În loc de trezire...

Sunt zile în care o știre te poate "resuscita". Te poate trezi pur și simplu, din starea aceea numită "nicicum", în care sufletul stă ascuns după un zid gros de protecție. Și nu, nu este vorba despre o știre cu condamnări la închisoare, vărsări de sânge sau bâte primite pe cocoașă. Ci despre o știre ca aceasta. O știre pe care am scris-o cu bucurie. M-am bucurat de imaginile excepționale filmate de colegul nostru, Flavius Medan. M-am bucurat să cunosc din imagini acești oameni frumoși, oameni care păstrează cu adevărat tradiția Crăciunului. Oameni care postesc în ajun, care merg la biserică și care se gândesc și la sufletele celor adormiți. M-am bucurat să montez cu Cornel Miron, care a scos din tolbă două melodii care s-au potrivit foarte bine cu imaginile. Mulțumesc.

Dă mai departe...

Mă gândesc la un singur lucru, zilele astea. Că nimic nu se compară cu bucuria de a dărui. Așa că sfatul meu este să faceți curățenie în dulap, în frigider, în bibliotecă, printre cărțile pe care nu le mai citiți și să dați mai departe ceea ce găsiți. Cu mult drag. 

Dacă este o bluză, spălați-o, călcați-o, împachetați-o frumos și dați-o unui om sărac, chiar și de pe stradă. Puteți pune în pachet și un mesaj. 

Dacă găsiți niște fructe duceți-le unui bătrân sau unui copil bolnav. Dacă găsiți cărți trimiteți-le unei școli de la sat, care are nevoie de bibliotecă sau pur și simplu unui coleg căruia îi place să citească. 

Dacă nu a mai rămas nimic de dăruit atunci dăruiți doar fapte bune. Un zâmbet. O îmbrățișare. Faceți o bucurie neașteptată. În taină. Unui necunoscut. Unui coleg cu care vorbiți rar sau chiar niciodată. Unui prieten. Unuia mai puțin prieten. Nu contează. Dăruiți și atât.

Nunta. Dintr-o altă perspectivă...

"Dragostea nu cade niciodată"

Sursa foto: http://www.dragosasaftei.ro/

Întotdeauna, după ploaie, soarele apare şi te face să uiţi de tot ce te-a întristat sau te-a făcut să suferi. Parcă nu ai fost niciodată abătut.

Azi a fost una dintre acele zile în care am simţit prin toţi porii, că Dumnezeu este mereu aproape de noi. Că minunile EXISTĂ cu adevărat. Că rugăciunile ne sunt ascultate şi că trebuie doar să credem că ele se pot materializa în viaţa noastră. Sunt fericită. Am primit o veste bună. O veste care mi-a arătat că oricât ne-am consuma noi, oricâte planuri am face încercând să găsim soluţii, cineva de acolo de Sus reface cubul rubik al vieții noastre, într-o singură fracţiune de secundă în aşa fel încât piesele de aceeaşi culoare ajung imediat la locul lor.

De aceea ştiu că am fost martoră la o minune.

Dincolo de toate acestea astăzi m-am bucurat şi pentru că am avut ocazia să scriu despre o frumoasă poveste de iubire. O poveste care arată că dragostea învinge prejudecăţile, că numai ea poate umple sufletele pustiite şi că banii, niciodată banii nu aduc fericire şi nici alinare. Indiferent cât succes ai avea profesional vorbind, nimic nu contează mai mult decât umărul pe care îți așezi capul, seara. Succesul îți mănâncă timpul și de cele mai multe ori, vine după foarte multă muncă și presupune mult consum. Iar în toată această alergătură uiți uneori ce culoare au gândurile și ce miros au dorințele tale. 

Julie şi Cornel, adică o femeie bogată din Marea Britanie şi un pianist român, care-şi câştiga existenţa cântând într-o cafenea din Veneţia iar din bănuții câștigați trimitea și acasă, familiei au ştiut să asculte ceea ce le-a șoptit inima. Julie a riscat, a vândut tot ce avea și a ales să trăiască o viață boemă, alături de omul pe care-l iubește, într-un ritm dictat doar de bătăile inimii sale. Curajul i-a fost răsplătit. Julie și Cornel au un copil frumos, dăruit de Dumnezeu. Iar acum trăiesc liber, fără prea multe constrângeri într-unul dintre cele mai romantice locuri din lume, Veneția.
Puteți să citiți mai multe despre povestea lor și aici. 

Duminică

Sursa foto: http://cristi-mic.blogspot.com

Sunt zile în care glasurile cristaline care dau slavă lui Dumnezeu ajung în inima mea, dărămă zidul și deschid larg toate ferestrele. Iubirea pulsează atunci în același ritm cu inima. Totul e respirație, recunoștință și bucurie.

Câte-un pic, pic, pic...

