31 decembrie, 2013

Dor de Sofia

E atâta dor mami, aici, printre steluțele căzătoare! Atâtea lacrimi și atâta dor! Rătăcesc și caut alinare. Alerg, dar durerea rămâne în inimă. Inima nu o mai repară, mami, nimeni. Orice aș pune acolo, nimic nu umple golul. E acea bucată din suflet care va fi mereu numai a ta. 

Caut, citesc, citesc orice mi-ar putea aduce alinare. Uneori reușesc, alteori, nu. 

Citesc ce au scris alți părinți care au rămas fără copiii lor

Am găsit astăzi, salvate în postările blogului, câteva rânduri pe care le-am scris la două zile după ce am aflat că vei veni pe lume.

Le public acum, în memoria ta. 

"VESTEA

Doamne, ce fericită sunt!
În pântecele meu
este viață!
O viață care se mișcă,
respiră, mușcă din întunericul
de necuprins al interiorului meu
Pentru a aduce lumină.

Un copil!
O minune!"

28 martie 2013, 
la două zile după ce am aflat că Sofia crește în burtica mea



23 decembrie, 2013

"ACUM... DE CRĂCIUN!"

În locul în care este atâta durere și suferință am simțit atingerea îngerilor. Am mai avut sentimentul acesta doar în urmă cu doi ani, când am intrat pentru prima oară într-un salon în care erau copii bolnavi și am cunoscut-o pe Marcela, o tânără care nu vedea și suferea de cancer.

Aseară am cunoscut o lume nouă, o lume în care am văzut chipuri rătăcite, chipuri pierdute sau măcinate de boală, suflete în suferință, dar și ochi blânzi, dureros de lucizi, destine destrămate de oameni sau de neputință, vieți pierdute, mame îndurerate, bătrâne uitate de nepoți sau fii, mame alungate de acasă chiar de cei cărora le-au dat viață...

Zeci de povești, unele care bat filmul. Am văzut lacrimi și zâmbete, într-un amestec pestriț. Sunt chipuri care nu mai pot parcă nici să plângă. Sunt fețe care s-au înseninat pentru că au primit o floare. Sunt suflete pe care ai putea să le descoperi dacă ai puterea să dai la o parte zidul dur pe care l-au ridicat, după ce și-au pierdut orice fărâmă de încredere în cei din jur. Sunt și suflete bolnave care nu au nevoie de altceva decât de o simplă îmbrățișare. Dar și chipuri senine, pline de lumină. Femei care au pierdut tot, dar nu și sufletul. 

Mai multe despre acțiunea din 21 decembrie puteți să citiți aici, pe blogul Asociației "Sfântul Nicolae și Sfântul Efrem cel Nou". Vă mulțumesc tuturor pentru sprijin!
Tanti Mioara, îi mulțumește Moșului pentru că darurile de la el le va dărui nepoatelor sale. Tanti Mioara a fost florăreasă. Băiatul său și nora au murit într-un accident. Cele trei nepoate stau acum într-un centru de plasament. Tanti Mioara strânge bani, pentru ca la vară să stea din nou cu ele.

16 decembrie, 2013

Pe sârmă



- Scrisoare către Sofia, IV -

Draga mea,
Toată liniştea din lume o găsesc la tine în cimitir. Aerul rece și rarefiat îmi alină inima. O curăță de orice amăgire. 

Duminică, o brumă îngheţată se lăsase peste mormântul tău, îmbrăcat în crenguţe de brad. Tu erai acolo, cu noi. 

Vin sărbătorile. Am încercat să fugim de agitaţia din supermarketuri. Mă obosește îngrozitor goana asta nebună. Am încercat să cumpărăm cadourile din timp.

Nu am îmbrăcat nimic în nimic. Avem doar o coroniţă de brad, şi aia primită, pe care am aşezat-o la uşa de la intrare. La geam am pus un şirag mic de globuri roşii, o căsuţă felinar şi o lumânare în formă de brăduţ. Este suficient pentru noi. 

Mi-aș fi dorit să fie primul nostru Crăciun, cu tine. 

Mă gândesc câtă bucurie este acolo, la tine, în Cer! Acolo colindă toate cetele îngereşti. Dacă aici pe pâmânt colindele mă fac să plâng, mă întreb cum se aud acolo sus, glasurile îngereşti?                                             

Mi-e dor de tine. Chiar dacă nu am mai apucat să-ţi scriu.   Mi-e dor şi mă doare fiecare vis de noapte. Am început să urăsc visele, pentru că niciunul nu mi te aduce şi pe tine.

Tot în stare de așteptare sunt. Știu că trecutul nu se mai întoarce, rațional înțeleg că tu ești într-o stare de fericire pe care noi nu ți-am fi putut-o oferi niciodată, dar eu tot mai aștept încă. Te aștept chiar dacă lunile se rostogolesc una după alta, iar viața merge înainte cu bune și rele. Te aștept pe tine și în același timp aștept ceva nedefinit. Aștept să vină la mine cineva într-o zi și să-mi încredințeze un secret. Unul care să aibă puterea unei revelații. 

