

În ţara asta ţi se poate întâmpla orice. Ţi se poate fura orice. De oriunde. Chiar şi identitatea.

Cred că, dacă voi mai sta de vorbă cu multe victime ale infracţiunilor de tot felul voi ajunge să fiu, în totalitate paranoică. Jur că nu eram aşa când am venit în Bucureşti. Jur că nu mă temeam de hoţi şi nici nu mă gândeam că omul de lângă mine ar putea reprezenta un pericol. Nici nu-i priveam pe furiş pe cei din jur şi nici nu mi se părea că văd în cei de pe stradă posibili infractori.

Dar acum văd. Stau în maşină în parcare şi blochez uşile de teamă să nu fiu atacată iar vreo gaşcă de puşti minori să deschidă uşile şi să-mi smulgă geanta. Mă uit de o mie de ori în tramvai la cei care depăşesc aşa numitul spaţiu intim şi mă sufocă. Când vin acasă privesc cu atenţie uşa, din capătul scărilor şi mă întreb dacă nu cumva mi-a spart cineva casa. Într-un cuvânt sunt paranoică.

De curând am o nouă obsesie. Asta o depăşeşte pe toate. Am crezut întotdeauna că multe dintre înşelăciuni sunt posibile şi datorită credulităţii oamenilor. A naivităţii. A prostiei. Credem toţi că putem câştiga. Că dacă cineva ne promite că dacă-i dăm un leu el ne va da înapoi de zece ori mai mult într-un timp scurt, asta se va şi întâmpla (vezi cazul fraudei consultantului de asigurări Allianz Tiriac). Că mai putem fi iubiţi când am ajuns la prăpastia vieţii de un partener cu cincizeci de ani mai tânăr ca noi (metodă folosită de gruparea Mandatarii care a escrocat zeci de bătrâni din sectorul 5 şi a reuşit să pună mâna pe casele lor).

Ceea ce am văzut zilele trecute a depăşit însă orice închipuire. PUTEM RĂMÂNE FĂRĂ IDENTITATE. Asta mi s-a părut înfiorător. Ce înseamnă să rămăi fără identitate? Te poţi trezi ca într-un coşmar că cineva te-a căsătorit cu un act fals. Apoi ţi-a falsificat cartea de identitate şi a întocmit şi un certificat de deces. Ai murit. Dar nu ai înviat. Casa ta ai lăsat-o moştenire, cui oare, decât soţului tău fictiv, membru al lumii interlope şi infractor cu ştate vechi. Care ţi-a vândut casa sau terenul pe care îl ai de câteva ori prietenilor lui până când, în final a găsit un cumpărător de bună credinţă care a dat pe bun, banii care îi valorează pe piaţă. Iar cumpărătorul vine îţi schimbă yala de la casă, se mută acolo. Şi îţi arată şi actele încheiate la notar, documente care atestă că ...EL E PROPRIETAR. Stai şi te judecă atunci de poţi cu omul. Care a pierdut sute de mii de euro. Pare o piesă proastă, de teatru, dar din păcate nu e. Toate astea se întâmplă în timp ce tu păstrezi cu sfiinţenie toate actele originale într-un sertar şi ai fiecare chitanţă care îţi atestă proprietatea asupra unui teren sau asupra unei case. Nu faci nimănui nici o copie. Şi ştii că totul este în regulă.

Înfiorător e că omul de la cadastru, UN FUNCŢIONAR PUBLIC a scos pentru gruparea de mafioţi din registre ACTUL TĂU DE PROPRIETATE. Pentru câteva ore. Suficiente pentru ca pe piaţa neagră, casa ta, terenul tău să se vândă cu acte false. Pentru escroci un act de identitate falsificat e floare la ureche. Au atâta tupeu încât unii, urmăriţi internaţional se legitimă cu actul falsificat în faţa oamenilor legii şi NIMENI NU ÎŞI DĂ SEAMA. De ce? Pentru că falsul este identic cu originalul. Cartea noastră de identitate nu are elemente de siguranţă. Practic, oricine poate falsifica pe calculator un buletin. Cu un buletin falsificat identitatea ţi-a fost furată. Se folosesc datele tale şi poza altcuiva. Se pot lua credite, se pot vinde case, ţi se poate lua totul.

În calculatoarele falsificatorilor s-au găsit sute de ştampile. Peste 500. Toate instituţiile statului, practic. Primării, ministere, notariate.

Apropo. Mulţi dintre escroci lucrează cu notarii. Notarilor le convine . Chiar dacă ştiu că vânzarea e fictivă. Adică cu acte false. Îşi iau în numai o oră comisioane de zeci de mii de euro.

Tu ca proprietar îţi plăteşti impozitul. Asigurările. Dările. Iar cel de la primărie, omul de la taxe locale face copii xerox cu actele tale, cu datele tale. Le dă escrocilor. De aici până la fraudă nu mai e decât un pas.

Ştiu că fiecare se gândeşte NU MI SE POATE ÎNTÂMPLA MIE. Pe mine asta m-a speriat - CĂ I SE POATE ÎNTÂMPLA ORICUI. Sincer, eu pe funcţionarii ăia i-aş închide. Pe viaţă. Pentru că au contribuit din umbră la zeci de vânzări ilegale. Până acum, poliţiştii au în lucru vreo 130 de terenuri şi locuinţe cu probleme.