Nu ştiu de ce sunt obişnuită să fac lucrurile, agitându-mă. Dacă nu mă agit puţin nu sunt eu. Mă opresc doar când simt ca aseară, de pildă, că mă ia un pic cu leşin. Sau că se învârte totul cu mine. Sau că mă înţeapă la inimă.

Teoria o cunosc. Când te agiţi se agită şi vulcanii. Pui în desagă de toate, şi bune, şi rele. Şi astea se bat acolo între ele, până când îţi sufocă somnul.

Apoi urmează liniştea. Sunt surprinsă că lucrurile se pot face şi în linişte. Parcă cineva acolo Sus ştie că mai e nevoie şi de un respiro şi îţi trimite un pachet uriaş cu tot ce ai nevoie, o recuzită întreagă de ajutoare. Ajutoare ca ajutoare, dar mai ales oameni care sunt la locul potrivit, în momentul potrivit.

Nu mă mai mir. Mă bucur. Mă bucur de fiecare întâlnire cu acest tip de oameni. Oameni extraordinari care îmi întind mâna, deşi nu-i cunosc, îmi zâmbesc şi mă lasă să-mi pun aşa, câteva clipe, o aripă a sufletului pe sufletul lor. Ca să mă odihnesc.

Azi e o zi bună. Până acum... :)

Ca de început de an...

Am început anul bine.

În prima zi a anului am dormit. Mult. Excesiv. Prelung. Dacă am dormit toată ziua în prima zi a lui 2012 asta înseamnă că voi dormi tot anul? :)

Luni... A fost luni. Acomodarea dintre vacanță și job.

Marți. A venit Moș Crăciun la mine, de două ori. Am primit și-o veste bună. Vreo două telefoane de la prieteni dragi. Și am ieșit la cico cu prietena mea, Alina.

Miercuri. A fost "dezmăț culinar" la libanez. Vechea secție eveniment în formație aproape completă.

Joi. Cină în doi și un risotto făcut cu drag.

Vineri. Fetele mele știau că e timpul pentru o șuetă la Starbucks. De obicei ne place să stăm în mall până la ora închiderii. A devenit deja tradiție rugămintea de la miezul nopții, venită din partea agentului de pază... "Mall-ul se închide....vă rugăm să părăsiți zona!" :)))

Sâmbătă. Am fost la un botez. Ne-am bucurat alături de John, Mioara și puiul lor.

Duminică. Am descoperit o frumoasă bisericuță la doi pași de blocul nostru. Poartă hramul Sfântului Ioan Rusul și cel al Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După slujbă am stat cocoțată în vârful patului, cu o cană de cafea caldă și m-am uitat la filme. La primele două am plâns pe înfundate. Nu știu de ce.....Așa mă emoționează pe mine lucrurile mărunte. Spre seară am pus țara la cale. Ne pregătim de nuntă. :) Iar. Vom fi nași. Iuhuuuu!

Dacă ar fi tot anul ca prima săptămână! :)))

Să tragem linie...

Închei anul cu o durere îngrozitoare de cap. Probabil s-au îngrămădit acolo prea multele și diferitele sentimente și senzații.

Pentru că anul acesta a fost pentru mine un an al senzațiilor. Al emoțiilor. Un an în care am întâlnit suferința în cele mai diverse forme. În primul rând a fost un an în care AM SIMȚIT. Și bune și rele.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Pentru că am lăsat garda jos cum se spune. Am mai dărâmat puțin din zidul pe care l-am ridicat în jurul meu, ca un fel de protecție. Am simțit, adică mi-am deschis sufletul. Uneori prea mult. Periculos de mult. Nu am învățat să arăt lumii doar prima pagină, a sufletului, cea cu cuprinsul.

Nu. Eu am răsfoit laolaltă toate capitolele. Am deschis cartea și am lăsat pe oricine e dispus să citească liber din ea. Am luat file întregi și le-am dăruit. Am făcut capitole noi, pentru fiecare om pe care l-am cunoscut în acest an. Pentru fiecare copil pentru care am plâns sau am râs. Pentru fiecare întâmplare miracol care mi-a încălzit inima. Pentru fiecare obstacol de care m-am lovit atunci când am pornit pe câte-o alee a faptelor bune.

Nu spun că a fost ușor. Dar l-am avut alături pe Alex, soțul meu. Cred că a fost cel mai intens an de până acum. Un an în care mi s-au deschis orizonturile. Un an în care Dumnezeu mi-a dăruit doi copii, din punct de vedere spiritual, o finuță și un fin. Și foarte mulți prieteni de suflet. Mulți dintre ei, copii.

Bucuriile au depășit detașat încercările. La fiecare miracol clepsidra s-a întors în favoarea binelui. Pentru că, numai Dumnezeu știe de câte ori mi-a zâmbit anul acesta. Mie, copiilor și oamenilor pe care i-am întâlnit.