Mami, mi se pare că nu pot să mă ridic suficient. Limitele  sunt atât de multe, încât binele nu are suficient loc ca să devină copac.

Mă simt vinovată adeseori când râd. Mă simt vinovată deși poate tu chiar așa vrei să mă vezi, râzând. 

Încerc să plâng mai puţin. Să nu mă las pradă durerii. Aproape că mi-e teamă uneori să mă întorc în acel loc. În acel loc din inima mea în care mocneşte durerea aceea sângerie. Mi-e teamă să mă întorc în acel loc al durerii pentru că am clipe în care mi-e frică să nu mă înghită. 

Prefer să rămân la suprafață, pe sârma subţire şi fragilă. Să fac câte-un pas tremurat, apoi încă unul, la fel ca o balerină începătoare, de la circ, care se teme. 

Prefer să mă uit mai mult înainte şi să nu privesc în jos, ca să nu cad. Am clipe în care alunec. Mami, tu ştii exact care sunt clipele mele în care alunec. Tu vezi și când reușesc să-mi păstrez echilibrul și când alunec iar inima mi se zdrobește de pământ. Uneori stau aşa nemişcată, alteori plâng fără cuvinte sau stau chircită, ca un copil neiubit. 

Cele mai triste sunt zilele intermediare. Cele în care am o stare de mâhnire. Nici nu urlu, nici nu-mi vine să râd. Sunt doar mâhnită și nu am chef să vorbesc.      

Mi-am ocupat timpul la refuz. Poate că ăsta este un mod prin care avansez pe sârmă. Iar timpul va trece mai repede, spre o altă stare sau etapă. Sau poate este doar o minciună. Poate că aşa mă mint puţin câte puţin, în fiecare zi şi într-o zi o să cad de pe sârmă fără să mai pot relua exerciţiul de echilibristică, niciodată. Prefer să cred că am alunecat totuşi, de suficiente ori, până acum. Şi întâmplarea nu o să se mai repete. 

Vin sărbătorile, scumpa mea. Și brad nu vom face nici anul acesta. Ar fi fost primul an cu brad, în casa noastră. Primul an cu globuri și cu plânset de copil. Tu acum doar zâmbești. Ne zâmbești nouă și tuturor celor care te pomenesc...

11 decembrie, 2013

Cel mai frumos cadou

Prietena mea, Adela și cadoul
A venit într-o zi de decembrie. 6. 

Cel mai frumos cadou nu putea fi decât unul care-mi amintește de Sofia, de macii ei. 

E un cadou atât de frumos încât doare. Mă doare fiecare tușă a celor cinci maci. Cinci maci, cât cele cinci zile. Adică exact cât a trăit Sofia noastră. Sunt cinci flori deși cea care i-a pictat nu a ştiut cât a trăit Sofia. A aflat de abia după ce a personalizat body-ul că desenul spune povestea unei fetiţe care nu se mai află printre noi.

Cel mai frumos cadou l-am primit pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, de la prietena mea, Adela. Ea a fost la un eveniment organizat de Salvați Copiii, o organizație care și-a propus să reducă rata mortalității infantile, prin dotarea a 25 de maternități cu incubatoare performante.

Nu cred că este cazul să vorbesc despre maternitățile din țară. E inutil să scriu că și în București sunt puţine spitale dotate la standarde (mă refer strict la secțiile de neonatologie). Știu doar că orice secundă de viață contează și că orice mamă ar face orice ca puiul ei să trăiască.

Iar noi putem să dăm o șansă copiilor, după forțele noastre. Restul rămâne în mâinile lui Dumnezeu. 

Mi-e greu să scriu despre acest subiect pentru că pentru mine rănile sunt prea adânci și prea proaspete. M-aș bucura însă să știu că orice aștern eu aici va contribui măcar puţin la salvarea unui copil născut prematur. Așa cum a fost și Sofia noastră. 


Nu-mi găsesc cuvintele pentru că orice aș scrie nu aș putea să descriu tot ce simt. 

Pot spune doar că am primit de la Adela, două body-uri de bebeluș. Unul este cel personalizat cu maci, pe care l-am pus în coșul cu lucrurile Sofiei și unul simplu, inscripționat pe spate cu loggo-ul campaniei "Bun venit pe lume". Pe acesta îl scot la licitație. Loggo-ul s-a șters puțin între timp, dar cred că acest aspect nu va împiedica licitarea body-ului.

Acest body se poate licita
Licitația pornește de la suma de 50 ron. Cei care se înscriu sunt rugaţi să lase aici un comentariu cu suma oferită. Licitația este deschisă până pe 1 ianuarie. Am ales data de 1, pentru că Sofia s-a născut într-o zi de întâi. Apoi voi anunța câștigătorul iar după ce primesc pe mail (nicoletatintea@gmail.com) dovada donației făcute către "Salvați copiii" (se poate dona direct pe site) voi trimite body-ul de bebeluș, câștigătorului. Dacă este vorba de cineva din București pot să duc body-ul personal. Dacă este cineva din țară îl voi trimite prin poștă. 