Cică singura posibilitate prin care poţi verifica dacă mai eşti sau nu proprietar pe un bun, poate o moştenire, poate o casă închiriată este să mergi să îţi plăteşti impozitul.

Cu alte cuvinte, poţi fi înşelat şi fără să fii naiv. Şi fără să fii credul. Şi fără să fii fraier. Pur şi simplu.

Cred că dacă vedeam toate actelea alea false mai demult nu mai cumpăram niciodată o casă. Teama m-ar fi paralizat. Acum mă lupt doar, cu paranoia.

23 mai, 2008

Cură vs ciocolată

Motto: "Când vrei să începi o cură de slăbire, toată ciocolata din lume va conspira împotriva ei!"
Ambiţia mea nu s-a manifestat niciodată suficient de mult când a fost vorba de şunculiţe. Nu ştiu. Nu am reuşit niciodată să ţin un regim drastic de slăbire. E drept, nu mă ajută prea mult nici durerile de stomac dar oricum, în lupta cu kilogramele nu am fost niciodată o învingătoare, ci mai degrabă o laşă.

Am putut cel mult să fiu mai rezervată. Să mănânc mai prudent. Să renunţ la un fel de mâncare. Să nu mai asociez cartofii cu carnea, la o singură masă, să nu beau sucuri prea multe şi...cam atât. Ideea de dietă îmi dă o foame nebună. Aş mânca non stop. Orice.

În consecinţă rămân fidelă principiului meu. Mănânc mai puţin dar nu ţin dietă. Din păcate orice abuz (sărbători, concediu) se pedepseşte masiv - două kilograme în plus la cântar într-o săptămâna sau chiar două kilograme în plus, în numai două zile.
Vacanţa în Italia cu tratamente intensive de pizza şi paste a împins acul cântarului spre dreapta. Aşa că, de luni încoace am fost nevoită să revin la prudenţă. Numai că, orice obiectiv legat de o posibilă cură de slăbire întâlneşte imediat opoziţia tonelor de ciocolată care îmi ies în cale.
Nu rezist ciocolatei. Pot cel mult să mă abţin să o cumpăr de la magazin pentru că dacă am cioco în preajmă ...DEVOREZ.
Luni am pus pe birou cutia cu bomboane pe care am adus-o colegilor din concediu. Nu ştiu, dar mulţi dintre ei au hoinărit pe la filmări aşa că... nu am putut rezista şi am luat mai multe bucăţele din delicioasa ciocolată umplută cu cremă de banane.
Marţi am scos pe birou a doua cutie, de bomboane fine, pe care am ţinut-o de rezervă, în sertar. O ştire, o poveste, un articol de ziar şi câte o bomboană de ciocolată pentru că timpul trece mai repede şi sufletul ţi se îndulceşte, nu-i aşa când ciocolata îţi răsfaţă simţurile.
Miercuri eram deja sigură. Ciocolata din Univers ştie că m-am îngrăşat două kilograme în vacanţă. Am ajuns la serviciu şi pe biroul meu trona... ce credeţi o cutie plină cu bomboane de ciocolată. Am aşteptat până la prânz, dar nu şi le revendica nimeni. Atunci am dat atacul. Împreună cu colegii desigur. Bomboanele erau pur şi simplu demenţiale. Umplute cu cafea, cu migdale, cu cocos am vrut să le încerc pe toate. Apoi am repetat experienţa încercând să mă hotărăsc care dintre delicii merită premiul întâi. După acest dezmăţ am făcut totuşi o concesie - nu m-am apropiat de birourile pline cu prăjituri aduse de Elene şi de Constantini.
Joi dimineaţa eram sigură că voi începe în sfârşit cura. Numai că era dimineaţă, prea dimineaţă şi în şedinţă o colegă care s-a întors şi ea din concediu, ne-a servit cu ce credeţi...cu bomboane de CIOCOLATĂ. Atât în rest, ziua a fost lipsită de delicii dulci.
Vineri se anunţa o zi de abstinenţă. A dulciurilor. Dar am plecat cu o colegă la filmare care a primit cadou...bomboane de ciocolată. Trafic aglomerat. Nebunie. Ce poate fi mai simplu decât să guşti o bucăţică de ciocolată. Vreo cinci de fapt. Ce mai contează?
Azi e sâmbătă. Mă deprimă să lucrez în weekend. E împotriva firii, nu-i aşa? Mi-am luat o îngheţată, doar aşa ca să mă binedispun. Dar, de luni, ah de luni se schimbă placa. Adio, ciocolatei. La îngheţată mă mai gândesc. Ştiţi ce spun nutriţioniştii, nu? Că îngheţata îngraşă mai puţin faţă de alte dulciuri! Aşa am auzit eu, nu ştiu dacă e perfect adevărat. Aşa că...

21 mai, 2008

Un an de blog

Azi blogul meu împlineşte un an. Am avut perioade în care am vrut să-l închid. Mă simţeam lipsită de inspiraţie sau din contră, nervoasă că nu am avut timp să-mi trag sufletul şi să scriu.

Peste 80 de însemnări şi peste 13.500 de vizitatori. Nu e nici mult, nici puţin. E atât cât a fost să fie. Mulţumesc celor care au fost alături de gândurile mele.