Păstrez în același sac gustul tristeții, al miracolului și al bucuriei. Știu, veți spune că nu au ce căuta toate împreună. Că sunt sentimente ce se resping. Dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că la mine ele sunt cumva lipite de suflet. Că păstrez mereu o doză de optimism și una de pesimism. Poate în timp voi învăța să le separ cumva, în cămări diferite.

Sunt tristă pentru sufletele care au plecat dintre noi anul acesta. Selena, Mery, Elena și Marian Teofan. Sper ca bunul Dumnezeu să-i odihnească în lumea strălucitoare și plină de bucurie a serafimilor și a îngerilor.

Mă rog pentru copii bolnavi pe care i-am cunoscut în 2011: Cosmin, Marcela, Alina, Ana-Maria, Joe, pentru toți copiii care suferă în spital și pentru ceilalți prieteni ai mei aflați în suferință (știu ei cine sunt).

Păstrez viu în suflet miracolul care a avut loc în acest an la Glodeanu. Pentru copiii din Glodeanu, pe care îi păstorește, cu atâta dragoste părintele Marian Tudor. Dumnezeu a șters parcă cu buretele imaginea copiilor goi, a copiilor care caută în noroi sau împart o bucată de mămăligă sau de pâine și a pus în loc imaginea unui păstor credincios care îmbracă și hrănește copiii cu dragoste. Îi hrănește cu ajutorul unei familii mari, extinse, de prieteni și oameni cu sufletul bun ca pâinea caldă. Anul acesta la Glodeanu a ajuns Moș Crăciun și Moș Nicolae și ca-n poveste se ridică și centrul social pe care părintele l-a visat cu ochii minții încă din momentul în care a devenit preot în comunitatea din satul Cârligu Mare. Pentru mine, tot ce s-a întâmplat la Glodeanu e o dovadă vie că numai CREDINȚA și IUBIREA ne pot salva. Și că totul se poate cu iubire și rugăciune.

Așez în pomul meu imaginar de Crăciun toate bucuriile pe care le-am simțit în fiecare zi a acestui an. Bucuria întâlnirii copiilor de la Școala de Nevăzători din Buzău care m-au învățat că important este să vezi, să citești lumea cu sufletul, bucuria pe care am împărtășit-o cu îngerii de la Mănăstirea Mărcuș, fetițele care au fost abandonate și sunt crescute acum, cu dragoste de Maica Serafima, fericirea și clipele minunate pe care le-am trăit alături de copiii bolnavi, internați în Spitalul Fundeni sau în Institutul Oncologic, bucuria că în țară există păstori adevărați, cum sunt părintele Marian Tudor de la Glodeanu și părintele Adrian Stănescu, ce are grijă de copiii din Cătănele, alături de doamna Nina și de Asociația Sfântul Ștefan.

Sunt bucurii mărgăritar. În acest an am cunoscut zeci de oameni minunați. Oameni care mi-au dăruit din sufletul lor fără să aștepte nimic în schimb, oameni care m-au ajutat să aducem un strop de speranță, un zâmbet, acolo unde era multă tristețe, oameni care nu m-au cunoscut dar care care mi-au intrat la suflet de la prima întâlnire, ca și cum ne-am fi știut de-o viață, oameni care m-au învățat prin experiența lor că fiecare clipă măruntă contează. Lista ar fi mult prea lungă și mi-e teamă că aș putea uita pe cineva dacă i-aș enumera pe toți aici. Dar vreau să știți că pentru mine fiecare faptă bună pe care ați făcut-o mi-a adus bucurie, foarte multă bucurie și că vă păstrez pe toți în inimă ca pe niște diamante rare și prețioase.

Nimic nu se pierde. Tot ce am simțit și am trăit luăm cu noi.

Anul acesta am aflat și am cunoscut miracolele și poveștile mai multor sfinți despre care nu știam nimic până acum: Sfânta Filofteia, Sfântul Ioan Rusul, Sfântul Luca al Crimeei, doctorul fără arginți, Sfinții Rafail, Nicolae și Irina, Sfânta Elisabeta și Sfântul Stelian. Iar Sfântul Nicolae și Sfântul Nectarie mi-au fost mereu aproape.

Vă mulțumesc tuturor pentru grija, iubirea, suportul cu care m-ați înconjurat. Vă rog să mă iertați pentru orice gând rău, cuvânt greșit cu care v-am atins poate, fără să vreau sufletul. Mă rog ca bunul Dumnezeu să vă dea în anul care vine iubirea, bucuria și întâmplările ce vă sunt necesare pentru mântuirea sufletului. Să aveți un an bogat, cu lumină, iubire și credință.