Oricine vrea să susțină această campanie pentru viață poate da un simplu sms de 2 euro la 8833. 

Mai jos am trecut câteva informații din comunicatul "Salvați Copiii". 

Vă mulțumesc tuturor.



"Salvaţi Copiii desfăşoară în perioada 18 octombrie 2013 – 15 ianuarie 2014 campania “Bun venit pe lume!” pentru strângerea fondurilor necesare achiziţionării echipamentelor pentru cele 25 de maternităţi.

Oricine poate contribui cu donaţii prin SMS la 8833 (2 euro) și pe site-ul www.salvaticopiii.ro/bunvenitpelume. Fiecare body expus pe site simbolizează un copil care nu a mai apucat să-l folosească. Și tu poți scădea numarul copiilor care mor în România: donează și vei scădea numarul de body-uri expuse pe acest site. Personalizează body-ul cumpărat și ajută un copil să trăiască!

Fondurile obţinute prin această campanie vor fi folosite de către Salvaţi Copiii pentru dotarea cu incubatoare a 25 de maternităţi din oraşele: Pitești, Bacău, Brașov, 3 maternitățîn București, Buzău, Reșița, Caransebeș, Constanța, Craiova, Segarcea, Petroșani, 2 maternitățîn Iași, Târgu-Mureș, Roman, Ploiești, Sibiu, Suceava, Vatra Dornei, 2 maternitățîn Timișoara, Vaslui și Focșani.

Campania se află la cea de-a doua ediție, în urma primei ediții Salvați Copiii a dotat cu echipamente medicale performante 15 maternități și secții de nou-născuți din București, Adjud, Piatra Neamț, Pitești, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Petroșani, Iași, Târgu Mureș, Suceava, Timișoara și Vaslui."

07 decembrie, 2013

Despre ziua de ieri


6. E o zi în care mă nasc şi mor de o mie de ori. 6. Ziua în care am pierdut-o pe Sofia. 6. Ziua în care am câştigat un înger în cer. 6. Ziua în care am coborât în Iad. 6. Ziua în care ea s-a dus în Rai. 6. Ziua mea de naştere. 6. Ziua în care primesc multă iubire de la toţi cei din jurul meu. 6. Ziua Sfântului meu, drag, Sfântul Nicolae. 6. Ziua Sfântului care mi l-a scos în cale pe Alex. 6. Ziua în care mă sună mulți dintre copilaşii de care m-am ataşat şi pentru care am făcut loc în inima mea. 6. Ziua în care vorbesc cu oameni pe care i-am văzut de puține ori dar de care m-am legat sufletește pe viață. 6. E ca un drum bătătorit de milioane de pași. 6. Bucurie, tristețe, fărâme de vise, inimă frântă, lacrimi, nădejde, deznădejde, lumină şi umbră, naștere și moarte. Sunt toate prinse aici. 6. 

01 decembrie, 2013

Despre o poveste fără sfârșit


"Cât timp trăieşti, simte-te viu. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… Mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să renunţi. Lasă trecutul în urmă. Acceptă că nu mai poți schimba nimic. Invață din el. Iartă, iartă-te! Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Când nu mai poți să alergi, ia-o la pas, ardelenește, calm, frumos. Nu poţi să mergi pentru că mai vrei să îți ștergi și lacrimile sau îți simți inima, ia bastonul și te sprijină. Mai stai pe bancă, însă nu te opri niciodată! Nu trăi prin comparații! Fii tu însuți, înfrânge-ți durerea pentru că tot la zi ajunge și cea mai lungă noapte! O zi în care nu am făcut un bine, măcar o firimitură, e o zi uscată, pierdută." 

Părintele Hrisostom Filipescu 

Textul integral îl puteți citi aici.

30 noiembrie, 2013

Pentru ea


Povestea familiei Closca

Pentru cei care doresc sa-i ajute se pot face donatii în contul familiei Closcă, RO75RZBR0000060016285246, deschis pe numele Nicoleta Mihaileanu, mama celor trei copii, la Raiffeisen Nicolae Titulescu (părinţii nu sunt căsătoriţi, de aici apare diferenţa de nume, mama este Mihăileanu, tatăl şi copiii sunt Cloşcă). 

Pentru alte detalii il puteti suna pe tatăl copiilor, Adrian Daniel Closca, 0767084476.

22 noiembrie, 2013

Scrisoare către Sofia (III)



Sofiuca lu’ mami,
vezi, te alint, chiar dacă nu am apucat să-ți rostesc prea mult numele. Eu te alint, așa cum te-aș fi alintat dacă ai fi fost cu noi.

Cineva mi-a spus de câteva ori să nu-ți mai spun așa, pentru că nu-i place. Dar eu tot mai scap un Sofiuța, Sofiuca, pentru că îmi ești dragă rău și simt nevoia să te alint.

Am înțeles mesajul tău, mami! Am știut azi că ești alături de noi când Alex m-a sunat să-mi spună că a primit la poștă, pentru plicurile pe care le-am trimis celor dragi pentru tine, pentru sufletul tău de îngeraș (plicurile în care am pus cartea Adei Mihaela Calciu „Am văzut Raiul”), timbre cu MACI. Am știut mami, că acesta a fost un mesaj pentru noi. Că ești cu noi. Pentru că macii îmi amintesc și-mi vor aminti de tine, mereu.

Mami, zilele astea mă gândesc la mulți copii, și la cei bolnavi, și la cei care s-au dus, dar cel mai mult mă preocupă situația a două familii, care au cinci copii și locuiesc pe stradă. Au fost evacuați, mami, din casa lor în urmă cu o lună și de două zile am în fața ochilor o singură imagine... ei în ninsoare și frig, pentru că vine iarna, mami, vine de luni.

Cea mai mică este o fetiță. Are doar trei luni mami, adică cam cât ai fi avut și tu, dacă ai fi rămas cu noi. Și o cheamă ca pe mine, Nicoleta. Are un frățior de opt ani, pe Nicu.

Cealaltă familie are trei copii, Valentin, un băiețel de un an și patru luni, blond cu păr cârlionțat și ochi mari, albaștri, de par desenați, Ana, o fetiță și 6 ani, știrbă și jucăușă ca o veveriță și Andreea, care are opt ani.

Mă rog la Dumnezeu, mami, să nu-i prindă frigul, pe străzi. Mă doare în fiecare seară când mă gândesc că eu pun capul pe o pernă moale și e cald. Un om bun, mami, tu știi cine, eu nu pot să spun, ne-a ajutat să le ducem de mâncare.

Dar problema căsuței rămâne și este tot mai acută pentru ei, acum.

Mami, scumpa mea, nu o să uit niciodată că, după ce tu te-ai dus la Domnul, chiar a doua zi am intrat într-o cofetărie. În fața ei erau doi copii ai străzii. O fetiță care avea cam trei ani și două codițe împletite, era murdară toată, și un băiețel de cinci ani. I-am dus în cofetărie și i-am pus să aleagă ce prăjitură vor ei. Se uitau mami, la prăjituri, anesteziați, nu le venea să creadă. Erau așa de fericiți. Nu se puteau hotârî de care să aleagă. Nu o să uit sclipirea din ochii lor, când i-am așezat la masă și i-am lăsat să mănânce singuri, prăjiturile. Atunci m-am gândit mami, că în memoria ta, vreau să dăruim prăjituri, copiilor de pe stradă. Că vreau să facem ceva pentru copiii de pe stradă. Nu prea știam cum. Nici acum nu știu. Iar o vreme am tot căutat răspunsul. M-am gândit chiar să fie ceva de genul „dă mai departe”. Adică să-i rog pe prietenii mei și pe prietenii prietenilor mei să cumpăre prăjituri pentru copiii de pe stradă și să se formeze un lanț al bucuriei, din om în om, din copil în copil... Dar nu știu dacă am putea pune ideea în practică. Mă mai gândesc la asta!

Am aflat de acești copilași, mami, despre care ți-am povestit, printr-un mail. Nașul de botez al uneia dintre fetițe l-a trimis. Apoi am fost să-i cunosc și încet, încet am simțit că au intrat în inima mea. Tu știi, mami, cum mi se întâmplă mie când ceva mi se lipește de suflet. 

De abia în seara asta am realizat mami, că acesta era răspunsul. Că am cerut de la Doamne, Doamne să ajutăm niște copii care stau pe stradă și că i-am găsit fără să-i căutăm cu adevărat.

De acolo, de Sus, tu poți, mami, să te rogi pentru ei, așa cum te rogi și pentru noi. Vinerea viitoarea povestea acestor copilași va fi difuzată la Observator. Eu sper ca reportajul să ajungă la inima oamenilor și să găsim un acoperiș deasupra capului pentru ei.

Și mai sper să nu ningă prea mult. Și nici frigul să nu le înghețe simțirile. Mi-e teamă să nu răcească, să nu se îmbolnăvească.

Sofiuca mea, dacă cunoști vreun om bun care îi poate ajuta, vorbește tu, te rog, cu Doamne, Doamne să-i deschidă inima și să-i ajute pe acești copilași să nu mai doarmă pe stradă.
Mami te iubește și te îmbrățișează mult, mult.

P.S. Mami, dacă omul acela bun care vrea să-i ajute pe copii are acces la internet să-i spui te rog să-mi scrie pe mail: nicoletatintea@gmail.com sau pe facebook. 