Andante

O slujbă frumoasă, de Crăciun. Voci cristaline care urcă în trepte pân' la Cer. Rugăciuni care trec de bolta înaltă a catedralei. Urcă ca un fuior luminos, ireal. Colinde calde.

Cadouri multe, desfăcute în grabă. Copii care aleargă bucuroşi în jurul bradului. Linişte!!!!!! Faceţi linişte! Doarme bebeluşul păpuşă! Aş lua bucuria şi aş pune-o într-o cutie, ca o bijuterie. Ca s-o pot deschide în zilele în care nu e Crăciun.

Somn. Zile şi nopţi dormite agale. Somn prelungit, întrerupt doar de zgomotul ceasului deşteptător.

Cărţi. În sfârşit, cărţi. Trăite intens. Cuvintele aproape că pulsează în visele diurne.

Brazii nu miros anul acesta. Nu ştiu de ce. Nicăieri.

A trecut Crăciunul. Dar parcă pentru mine a venit de abia acum. Încet, încet, pe nesimţite redevin eu.

Pe fugă

Alerg

Printre bagaje,

Oameni,

Jumătăți de cuvinte

Și multă iubire,

foarte multă iubire.

Îmi pare rău

că nu am timp

de ea.

Să o simt.

Să-i adulmec fiecare răsuflare

Sau urmă de parfum.

Să-i gust aromele

Și să le plimb

În gură

Pentru mult timp

ca pe un vin

Vechi,

Rar și bun.

Nu am timp.

Dar parfumul ei

Va rămâne în inimă

Mult timp.

La prima oră

Doamne, vreau doar să-ţi mulţumesc pentru ziua care începe. Pentru că sunt sănătoasă şi pentru că am lângă mine atâţia oameni care mă iubesc şi-mi poartă de grijă. Pentru că ai deschis inimi şi pentru că
mi-ai scos în cale oameni extraordinari.

2 ani

Azi am fost fericită toată ziua. Poate pentru că am simțit încă de la prima oră a dimineții că azi e ziua noastră, ziua în care ne-am unit destinele în fața lui Dumnezeu.

M-am întors

Gata vacanța!

Stropi mari

și multe cercuri concentrice.

Acasă.

Ultima cafea

băută în tihnă

în miezul de duminică.

Pisica musafir toarce

cuibărită

în brațele moi,

transformate

în culcuș intim.

Vești.

Un suflet a ajuns la Domnul.

Lecția morții

este examenul pe

care trebuie

să-l picăm de mai multe

ori până

să-i înțelegem

sensul.

Semne multe.

Spectacol solar.

Armonia este

cântecul pe

care trebuie să-l

știm toți.

Dar mai întâi

trebuie să ne lepădăm

De haine.

O zi

Sunt zile în care timpul curge alene. Nici prea repede, nici prea încet. Sunt zile în care minutele sunt minute şi secundele, secunde. Timpul există dar pare scos din tabloul obişnuit al trecerii. Ca şi cum nu ar fi nici noapte, nici zi, nici început, nici sfârşit, ca şi cum timpul s-ar fi oprit ca să respire puţin. Adică aşa ca...azi. Într-o astfel de zi, clipele coboară din ceasul ţintuit în perete iar sufletul se aşează la loc. Îşi ocupă LOCUL LUI, pentru că timpul nu-i mai e duşman, ci aliat, ca o bijuterie preţioasă şi rară.

Sunt zile în care fugi din viaţa ta ca să poţi să te întorci în ea mai plin, mai bucuros şi liniştit în acelaşi timp. Sunt zile în care coincidenţele vin una după alta, întâlnirile au tâlc iar sufletele se deschid ca şi cum ar fi fost atinse de îngerul cuvintelor care vindecă. Din văzduh, de undeva, cineva nevăzut ne pansează în timp ce ne întâlnim unii cu alţii şi ne odihnim fără să ştim, sprijinindu-ne unele pe altele, sufletele noastre.

Sunt zile în care te identifici cu tot şi cu toate. Cu firul iarbă, cu omul modest dar cinstit, cu pruncul nevinovat şi flămând, cu bătrâna nefericită şi invidioasă, cu mama emoţionată şi iubitoare, cu fetiţa sensibilă şi visătoare, sunt zile în care realizezi că toate sunt UNA şi că fiecare gest pe care îl faci provoacă o prăpastie sau naşte o floare, undeva în Univers. Și că ești ceea ce dai.

Suntem buni şi răi. Tineri şi bătrâni. Săraci sau bogaţi. Fericiţi sau nefericiţi. Singuri sau plini de viaţă. Dar suntem toţi făcuţi din pământ, din ACELAŞI PĂMÂNT şi ne vom întoarce tot acolo, cu o mână de haine. Cu noi nu luăm nimic. Doar amintirile, faptele, bucuriile, tristeţile, dorul, îmbrăţişările, luăm cu noi doar ce am simţit şi am trăit...