Nicoleta, bebelusa de 3 luni
Valentin, 1 an și patru luni
Valentin, Ana, Andreea și Nicu, la ei acasă 
Andreea, 8 ani
Ana, 6 ani
Andreea, la Grădina Zoologică
În jurnalul primit cadou, Andreea a scris animalele pe care le-a văzut la Zoo
Ana și căprițele
Două surori și un verișor
Aici locuiesc cei cinci copii
Aici dorm copiii, noaptea. Părinții au improvizat ceva din câțiva saci de plastic
UPDATE 26 noiembrie
AM ÎNTOCMIT O LISTĂ DE NEVOI PENTRU CEI CARE VOR SĂ-I AJUTE PE COPII

1. Se pot face donatii in contul familiei


RO75RZBR0000060016285246
, deschis pe numele Nicoleta Mihaileanu, mama celor trei copii, la Raiffeisen Nicolae Titulescu (părinţii nu sunt căsătoriţi, de aici apare diferenţa de nume, mama este Mihăileanu, tatăl şi copiii sunt Cloşcă)


sau in contul Asociatiei "Sfântul Nicolae şi Sfântul Efrem cel Nou" cu mentiunea PENTRU FAMILIA CLOSCA.


RO92 RZBR 0000 0600 1590 6640, deschis la Raiffeisen, Sucursala Aerogării.


2. Copiii au nevoie şi de haine. Sosete groase. Geci de iarnă. 

 
3. Să găsim un loc de muncă pentru tatăl celor trei copilaşi. Este foarte priceput in construcţii. Ideal ar fi să găsim ceva cu carte de muncă. Aşa ar avea si ei o siguranţă. Dacă puteţi să daţi o mână de ajutor pentru salvarea acestor copilasi vă rog să-mi scrieţi.
 

Puteti să mergeti si să-i cunoasteti personal. Stau pe Strada Lebedei nr 8. Ca zona este foarte aproape de Guvern. 

Pentru familia cu trei copii (băietelul de un an şi patru luni şi cele două fetiţe) il puteti suna pe Daniel Closca, tatal color trei - 0767084476.

Pentru familia cu doi copii (fetiţa de trei luni şi băiatul de 8 ani) îl puteţi suna pe tatăl lor, Radu 0761073527
 
Multumesc!

15 noiembrie, 2013

Scrisoare către Sofia (II)

 
Draga mea,

au trecut deja două luni de când te-am văzut ultima oară. Două luni şi câteva zile. Nu mi-ai apărut încă în vis. Alex îmi spune să nu mă încăpăţânez şi să nu cer asta, să nu mă leg de o himeră.

Mă tot întreb cum arăţi acum, cum ţi-e sufletul? Ştiu că în viaţa noastră ai apărut ca un copil, dar acolo Sus ai aproape aceeaşi vârstă ca şi mine... Adică ai înfăţişarea unei femei la 33 de ani. Înseamnă că eşti aşa... ca o prietenă de-a mea. Mi-e greu să-mi închipui că eşti şi mare şi mică în acelaşi timp. Mă gândesc însă că sufletul nu are chip, e doar energie luminoasă. Aşa că tu eşti lumină acum. Aşa cred.

Tu ştii, mami, că au fost zile în care mi-am înghițit lacrimile, mai ales când m-am aflat în lume; cel mai mult am plâns când am fost singură şi uneori, destul de des, în clipele în care m-a ţinut tatăl tău în braţe. Seară de seară, după ce trec pragul casei, las garda jos. Acolo suntem doar noi. Noi şi tu.

Într-o seară, tatăl tău m-a ţinut în braţe, ca şi cum aş fi fost la rândul meu, un copil. M-a strâns puternic la piept, cu mâna trecută pe sub genunchii mei îndoiţi şi m-am gândit că am ajuns ca eu să fiu tu, ca el să fie tu, am ajuns să ne dăm toată această afecţiune pe care am adunat-o în noi, pentru tine, unul altuia.

Mami, scumpa mea, tu ştii că în fiecare zi în care am râs sau am zâmbit m-am gândit la tine. Chiar şi în acele clipe, eu eram cu mintea departe.

Mă uit la fotografiile altor bebeluşi şi mă întreb dacă părinţii lor ştiu că fiecare clipă din viaţa copiilor lor este un miracol, este un miracol că s-au născut la timp, că au avut o greutate normală, că fac fălcuţe, că respiră, că plâng, că ţipă, că zâmbesc sau râd. De aceea îmi înfund şi mai tare dopurile în urechi în fiecare dimineaţă în care mă trezesc în ţipetele vecinilor care-şi ceartă copiii. Nu ca nişte părinţi sau bunici iubitori. Aproape că nu este zi în care să nu-i aud cum urlă şi mă gândesc cu teamă cum vor creşte aceşti copii. Poate că într-o zi îmi voi face curaj şi o să le spun ceva părinților.

Zilele au trecut ca într-un titicar. O zi bună, în care am putut să mă gândesc la tine cu bucurie, şi una cumplită, în care tristeţea mi-a cuprins sufletul. Nicioadată nu este o zi bună fără una rea. În cel mai fericit caz trec printr-o zi bună, una neutră şi una rea şi apoi o iau iar de la capăt.

Nimic nu s-a oprit în loc de atunci. Ceasul sună la fel, oraşul este la fel de aglomerat, doar eu am început să mă familiarizez mai repede cu o lume pe care credeam că o s-o cunosc mai târziu... Acum ştiu cum arată un cimitir, mă preocupă cum arată un mormânt, ce flori se plantează, care sunt candelele care stau aprinse cât mai mult, m-am împrietenit cu cei care se perindă pe acolo, paznici sau gropari, fiecare cu poveştile lor sau cu bătrânele care-şi plâng soţii plecaţi de decenii bune. Unele băbuțe sunt chiar adorabile. Mă impresionează iubirea lor, iubirea lor pentru ei, după atâţia ani. Mă uit mereu pe cruci şi mă întreb care o fi fost viaţa fiecărui nume. Atât rămâne, un nume pe o cruce, într-un cimitir. Şi cu puţin noroc, poate rămâne în urmă şi urma binelui pe care acele suflete l-au făcut în lume.

De aceea mă întreb când trec pe alei, dacă omul a fost bogat sau sărac, dacă a murit iubit sau uitat de cei dragi, dacă a fost lăsat pradă singurătăţii, dacă s-a stins spovedit sau nu. Culmea este că ne gândim atât de puţin la moarte, cât suntem în viaţă, deşi moartea face parte din ea. Ne mai amintim că suntem muritori doar atunci când suntem nevoiţi să ne despărţim de cineva.

Uitându-mă la cruci, simt că-i cunosc pe vecinii tăi din dreapta, Nicolae şi Maria. Ar fi fost nişte bunicuţi grozavi probabil. Ultimul a murit în 94, celălalt prin 83. De câţiva ani nu pare să-i mai fi vizitat nimeni. Am început să le curăţ un pic mormântul, atât cât am putut şi sper să se bucure şi ei, indiferent unde sunt acum. Poate că nu mai au pe nimeni în viaţă, cine ştie? Pentru sufletele care nu mai au urmaşi trebuie să fie şi mai greu probabil, pentru că nu are cine să le mai aprindă o lumânare.

Oricum, cimitirul nu mi se pare deloc sinistru, aşa cum aş fi putut crede. Am citit de fapt că mormântul este ultima casă a sufletului, pe pământ. Mai trist mi se pare faptul că sunt foarte multe morminte la care nu mai vine nimeni.

De când ai plecat, mă rog mai mult pentru toţi cei plecaţi din neamul nostru. Îi simt mai aproape, poate pentru că ei sunt mai aproape de tine sau poate tocmai pentru că rugăciunea apropie cele două lumi. Am început să citesc ce se întâmplă cu sufletul după moarte şi îmi fac griji pentru toate sufletele celor dragi, încă de pe acum. Sper că Dumnezeu să ne deschidă tuturor inima, să ne ocupăm mai mult de suflet şi mai puţin de trup, pentru ca atunci când vine clipa, să plecăm pregătiţi. Mi-e groază când mă gândesc că mulţi nu ne gândim la moarte. Amânăm totul pentru bătrâneţe, spovedania, împărtăşania, ca şi cum avem garanția că vom trăi până atunci.

Nu vreau să mă gândesc prin ce panică trece sufletul omului care moare, după o viaţă trăită departe de Dumnezeu, nespovedit şi neîmpărtăşit.

De câte ori aud la slujbă "veşnica pomenire" încep să plâng. Ştiu că sunt cuvinte de bucurie, dar eu retrăiesc de fiecare dată momentul despărţirii de tine.

Să nu crezi mami, că am pierdut contactul cu realitatea! Nu! Sunt lucidă, mai lucidă decât am fost vreodată. Doar că sunt lucidă într-un altfel ca până acum. Şi cel mai mult empatizez când văd suferinţă.

Încă nu pot să stăpânesc teama care mă cuprinde când simt din senin mirosul de la terapie intensivă. Într-o zi l-am simţit în timp ce eram în vizită la cineva. Nu ştiu de unde a apărut. Mi-a fost greu să mă concentrez. Îmi venea să fug, să mă ascund.

M-a tulburat mult că am citit într-o seară, pe blogul unei doamne care şi-a pierdut fetiţa la fel ca noi, că a incinerat-o. M-a durut durerea ei. 

Doamna a născut la acelaşi spital la care te-ai născut și tu şi mi-am amintit cum medicii ne-au indus şi nouă această idee, la scurt timp după ce ai murit. Ne-au pus să semnăm un document şi ne-au dat de înţeles că părinţii aleg de obicei să-şi ardă copiii care pleacă dintre noi. Nu mi s-a părut deloc echitabilă această sugestie. Ba chiar m-a revoltat. Pentru că am ştiut că fac aşa şi cu alţi părinţi.  În acele momente nu mai gândeşti limpede, trauma este imensă, mama este lăuză, are dureri fizice şi psihice uriaşe, iar tatăl încearcă de obicei să-i uşureze aceste dureri şi poate decide în pripă incinerarea. Sunt sigură că apoi apar remuşcările. Cred că ar fi normal ca medicii să nu încline balanţă în nicio parte, atunci când le prezintă părinţilor variantele. Măcar atât să facă, dacă nu pot face mai mult - adică să le spună să-l îngroape, aşa cum este creştineşte. Aşa cum este de altfel cel mai bine pentru acel suflet.

Eu nu aş fi putut mami, să-ţi ard trupuşorul. Știu că fiecare duce această durere cum ştie mai bine, în acel moment. Dar eu nu sunt de acord cu incinerarea, pentru că orice chip este făcut după asemănarea Domnului şi trebuie să se întoarcă în pământ. Sper din tot sufletul ca medicii să nu mai facă asta cu alţi părinţi, sau măcar părinţii să fie conştienţi că orice bebeluș trebuie botezat şi înmormântat creştineşte. La cel mai mic pericol, el trebuie botezat, chiar înainte de vreme; poate fi botezat şi cu ţărână în caz de urgenţă. Este cel mai important lucru pe care-l poţi face pentru pruncul tău, dacă are probleme de sănătate. Să-i dai şansa de-a fi strigat în Împărăţia lui Dumnezeu. De-a avea un nume. Dacă moare atunci, după botez, copilul ajunge în Rai, iar dacă trăieşte, poţi da mărturie a ajutorului pe care l-ai primit prin rugăciune de la sfinţi.


De aceea mă bucur că Dumnezeu a rânduit să te botezăm. Este cea mai mare alinare a mea, să te știu în Rai. 

05 noiembrie, 2013

Asociaţia "Sfântul Nicolae şi Sfântul Efrem cel Nou"


"În memoria Sofiei, cu ajutorul Sfântului Nicolae, marele Ierarh al Lichiei și al Sfântului Efrem cel Nou pornim acum la drum. Pornim cu aceleași speranțe mărunte - să dăm de mâncare celui flămând, să-l îmbrăcăm pe cel gol, să-l săturăm pe cel însetat, să-l alinăm pe cel aflat în suferință. Un drum pe care ne rugăm să ne fie iertate păcatele și privim mereu spre Cer. Aşa să ne ajute Dumnezeu!"

Puteţi să citiţi mai multe despre Asociaţia "Sfântul Nicolae şi Sfântul Efrem cel Nou" (pe care am înfiinţat-o chiar în perioada în care am rămas însărcinată) aici: www.inmemoriasofiei.blogspot.com 

Activitatea asociaţiei poate fi urmărită şi pe facebook: 


P.S. Toţi cei care doresc să se implice în activitatea acestei asociaţii sunt rugaţi să-mi scrie un mail pe adresa: mailulasociatiei@gmail.com
  
Pentru donaţii există următoarele conturi:  

LEI: RO92 RZBR 0000 0600 1590 6640
EURO: RO39 RZBR 0000 0600 1590 6721

(cod SWIFT RZBRROBU)

Conturile sunt deschise pe numele ASOCIAȚIEI ”SFÂNTUL NICOLAE ȘI SFÂNTUL EFREM CEL NOU” (cod fiscal 31599237), la Raiffeisen Bank, Sucursala Aerogării, București.

Vă mulţumesc tuturor!

30 octombrie, 2013

Când durerea poate fi și zâmbet...

Iubita mea Sofia...

Zilele acestea am încercat să-mi ascund durerea... zâmbind. Am zâmbit pentru că draga mea, într-un fel, acum ştiu mai mult decât în urmă cu două luni, că toate durerile noastre mărunte şi grijile sunt trecătoare.

Așa că m-am bucurat de fiecare clipă, de oameni, de îmbrăţişările lor, de micile daruri pe care le-am primit, o prăjitură sau o portocală. Tu ştii draga mea, de acolo de Sus, că lucrurile astea sunt mai importante ca orice, în iconomia unei zile. 

Tu ştii scumpa mea, că DINCOLO contează cât de mult ai iubit în fiecare zi. Cât de mult ai iubit şi te-ai lăsat iubit de ceilalţi, cât de mult ai reuşit să-i asculţi şi să empatizezi cu suferința lor. 

Draga mea, mi-e greu să explic că aş îmbrăţişa oamenii. Aşa, fără să aleg. I-aş îmbrăţişa cu ochii închişi şi le-aş spune tuturor celor care suferă că totul o să fie bine. I-aş îmbrăţişa aşa cum îmbrăţisezi un copil, aşa cum te-aş fi îmbrăţişat şi pe tine scumpa mea fetiță. Cu tot sufletul. Cred că în fiecare dintre noi se ascunde un copil, un copil avid de iubire, un copil tulburat de frici și spaime. Și cel mai greu trebuie să fie atunci când vezi că s-a golit sacul cu clipe, că ești bătrân și constați că nimic nu se mai poate întoarce, nici măcar o secundă. Sau poate nici măcar nu vei ajunge să-ți trăiești bătrânețea. Poate că timpul tău se va termina mult mai repede.

Viaţa asta nebună ne-a adus multe frici, draga mea. Este greu să  înțelegi cum sunt înghesuite atât de multe trăiri într-o fărâmă de suflet. Câteva grame, atât cât cântăreşte el. Și parcă ne încăpățânăm în fiecare zi să-l sufocăm și mai mult. Cu tot ce vedem. Cu tot ce simțim. Cu alergătura și tot stresul. Încărcăm sufletul cu tot balastul de care el nu are nevoie. Și uităm să... respirăm. Ne hrănim trupul dar cel mai adesea uităm de suflet. Uităm de noi, de legătura cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Pare ciudat dar am ajuns să văd izbucnirile celor din jurul meu, tot ca pe manifestările unor copii. Cred că şi ele pornesc tot dintr-o nevoie acută de afecţiune. Dintr-o neîmplinire, poate personală. Dintr-o durere, ascunsă adânc în inimă. Şi în spatele acestei neîmpliniri stă draga mea, acea înstrăinare de Dumnezeu. Este așa de greu, iubita mea dacă ești departe de El. Pentru că plângi și nu are cine să te mângâie, pentru că suspini și nu are cine să-ți șteargă lacrimile. Și pentru că te simți singur și al nimănui, indiferent cât de multă lume este în jurul tău. Ești ca o floare de mac, în bătaia vântului. Orice pală puternică îți poate smulge petalele. Și orice necaz te poate pune la pământ. Iar singur, fără să ceri ajutorul Maicii Domnului sau sfinților, fără să te lași în voia lui Dumnezeu, s-ar putea să nu te mai ridici niciodată.

Mami, draga mea, aici pe pământ sunt mulți copii mari care au uitat drumul spre ACASĂ. L-au uitat, mami și au îngropat adânc în sufletul lor orice amintire sau gând despre acel loc al veșniciei.

Pe mine mă alină gândul că tu ești deja ACASĂ. Și îmi doresc să trăiesc astfel încât să ne putem revedea.

17 octombrie, 2013

În lipsa ta

Sunt clipe în care dorul devine năucitor și doar rugăciunea te salvează din prăpastie. Alinarea poate să vină de unde nu te aștepți. Azi am găsit-o în rândurile unei povești adevărate care mi-a oprit pentru câteva clipe respirația. 
Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula
 "Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. (...) Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat?"

Sursa: Bruno Ștefan, "Athosul neamului meu"
(www.sfantulmunteathos.wordpress.com)

Întreaga poveste o puteți citi aici.

14 octombrie, 2013

Scrisoare către Sofia

sursa foto: www.bizantinicons.blogspot.ro/
Simt că încet, încet te desprinzi. Doar o zi a mai rămas până la pragul de 40 de zile. M-am tot gândit în timpul ăsta dacă ai stat numai în Rai și m-am îngrozit la gândul că poate ai văzut și suferințele prin care trec cei care ajung în Iad. Mi-a fost teamă, de teama ta. 

Știu însă că locul tău este luminos, chiar dacă pe buze îmi stăruie mereu aceeași rugăciune. Mă rog mereu pentru ca suflețelul tău mic și plăpând să aibă parte de odihna veșnică în loc însorit, în care tristețea și durerea nu ajung niciodată.

Aș fi vrut să-mi înghit lacrimile, în fiecare zi. Doar la gândul că lacrimile mele îți fac rău.

Sper să plâng mai puțin, cu fiecare zi care trece. Și să reușesc să simt cu toată inima mea cât de fericită ești tu, acolo. 

Am avut un singur moment de liniște și înțelegere deplină, după parastasul pe care l-am făcut pentru tine, sâmbătă. Am simțit o bucurie stranie, că tu ești ACOLO și am înțeles că oricât am încerca noi să ne legăm, aici, pe pământ de lucruri și oameni, scopul vieții rămâne pentru toți același - să cunoaștem dulceața Raiului. Și sentimentul acesta mi-a adus într-un fel, un soi de eliberare. Dorința de-a te lega doar de luminița aceea de la capătul tunelului vieții. Libertatea de-a nu-ți mai dori nimic. Nici măcar împlinire umană. 

Vorbesc în fiecare zi cu tine, în gând. Nu știu dacă mă auzi sau nu. Dar eu vorbesc cu tine. Știu că sunt neputincioasă și nu pot să-mi înfrâng durerea de mamă. Lipsa ta a lăsat un gol imens pe care sper să învăț să-l umplu în timp cu și mai multă iubire pentru Dumnezeu, oameni și viață. 

Primesc semne și mă agăț de ele pentru că am impresia că mă apropie și mai mult de tine. Dar încerc din răsputeri să nu-ți frâng aripile, de teamă că durerea mea ți-ar putea pune piedici pe drumul luminos pe care ai pornit.

Te țin de mână și încă îmi doresc să-ți văd chipul și părul fluturând în vânt...

Mami te iubește și te va iubi mereu!